Pagini de jurnal 1992
Azi
vine stagiara cu plicul de foto de la nuntă şi nu am inimă să mă uit măcar la
ele, într-atât sunt de supărat de cele făcute mie în ultima vreme. Schema ei de
gândire aberantă: eu o favorizez (de exemplu, i-am înlesnit să meargă în voiaj
de nuntă), dar pentru aceste înlesniri colegii o invidiază, iar pentru toate
astea sunt de vină aceşti falşi binevoitori, colegii de birou - şi în primul
rând eu, desigur! O asemenea “logică”. Îi spun să le pună de-o parte, până voi
avea răgaz să le privesc în tihnă; se arată vexată, le ia în scurt timp, cu mutră
de harţă - la ea totul este o încleştare, o luptă, colegialitatea e o falsă
colegialitate, toţi abia aşteaptă să te înhaţe, să te sfâşie, crede ea...; mă
pomenesc că ia teancul de poze şi se duce la geofizică, să se laude cu ele
acolo. E bolnavă de laude, de triumfuri, precum biata tanti M. Revine cu
teancul şi mi-l prezintă cu cuvintele: să vă clătiţi privirile cu nişte poze
grozave. I le arătase lui Lici, lăudându-se în fel şi chip: băiatul ăsta are
talent, ar fi trebuit să se facă actor etc.; şi cum să nu mă indispună asemenea
delir al grandorii, cînd simt cît de precară e relaţia lor? Angela stă ţeapănă,
cu subînţelesul: pedeapsa mea pentru obrăzniciile ei este chiar asta: că nu are
cui să arate pozele, nu are cui să se laude, să povestească despre măreaţa
cununie şi nuntă. I-am zis stagiarei, cândva: Nu se poate fără atâtea laude?
Azi
colegii se întrebau dacă nu cumva ne toarnă la şefi. Supoziţie nu atât de
gravă, căci de-ar şti ei ce metehne mentale are persoana, cât de strâmb se
oglindeşte realitatea într-o astfel de oglindă hâdă... Ea ştie că lucrurile se
prezintă într-un anume fel, şi totuşi ceva malefic o înboldeşte să le
interpreteze complect aiurea, ca să-i fie ei în avantaj. Ce boală e asta? Să
admitem totuşi că ar suferi doar de-o boală mai serioasă: neîncrederea în
oameni, indiferent cine sunt ei, fie şi maică-sa! Numai numitul Panfiluş, prin
compensaţie, este perfecţiunea întruchipată - iar în fapt, un ţărănuş ambiţios,
încântat a fi pus mâna pe o ţărănuşă cu titlu de inginer. Da, da, e tot mitomanie,
delir de mărire, de realizare, de triumf asupra vieţii care a umilit-o mereu.
Observaţiile pe
care le făcusem eu vara trecută cu privire la Angela le foloseşte ea acum
pentru nişte deducţii care s-ar vrea originale; nici nu sesizează unde este graniţa
dintre gândurile altuia şi lipsa ei totală de discernământ. Acum, deodată, văd
o mare asemănare între stagiara mea şi fosta stagiară Iulia, altă mare doamnă
închipuită.
Schiţă: Primăvara, vînt în parcul IOR,
jucători de table, remi şi şah. Prof. univ. la pensie, stingher, vine spre
jucători, chibiţează, apoi se bagă în joc cu un oarecare şi este bătut de
cîteva ori la rînd. Celălalt avea o minte mai limpede, mai tăioasă. El nici la
şcoală nu fusese preminat, mereu erau 2-3 mai buni ca el. Ce se alesese din
aceia?... mici funcţionari… Poate şi şahistul ăsta imbatabil e vreun nimeni...
vreun premiant care s-a ratat; or, el fusese silitor, perseverent, oportunist,
îi venerase pe profesorii săi tocmai simţind că aceia au o inteligenţă mai
puternică decît a lui. A avansat mereu, compilînd cu iscusinţă, cu fler. Dar
acel fler nu-l ajuta acum, în confruntarea directă şi exactă cu inteligenţa
unui electrician oarecare; fumător, poate cam afemeiat şi beţiv, ceva ce el
nu-şi permisese niciodată. Îi era acum clar că nu gândise şi nu gîndea în
adîncime şi în perpectivă, că avea o minte micuţă. De moment… Se întoarce
acasă, gînduri de sinucidere; dar nici aici mintea lui nu ajungea prea departe,
se replia pe ce era ştiut, apropiat. Vine echipa de zugravi, printre ei şi cel
care-l bătuse mereu la şah. Etc.
Cioran,
sertarul biroului legat cu o sfoară; ar părea gestul unui ins neajutorat, rupt
de realitate, dar la o adică, era doar ceea ce îi trebuia ca să deschidă
sertarul, o rezolvare optimă, mai simplu decît cu cheia, din partea unuia fără
aplicaţie la probleme practice. C. găsise rezolvarea în treacăt, cu gîndul la
lucruri mai importante. Cine se pierde în chestiuni practice, pierde şansa
marilor idei…
Gherasie se
gîndea: Bubi Socoleanu şi Cioran, doi inşi care nu au vrut să muncească fizic.
Panait Istrati:
”...eu sunt o cîrtiţă incandescentă…”.
Extraordinară metaforă!
(din Lanemtaţiile Uitucului, în manuscris)
Va urma
Cărţile prietenilor mei
Fotografii... flori de eucalipt; scoici şi pietre de la Marea Egee
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu