Scriitorul zilei, Ion Heliade Rădulescu http://ilazu.blogspot.ro/2012/04/scriitorul-zilei-ion-heliade-radulescu.html
Pagini de jurnal 1992
Cărţile prietenilor mei
ion lazu: Două vise...
1. Zâmbete şi lacrimi.
Am intrat pe poarta dinspre bucătăria de vară a gazdelor mele, după o zi grea pe teren şi de departe am auzit glasuri vesele şi un glăscior dulce-cristalin, de copil, mai zglobiu decât celelalte. M-am gândit că a venit nora, cu copilaşul şi gazdele mele s-au însufleţit... Am dat bineţe din prag şi în curând eram cu gazda mea pe cărare, spre casa cea mare, unde-mi este camera. Ar fi urmat să-mi las rucsacul şi toate celelalte, să mă spăl şi să vin la masă. De ce mă însoţea bătrâna spre casă nu-mi dau seama, când de fapt ar fi trebuit să mă aştepte dincolo, în bucătăria de vară, unde luam masa. Mergeam alături şi în urma noastră am auzit zarvă mare. M-am aplecat din mers spre gada mea şi i-am notificat: Bunicul s-a apucat să-i spună copilului poezii de pe vremea cînd era el şcolar şi, ca de fiecare dată, recită cu mult foc şi iute o dă pe plâns, de emoţie. Aşa e, a răspuns bătrâna. Are meteahna asta... M-am aplecat şi mai mult spre ea, ca să-i văd bine faţa când va afla ce-am să-i spun - şi spre marea mea mirare mi s-a prezentat o faţă de fetişcană: contur oval, ten rumeior, ochi verzi-castanii, culoarea aceea enigmatică, dându-mi frisoane. Luat de val, am prins-o cu două degete de bărbie şi i-am spus: Aşa e din totdeauna, între bunici şi copii. Crezi că s-a schimbat ceva, de la facerea lumii şi până astăzi?!
2. O ceartă şi o împăcare cu Fănuş Neagu
Mă aşezasem la o masă mai retrasă de la acea petrecere câmpenească - erau mese rare, înalte, de scânduri negeluite, bătute pe pari. Oameni pe la mese, necunoscuţi, oarecari. Ar mai fi fost cineva în preajma mea, dintre ai mei, desigur, căci am împins farfuria deoparte, am scos carnetul şi am început să notez câte ceva despre basarabenii mei. Numai că, făcând mare tapaj, de la o altă masă, situată cumva mai sus pe pajiştea în pantă, cu faţa spre mine şi arătându-mă cu gesturi acuzatoare, mă tot boscorodea Fănuş Neagu, de data asta încă în formă, nu bolnav şi prăbuşit, ca în ultimii ani. În orice caz, toată lumea trebuia să-l asculte cum mă bălăcărea, precum că l-aş fi vorbit de rău şi aş fi scris nedrept despre Dânsul. Am răbdat îndelung, ruşinat, consternat, neînţelegând răbufnirea prozatorului. Apoi am închis carnetul, am dat ocol mesei celei lungi, am făcut câţiva paşi spre brăilean şi i-am spus că este o greşeală de la un capăt la celălalt, nicidecum eu ci poate altcineva l-a criticat în presa literară. Eu nu scriu în presă, nu am rubrici ici şi colo. Aşa că îl rog să mă lase în plata Domnului, să-mi scriu ce am de scris, în legea mea. Căci eu nu scriu la concurenţă cu alţii. Şi mă tot apropiam de masa lui Fănuş, care şi el, oprindu-se din peroraţii şi atent la ce spun, a dat ocol mesei sale, a făcut doi trei paşi spre mine, mai mult simbolic, să se înţeleagă că a trecut la alte sentimente. Şi tot aşa, simbolic, ne-am întins mîna, cu vorbe înblânzite din partea dunăreanului. Scriu despre refugiul basarabenilor, i-am şoptit, numai între noi. Ah, da, bieţii oameni, le ştiu necazul... Da, îl ştiţi, poate, însă eu şi ai mei chiar l-am trăit, de la un capăt la altul... Asta ar fi diferenţa... Şi l-am lăsat acolo, pe pajişte, întorcându-mă la carnetul meu unde îmi notam ultima mea întâlnire cu clanul...
Pagini de jurnal 1992
27
ian. Poveşti cu excepţionalul
Remus Ştefan, pe care l-a răpus beţia. În zilele de salariu, venea şi aştepta
la capătul coridorului, sprijinit de calorifer, pînă cînd Cosma Stanciu
strîngea ceva bani de la colegi şi să-i dea ca să-şi ia de băut. Cîndva, cînd
încă era profesor la şcoala tehnică de geologie, nu era fată să-i fi scăpat,
iar cu frumoasa blondă Sanda chiar s-a însurat. Se suia în tramvai cu colegul
Avrămuţ, fixa vreo femeie şi cobora cu ea, oricum nu ajungea singur acasă. Pe X
l-a desfiinţat la comunicarea lui despre Carpaţii Orientali. A venit veste la
Bucureşti că a murit. O. Niţulescu, director pe atunci, pleacă în Dobrogea cu
Volga, zăreşte un IMS în faţa prăvăliei dintr-un sat şi-l află pe Remus
înăuntru, la o ţuică. Nu i-a păsat de director, iar acesta abia mai tîrziu i-a
spus de ce venise. De fapt cineva îl reperase, de două zile beat în şanţ. Avea
priviri fascinante, sfredelitoare, era irezistibil pentru femei. Ajunsese un
vagabond, aştepta prin cărciumi, la o masă, să tapeze pe cineva... să bea de
prin pahare. Cumplit blestem...
3
martie. De azi Andrei începe
înotul la bazinul Floreasca.
Poate fi cineva
scriitor mare fără idei mari? Scriitor important fără idei importante? Nu, dar
se face că ne întîlnim şi cu reversul: scriitori mici cu idei mari! Au avut
norocul să dea peste ele. Le lipsesc însă mijloacele, stilul, viziunea pe
măsura acestora. Dar ideile, în cazul scriitorului, nu sunt tot mijloace?
4
martie. De dimineaţă, foarte
frig, apoi vînt rece, apoi frumos – încă o babă!
Vine Sile,
rîdem, nu prea ştiu ce spune, corectez textul raportului. Vine şi Noni. Vine
apoi şi Anca B. Zice: Mai sunt şi oameni
buni pe lume. Vin şi eu aici, să mai răsuflu. A citit Copiii din Arbat, reţine pagina 275, despre Stalin, gruzini,
ceceni, ruşi; cum să stăpîneşti un popor înapoiat prin dictatură.
Trec pe la
Tarom şi recuperez 14.500 pentru Georgeta. Primim scrisoare de la ea.
În fine,
eliberat, după ce am bătut timp de 40 de zile la maşină scenariile Rămăşagul şi Blana…
Lucica bate la
maşină: bătăuşa! Într-un aparte, Liviu
îi povesteşte Angelei că Lucica face la Berby o figură de nebună, îl
exasperează zilnic. Chiar o fi nebună? întreabă Sandu. Ştiu şi eu, face Angela,
ea aici ne povesteşte varianta ei…Oricum, e de o perseverenţă şi de o
încăpăţînare şi de o ambiţie la limită. Iar Gică, desigur, o încurajază, mîndru
de deşteptăciunea soţiei sale. De notat şi inumana ei rezistenţă fizică.
Dantura de fier.
Cioran:
Contează numai intensitatea trăirii, căci altfel nimic nu e nou. Aici (în
Franţa) toţi scriu, de dimineaţă pînă seara, e excesiv!
Ah, e cu totul,
cu totul altfel decît mi se păruse! Omul, cu vârsta nu e mai laş şi mai
resemnat, ci mai îndrăgostit de viaţă şi
mai recunoscător pentru tot ce primeşte de la ea. Pare conformism,
oportunism, resemnare, ci e cu totul altceva, ce un tînăr nu înţelege şi nu
acceptă: e recunoştinţa înduioşată pentru ale vieţii daruri…
va urma
Cărţile prietenilor mei
ion lazu: Două vise...
1. Zâmbete şi lacrimi.
Am intrat pe poarta dinspre bucătăria de vară a gazdelor mele, după o zi grea pe teren şi de departe am auzit glasuri vesele şi un glăscior dulce-cristalin, de copil, mai zglobiu decât celelalte. M-am gândit că a venit nora, cu copilaşul şi gazdele mele s-au însufleţit... Am dat bineţe din prag şi în curând eram cu gazda mea pe cărare, spre casa cea mare, unde-mi este camera. Ar fi urmat să-mi las rucsacul şi toate celelalte, să mă spăl şi să vin la masă. De ce mă însoţea bătrâna spre casă nu-mi dau seama, când de fapt ar fi trebuit să mă aştepte dincolo, în bucătăria de vară, unde luam masa. Mergeam alături şi în urma noastră am auzit zarvă mare. M-am aplecat din mers spre gada mea şi i-am notificat: Bunicul s-a apucat să-i spună copilului poezii de pe vremea cînd era el şcolar şi, ca de fiecare dată, recită cu mult foc şi iute o dă pe plâns, de emoţie. Aşa e, a răspuns bătrâna. Are meteahna asta... M-am aplecat şi mai mult spre ea, ca să-i văd bine faţa când va afla ce-am să-i spun - şi spre marea mea mirare mi s-a prezentat o faţă de fetişcană: contur oval, ten rumeior, ochi verzi-castanii, culoarea aceea enigmatică, dându-mi frisoane. Luat de val, am prins-o cu două degete de bărbie şi i-am spus: Aşa e din totdeauna, între bunici şi copii. Crezi că s-a schimbat ceva, de la facerea lumii şi până astăzi?!
2. O ceartă şi o împăcare cu Fănuş Neagu
Mă aşezasem la o masă mai retrasă de la acea petrecere câmpenească - erau mese rare, înalte, de scânduri negeluite, bătute pe pari. Oameni pe la mese, necunoscuţi, oarecari. Ar mai fi fost cineva în preajma mea, dintre ai mei, desigur, căci am împins farfuria deoparte, am scos carnetul şi am început să notez câte ceva despre basarabenii mei. Numai că, făcând mare tapaj, de la o altă masă, situată cumva mai sus pe pajiştea în pantă, cu faţa spre mine şi arătându-mă cu gesturi acuzatoare, mă tot boscorodea Fănuş Neagu, de data asta încă în formă, nu bolnav şi prăbuşit, ca în ultimii ani. În orice caz, toată lumea trebuia să-l asculte cum mă bălăcărea, precum că l-aş fi vorbit de rău şi aş fi scris nedrept despre Dânsul. Am răbdat îndelung, ruşinat, consternat, neînţelegând răbufnirea prozatorului. Apoi am închis carnetul, am dat ocol mesei celei lungi, am făcut câţiva paşi spre brăilean şi i-am spus că este o greşeală de la un capăt la celălalt, nicidecum eu ci poate altcineva l-a criticat în presa literară. Eu nu scriu în presă, nu am rubrici ici şi colo. Aşa că îl rog să mă lase în plata Domnului, să-mi scriu ce am de scris, în legea mea. Căci eu nu scriu la concurenţă cu alţii. Şi mă tot apropiam de masa lui Fănuş, care şi el, oprindu-se din peroraţii şi atent la ce spun, a dat ocol mesei sale, a făcut doi trei paşi spre mine, mai mult simbolic, să se înţeleagă că a trecut la alte sentimente. Şi tot aşa, simbolic, ne-am întins mîna, cu vorbe înblânzite din partea dunăreanului. Scriu despre refugiul basarabenilor, i-am şoptit, numai între noi. Ah, da, bieţii oameni, le ştiu necazul... Da, îl ştiţi, poate, însă eu şi ai mei chiar l-am trăit, de la un capăt la altul... Asta ar fi diferenţa... Şi l-am lăsat acolo, pe pajişte, întorcându-mă la carnetul meu unde îmi notam ultima mea întâlnire cu clanul...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu