Adio la Casa Monteoru. Amintiri de la cenaclul Labiş, II

(...) Cu totul altfel stăteau lucrurile cu Romulus Vulpescu, care, ca să se răsfeţe (şi răsfăţat de amfitrion) a apărut de cîteva ori în cenaclu, în cămaşă albă-imaculată, descheiat la doi nasturi, pentru a ne delecta cu scurte piese de teatru, impecabile în felul lor, însă toate “a la maniere de…”. Şi asta numai aşa, ca să ne arate că-i e la îndemînă să imite pe oricine, cu “artă şi meserie” (titlul unui volum de-al lui R.V.), în nişte simple exerciţii de stil.

Venea uneori la cenaclu un tînăr cu trăsături expresive, armonioase, oarecum în genul actorului june-prim Cristea Avram, sobru în ţinută şi necruţător în intervenţiile critice –  brăileanul Tudor Octavian, care se poate să fi citit în vreuna din şedinţele cînd eu absentam din Capitală. Se plasa în preajma tandemului Rodica Iulian-Ioana Orlea, despre aceasta din urmă se şoptea că a fost/ este taxatoare ITB, după ce făcuse nişte ani de închisoare, ca fiică de moşier. Tot la proză trebuie menţionat bîrlădeanul Octavian Stoica, personaj dubios, însă nu lipsit de talent. Pentru că era pe atunci director al Casei Scriitorilor, intra uneori la cenaclu şi Ben Corlaciu, cu chipul lui nobil, în trăsături prelungi, ca desenat de Marcel Iancu. A luat de cîteva ori cuvîntul, însă s-a retras brusc, în semn de protest faţă de frazele neamicale ale lui E.B. (probabil o răfuială cu cel ce trecea drept omul lui Geo Dumitrescu, pe atunci director al Gazetei literare, aflată în rivalitate tradiţională şi conjuncturală cu echipa lui Barbu).

Cine n-a avut nevoie de nici o susţinere dinspre prezidiu a fost ardeleanul Gh. Suciu, cunoscut mie încă din studenţie, căci ne intersectam prin holul căminului Doamnei, poate nu chiar atît de des cum mi se păruse, căci mai apoi am constatat că avea un “frate siamez” (după exprimarea Sînzianei Pop) în persoana lui Mihai Ungheanu, cu care deci este posibil să-l fi confundat. Proze scurte, incantatorii, practic nişte poeme în proză, de o concentraţie ideatică vecină cu aforismul, surprinzătoare prin perfecţiunea stilistică, indiferent că se refereau la Avram Iancu, de exemplu, sau narau coborîrea unui copil din copac, cu un ou în mînă. Texte de o densitate a expresiei teribilă, care mie îmi sugerau corul din tragediile antice. Gh. Suciu repurta aceste succese în cenaclul Labiş, însă marele premiu pentru proză avea să-i vină din partea revistei craiovene Ramuri, în noua formulă. L-am oprit pe stradă ca să-l felicit cu acea ocazie şi nu ştiu sub ce imbold, dacă nu cumva din pură neatenţie, m-a întrebat de ce nu scriu şi eu proză. Am tresărit, speriat, opinînd că “poezia mai treacă-meargă, dar în cazul prozei consider că este vorba de o răspundere prea mare, pe care nu sînt pregătit să mi-o asum”. Am tresărit o dată în plus cînd întrebarea mi-a fost repetată de George Bălăiţă, cel care mă publica uneori cu poezii la revista băcăuană. Aceşti prozatori simţiseră ceva?

   Îmi dau seama că n-am apucat să spun cum se desfăşurau discuţiile la cenaclu. Principalii combatanţi ai serilor de luni erau (nici o mirare!) Adrian Păunescu şi Ion Gheorghe, primul probabil în virtutea convingerii ferme că nu există nici un fel de poezie pe care să n-o înţeleagă în toate articulaţiile ei, oricît de alambicate, iar celălalt în virtutea convingerii la fel de nestrămutate că abia el poate detecta adevăratul sens al poeziilor în discuţie. Primul îşi consacrase un loc pe canapeaua din colţul stîng al sălii, unde era ceva mai mult spaţiu, între oglindă şi fereastră, însă plasîndu-se în acest fel oarecum în coasta prezidiului, nevoit să facă doi trei paşi înainte în timp ce vorbea; al doilea, din spirit de opoziţie şi pentru efecte speciale, s-a polarizat pe canapeaua din partea opusă, nevoit însă uneori să se mute, pe cînd A.P. îşi adjudecase locul şi nimeni nu i-l uzurpa. Chiar de se întîmpla ca A.P. să întîrzie, amfitrionul îl invita în faţă, de cum apărea în uşă, - dar venea şi neinvitat, neacceptînd o poziţie marginală; traversa sala cu paşi grei şi îşi lua în stăpînire canapeaua. După care, fie că ascultase sau nu lectura poeziilor, îşi procura cu maximă eficienţă de la prezidiu un exemplar dactilografiat, îşi cobora îndată privirile pe pagini, “înghiţind” într-un fel greu de explicat întregul lor conţinut, după care, tot aşa, invitat sau neinvitat, se ridica şi vorbea primul. Iar după ce vorbea A.P., în mod fatal mai rămîneau prea puţine lucruri de spus, în bine şi în rău, despre textele în chestiune. Dar se găseau noi puncte de abordare. Vorbitori tineri, ambiţioşi, dornici de afirmare şi confirmare, interese mari în joc, şi pînă la urmă, fiecare avea un nume de apărat şi de impus: pe al său. Se avîntau în discuţie amintiţii deja Iulian Neacşu, Virgil Mazilescu, apoi: Dumitru M. Ion, Titus Vîjeu, Paul Cornel Chitic, viitorul dramaturg, altfel foarte emotiv, aşa încît vorbea după nişte însemnări pe care şi le făcea în timpul lecturilor; exprimările sale alambicate sau de-a dreptul rebarbative îl făceau să pufnească pe amfitrion. Intervenea Smaranda Jelescu, filoloagă rasată, dar şi Noni Cristea, foarte receptiv, sedus de imaginile muzicale, sau Iosif Naghiu, pe atunci autor de poezii şi de proze scurte, el însuşi un personaj cehovian, cu bărbuţă arămie, decorativă.

   Cu o frecvenţă care pe alţii putea să-i streseze, Adrian Păunescu citea în cenaclu cicluri întregi de poeme, revărsind cascade de metafore. Provocîndu-l la discuţii în contradictoriu şi folosindu-se cu abilitate de dinamismul şi marea mobilitate spirituală a încă liceanului (!) Păunescu, E.B. asigura tonusul ridicat al dezbaterilor de luni seara. În mod vădit poezia impetuosului june plăcea amfitrionului.

Dar nu numai poezia lui Păunescu ne-a produs vii emoţii. Marin Sorescu, lansat în paginile Vieţii studenţeşti, obţinuse deja un eclatant succes cu parodiile din Singur printre poeţi, ne-a citit în premieră poezii precum Trebuiau să poarte un nume, Shakespeare şi altele din viitorul volum. Imprevizibilul autor, apreciat la superlativ de amfitrion, a recidivat în cenaclu. Se găseau şi cîrtitori, inşi care sugerau că e vorba de simple năstruşnicii de genul celor cu care un şcolar cu tupeu vrea să-şi dea gata mătuşile. Mai tîrziu, pentru că intraseră în conflict de interese, însuşi E.B. şi-a început prezentarea lui A.P la o lansare a acestuia din urmă cu fraza: “Totul îmi displace la A.P în afară de poezia lui.” Iar despre Sorescu, după ce-i acordase toate onorurile, a scris negru pe alb că este îndeobşte cunoscut modul în care M.S. i-a smuls lui Călinescu faimoasa prezentare din Contemporanul. Acesta era E.B, din păcate, la vedere, iar cum va fi fost în culise e mai bine să nu ne gîndim. Că doar nu degeaba scrisese el Vînzare de frate…

Mi-a povestit cineva care părea să cunoască bine lucrurile un episod dinspre începutul carierei lui E.B., care imediat după ‘44 va fi avut alte opţiuni, alte intenţii. Dar lucrurile mergeau implacabil spre bolşevizarea României şi atunci E.B. şi-a adunat prietenii într-o seară, le-a dat o mare petrecere iar la urmă le-a spus: “Din momentul ăsta nu mai sunt prietenul vostru. M-am vîndut regimului”. Prietenii lui singaporeni au rămas interzişi (la figurat dar şi la propriu, din păcate…).

   Dar să revin la cenaclu, de data asta fiind vorba de protagoniştii de la poezie. Aici era mare înghesuială de poetese, însă nu lipseau nici poeţii. Sărbătoreşte a trecut prin cenaclu (şi a revenit apoi) un flăcăiandru din Ardeal, altfel neîndemînatec în mişcări, cu chipul copilăreşte uimit de ceea ce i se întîmplă – mă refer la Ioan Alexandru, care ne-a fermecat, fără excepţie cu poezia sa, citită cu o voce şoptită, parcă răguşită de emoţie, cu marcat accent transilvan, ce sfîrşea prin a ţi se insinua în suflet. “De ce mă simt eu oare în fiecare zi / Cuprins de-o bucurie aproape nefirească?”, îmi repetam în gînd, spre casă, neînstare să mă sustrag acelei dulci magii, căreia nu mai trebuia să-i cauţi alte explicaţii.

Se cultiva pe atunci la cenaclul Labiş o poezie energică, a gesticulaţiilor îndrăzneţe, impetuoase, chiar haiducească i-aş zice, de nu mi-ar fi teamă că voi fi greşit înţeles. O poezie ce voia să sugereze (şi să celebreze totodată) o anume libertate în mişcări şi în felul de a simţi, o dezgrădire, după o prea lungă şi tristă perioadă de proletcultism. Dar se practicau şi metaforele frumoase, acroşante: astfel, păsările atîrnau de propriul tril, obiectele cădeau graţios spre cer, ne sprijineam nu doar în braţe ci şi în gene – şi alte imagini suave, de-o mare puritate şi delicateţe, cărora limba română le făcea din nou loc în cetate.

De fapt nu numai I. A. făcuse drumul pînă la Bucureşti ca să citească în cenaclul Labiş, ci veneau tineri din toate colţurile ţării, atraşi de perspectiva unei afirmări rapide şi sigure: Matei Gavril, sosit şi el de la Cluj (neverosimil de tînăr, aproape un copil (Un copil loveşte cerul se va numi volumul lui de debut) şi plasat de îndată în preajma lui Pituţ, care i-o luase înainte; Vasile Speranţă, student la Conservator, secţia canto, tot din Ţara Moţilor, un brunet vînjos, cu frumoase bucle negre; Nicolae Prelipceanu, deşirat în mare grabă şi cu un cap cocoţat pe gîtu-i nesfîrşit, Ion Iuga sosit din Maramureş via Oradea (“Sunt cel mai frumos bărbat din nord”); Vasile Petre Fati venea din direcţie opusă, de la Pontul Euxin, primit cu multă receptivitate de amfitrion, Damian Ureche de la Timişoara sau oricum din Banat, apăsat parcă de povara unor mari topuri de poezie impecabil rimată; de la Iaşi veneau în valuri succesive: medicul Emil Brumaru, serafica Mariana Costescu, o apariţie bine regizată, ca de altfel şi cea a Elenei Cătălina Pangrati, prezentată nouă de maestrul Marcel Breslaşu (a doua pipă care pătrundea în Sala Oglinzilor, după cea a lui Gellu Naum, bărbat cu chipul sculptural şi plete negre ondulate); aşa după cum, pentru a-l susţine pe Adrian Dohotaru, pe atunci autor de poezii, înfruntînd animozitatea lui E.B., şi-a făcut apariţia însăşi Nina Cassian, ce-i drept însoţită de cineva cu alură de june-prim, care însă în luarea lui de cuvînt nu a reuşit să convingă: Nicolae Breban.

Venea Dumitru M. Ion dinspre Curtea de Argeş, semnîndu-şi poeziile ca la catalog, în fapt încă elev de liceu, nimerit printre noi cu îndrăzneala talentului, stresat însă de drumurile cu trenul, noaptea, înapoi spre casă. Debutase deja cu Iadeş, titlu care nu mi-a plăcut, dar semnificînd pariul lui cu Poezia. (De altfel, debuturile cele mai convingătoare din cenaclul Labiş erau dublate, la un an doi, de apariţiile în supla şi mult rîvnita colecţie Luceafărul, girată la poezie de Elis Buşneag iar la proză de Aristide Popescu.). Şi-a păstrat în timp: fragilitatea trupească, fantezia imaginativă şi accentul muscelean, cu vocalele lungite, cîntate, poate cea mai frumoasă rostire românească ce mi-a fost dat să aud în peregrinările mele de geolog prospector. (Ca să nu mai amintesc de fotele din zonă…).

Tot dinspre Muscele venea Ileana Mălăncioiu, cu poemele-i sobru echilibrate, pe un nucleu dramatic bine tensionat. În subsidiar se transmitea teroarea visului-coşmar – şi totul se întîmpla ca într-un film derulat cu încetinitorul. Vocea studentei abia dacă ajungea pînă la ultimele rînduri, unde mă plasam îndeobşte, (în vecinătatea electrizantă a unei frumoase tinere femei, Vera Lungu, care debutase cu Amiaza mării), voalată parcă de taina care nu se lăsa rostită. Se succeda la premiul anual pentru poezie al revistei Luceafărul cu elegiacul Grigore Arbore, acesta aproape străveziu în spatele ochelarilor săi de vedere, autor de poeme învăluitoare, purtînd titluri şcolite: Pax autumnalis, Hic locus etc. şi adresate unei Ana, a cărei prezenţă se îndepărta într-un halou romantic: “Tu dormi sub ceţuri mari de aur, Ana…”

Primiţi de asemeni favorabil au fost: Gabriela Melinescu, adolescentă cu nesfîrşite plete negre şi chip de meridională plină de fervoare (“Ar trebui să mă bucur, să cînt./ Se-nsoară prietenul nostru, se-nsoară…”), foarte degajatul Petru Popescu (pe care l-am regăsit citind Moartea în fereastră, la cenaclul “Junimea” al facultăţii de filologie), livrîndu-ne poezii dezinhibate: “Îmi plac, fetelor, picioarele voastre înalte”, sau Ovidiu Hotinceanu,  Nicolae Lupu, blajinul profesor de desen de la Roşiori; şi muzicalul Gh. Istrate dinspre Curbura Carpaţilor. Apoi Şerban Codrin, cu o teribilă încredere în vocaţia sa, dar şi melancolicul Nicolae Breb-Popescu, care frecvanta şi cenaclul Junimea, dimpreună cu mulţi alţi filologi. Petru Jaleş care îşi încerca mereu norocul, schimbînd pseudonime, dar dovedindu-se acelaşi împătimit pentru poezie. Şi suavul lungan bărbos Marin Tarangul, despre care am înţeles că studia teologia.

Un aer de delicateţe şi de distincţie degaja Mihai Elin, care scria pe-atunci poeme de mare rafinament stilistic, citite-recitate impecabil, pe cînd Victoria Raicev impresiona prin spunerile-i peremptorii, mereu “cu inima la un metru de pămînt”. Cînd i-a apărut volumul de debut am constatat că se născuse la Volintiri, comună învecinată cu Cioburciul baştinei mele. S-a produs în cenaclu, de mai multe ori, Marius Robescu citind poeme bine primite de redacţie şi de cenaclişti: “Un rîu şi-a greşit drumul bun / Şi îl trage izvoru-napoi” – se înţelege că citez de fiecare dată din memorie, cu posibile mici infidelităţi. Au mai citit: George Alboiu, însoţit de faima obţinută deja în cenaclul studenţesc, şi George Anca poeme cu şapte lacăte, iar cu proză lirică s-a prezentat Titus Vîjeu, prieten cu Robescu, D.M.I. şi M. Bărbulescu. În valul imediat următor a evoluat Florentin Popescu, alternînd vitalismul cu melancolia, mereu muzical. Se înscria adesea la cuvînt o filoloagă ea însăşi poetă cu prestaţie în cenaclu, ieşită de sub aripa Violetei Zamfirescu: Ileana Roman. 

 Din Himera literaturii, Ed. Curtea Veche, 2007

(va urma)


Poezii de pe vremea cenaclului Labiş

Blana mistreţului

Seara, înainte de somn

Îmi las o vreme tălpile goale

Pe blana mistreţului, întinsă pe jos;

E a mistreţului vânat de bunicul

În luna lui de miere, norocos.

Pe ea şi-a odihnit picioarele trudite

Seară de seară, înainte de somn;

Tatăl meu va fi umblat de-abuşa –

Acum eu îmi astâmpăr tălpile încinse

Noaptea, înainte de dragoste şi somn.

E aspră, adâncă şi răcoroasă

Ca o brazdă de iarbă câinească

Blana cu care mistreţul ne vicleneşte

Otrăvindu-ne seară de seară

Până la moartea firească.

Înţeleg acum, când tinereţea-i o frunză

Trasă în ţepii ei lungi, cenuşii,

înţeleg destul de târziu, astă seară,

privind la picioarele mele-nfundate în blană

înghiţite de blană, pierind în ea –

Şi mă-nspăimânt ca de o mlaştină

Noaptea şi singur...

1965, Solca

Amiază                        

Paulei M.

De pe-o falcă de balaur

Iată soarele-n Caşin

Desfoindu-se de aur

Până când se face negru.

Smuls din ţipăt de prigorii

Prin aripi de spirt albastre

Intru-n apă pân-la glezne

Pân-la brâu, până la creştet.

Cu şuviţe moi de aer

Însumi înfloresc din unde.

Ziua-şi bate coasa-n deal

Până nu se mai aude.

Vară, în amiaza mare.

Râul des îmi leagă ochii

Şi pe mal sunt răstignit

Într-un ţipăt de prigorii.

1965, Grozeşti-Oituz

Nelinişte

Bătrânii mei au defrişat păduri

La începutul lumii lor punând

Un orizont de arbori la pământ

Iar lumea se lărgea cu arături.

Se retrăgea mereu învinsa oaste

Din faţa rotitoarelor securi

Până sub munţii depărtaţi şi suri

Oprindu-se în pâlcuri verzi, pe coaste.

A mai rămas aşa, prin bătături

Câte-un copac ce zice-ntreaga seară

Un cânt pe care nu poţi să-l înduri –

Şi-o grea nelinişte te împresoară.

De şapte ani mă-nchin tot la păduri,

Doar i-or ierta pe-ai mei, de-odinioară.

1968, Pocola-Beiuş

Primesc de la prietenul Adrian Mihalcea acest mesaj privind Casa Monteoru:

Este normal ca statul roman sa cumpere imobilul de la proprietarii de drept, daca tine la aceasta istorie. Pot si scriitorii, ca sunt cateva mii, sa faca o cheta si sa-si cumpere casa . Ce altceva se poate face ? Eu cred ca proprietarii, daca sunt din neamul Monteoru, fiind niste boieri, se poate discuta cu ei. 

Deci semnez orice petitie care vine cu ceva constructiv si necomunist.

Eu mi-am recuperat casa bunicilor din Botosani, monument istoric, am oferit-o statului pe un preţ rezonabil; si pe asta probabil ca daca i-as da-o gratis poate ca ar accepta.o, desi cred ca ar pretinde sa o renovez mai intai pe banii mei. 

Adrian Mihalcea



Poetul Ion Murgeanu postează pe-al său blog acest poem de la Neptun, 2006

Marea la cazemată 

       Comandorului Ion Lazu

Marea cu gemete marea cu fulgere

Peste care cu mirul de ungere

Vine Domnul până la ţărm.

Eram pe trepte. Mă simţisem enorm.

Mă înveşnicisem. Marea se retrăgea

Ca Marea Roşie în reflux după denii…

Nu am ştiut cum mă cheamă două milenii.

Am să ştiu mâine exacat şi îmi va ajunge.

Marea de imn ca o pulbere fină

De razele vii izvorând din lumină.

Trece câte un laz biruind pe talaz.

În urma lui pietrele urcă la ţărm

Un barcaz de ivoriu concret

Iederă purpură sau ivorie

Statornicie pe violet

Poezie pe poezie….

La teatrul Podul se desfăşoară poeţii Gheorghe Istrate, Ion Murgeanu, Nicolae Ţone şi Ion Lazu. Martie 2006.

ion lazu, Imagini din Grecia: Un drum la Marea Egee, II 

Dansând cu Marea...

Tărâmul algelor si al aricilor de mare....