Scriitorul zilei: Radu Petrescu; consemnări, poezia zilei; fotografii...

Scriitorul zilei: Radu Petrescu, n. 31. august 1927 - d. 1 februarie 1982

       

Bucureştean prin naştere, dintr-o familie de funcţionari, începe şcoala primară în Capitală dar o termină la Târgovişte, unde părinţii se mutaseră în 1936. Va urma liceul Ienăchiţă Văcărescu, 1938-1946, după care se va înscrie la Litere în Bucureşti, cu licenţa în 1951. În 1942 rămăsese orfan de tată. În 1944, ca licean, începe să scrie un jurnal; se adună cu alţi adolescenţi într-un cerc literar care mai târziu va fi cunoscut ca Şcoala de la Târgovişte,  cuprinzându-i pe Mircea Horia Simionescu, Tudor Ţopa şi căreia îi este atribuit şi Alexandru George. Din 1951 devine profesor la Petriş-Bistriţa, strămutat în perioada 1953-1954 la Prundul Bârgăului, după care va renunţa la profesorat, revenind în Bucureşti şi angajându-se la Institutul de Statistică 1955-56, de unde trece ca bibliograf la Institutul hortiviticol Băneasa, până în 1967.

Debutând cu poezii ca licean, va renunţa peste 2-3 ani, căci se dedică lucrului la jurnalul său, care îl va face cândva celebru, considerat în final drept unul dintre cei mai mari diarişti dar şi prozatori ai vremii sale. Retras, modest îmbrăcat,  dificil de abordat, dar conştient de înzestrarea sa,  foarte citit, cu acces la literatura franceză şi engleză parcurse în original, la curent cu marile mişcări înnoitoare din literatura vest-europeană, cărţile sale, pe întinse porţiuni cu text inadmisibil pentru cenzură,  nu au apărut nicidecum în ordinea în care au fost scrise. Mai corect ar fi să afirmăm că îşi scria romanele în paralel cu ţinerea asiduă a jurnalului şi că însăşi substanţa diaristică este aglutinată în textura romanescă, în acelaşi timp, scrierea romanelor devenea subiectul atenţiei sale speciale în notaţiile diaristice - o formulă pe care a perfectat-o în deplină cunoştinţă de cauză şi care l-a consacrat. A făcut o impresie deosebită în momentul apariţiei sale Matei Iliescu, un roman de dragoste, nicidecum anecdotic, ci având în centru descrierea perechii arhetipale, într-o relaţie romantică, consemnând apropierea, destinderea-oboseala în iubire şi declinul acesteia. Îmbinând în mod singular virtuţile finului analist cu cele ale eseistului, proza lui Radu Petrescu, mare iubitor al artelor plastice - al picturii cu predilecţie (el însuşi practicând arta penelului), cu ceva din maniera admiratului Th. Pallady, ieşită la lumină integral abia la decenii după dispariţia fizică a autorului, a constituit un punct de plecare al tinerilor care intrau în literatură ca generaţia optzecistă. De reţinut chiar faptul că ştafeta a putut fi transmisă nemijlocit unor aspiranţi precum Gheorghe Iova, Gheorghe Crăciun şi Mircea Nedelciu, de la care aceştia s-au revendicat mai apoi.
N. Manolescu vede în RP un autor cu deosebire interesant, un stilist perfect. "Roman admirabil", Matei Iliescu este "romanul unei iniţieri erotice şi, în acelaşi timp, romanul naşterii şi morţii unei iubiri". Un rafinat analist, "analiza devine palpabilă, ca şi cum sufletul ar fi atins delicat cu vârful degetului...". Se fac trimiteri la Turgheniev, Hamsun şi Ibrăileanu, cu Adela sa. . Gesturile şi trăirile celor doi  "au înscrise în ele, ca într-un filigran, un plan mai adânc...". Diaristica autorului este "un jurnal al vieţii interioare", "o foaie de temperatură morală". La finalul prezentării, se întrevede o creştere a receptării operei lui Radu Petrescu, chiar prin comparaţie cu Marin Preda, "dată fiind natura intelectuală şi elitistă a prozei sale".
La pol exact opus, ca în atâtea cazuri, se plasează receptarea lui Marian Popa, care punând în discuţie aceleaşi teme ale autorului discutat, găseşte de fiecare dată aspecte grav imputabile, la sfârşitul articolului despre R.P. rămânem cu imagineau unui scrib care nu s-a ocupat decât de banalităţile vieţii, trăite în regim de  mediocritate, iar romenele sale (Matei Iliescu mai ales) nu ar putea fi considerate reuşite decât ca o glumă, şi aceasta tot mediocră.
În ce mă priveşte,  pe la sfârşitul anilor 70 şi după aceea am căutat mereu prin librării şi bibliotecă cărţile lui Radu Patrescu, autor apărut ca din senin. Când le obţineam, consideram asta ca un noroc personal. Practic nu-mi dau seama dacă există un alt scriitor român contemporan pe care să-l fi citit cu asemenea asiduitate şi cu enorm câştig formativ. S-a întâmplat să pierd în autobuz Părul Berenicei şi asta a echivalat cu o mică dramă. Am făcut imposibilul să obţin un alt exemplar, pentru ca lucrurile să reintre în normal. Oricum, a fost scriitorul meu preferat în anii optzeci. Nu sunt curios să aflu ce impresie mi-ar face astăzi reluarea acelor lecturi (cu sublinieri dezlănţuite, vezi-bine), dar ştiu cât de importante au fost pentru mine, care începusem să scriu proză.

Opera literară: Matei Iliescu, roman, (1970);  Proze. Didactica nova. Sinuciderea din Gradina Botanica. Jurnal. In Efes,  1971; O singură vârstă, (1975); Ce se vede, (1979); Ocheanul întors (1977); Părul Berenicei (1982); Meteorologia lecturii (1982); A treia dimensiune (1984); Catalogul mișcărilor mele zilnice (1999);Ocheanul întors (Caiet jurnal, 1956), (2001); Prizonier al provizoratului (Jurnal 1957-1970), (2002)

Citeşte mai mult:  http://www.revista22.ro/articol.php?id=10706
 http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Petrescu
http://www.autorii.com/scriitori/radu-petrescu/

 
Poezia zilei
ion lazu: Sonetele verii

Carrara  

Ay! Coala de hârtie-i mult profană,

Pe dânsa scrii şi ştergi a zecea oară

Cuvinte proslăvind ori de ocară

Cum ne dictează firea cea mundană...

Nu-i un altar şi nu e vreo icoană,

Ci loc de trecere... Şi-o largă scară

Pe care-ntr-una urcă şi coboară

O lume de cuvinte, calpă, vană...

Ay, coala de hârtie nu-i ca rara

Marmoră albă, cu textură fermă,

Unde se scrie gloria eternă,

Cum e faimoasa piatră de Carrara.

Ci când în marmoră-ai săpat cuvântul,

Nu-l mai astupă colbul, Timpul, Vântul...

PS: Te-au învăţat aheii din Elada

Să  scrii în piatră, nu să scurmi zăpada...

28 august 2011.

Grăbitul        

Un om grăbit trecu pe lângă mine,

Care nici eu nu lâncezeam pe-alee,

Ci pritoceam la stanţe şi la rime

Tot patinând pe-o slovă, pe-o idee,

Tot încercând să potrivesc o cheie

În broasca firii mele din vechime,

Iar din priviri furam doar o câtime

Din ce Natura zeie vrea să-mi deie.

Dar simt că omul se opreşte-o clipă

Mai la o parte, sub un bec, îşi scoate

Carnet şi pix şi scrie câte toate –

Cumva el scrie ce gândeam, în pripă?

Sau sunt tot eu cel ce-mi scriam sonetul

Iar cel rămas mai colo e... poetul?

28 august 2011

Râsu-Plânsu

Cum de se-adună tusea şi cu junghiul,

Aşa şi noi, pe-o vârstă dificilă –

Că doar nu ne-aşteptam să-i fie milă

Când ne-a zdrobit şi inima şi trunchiul...

Cu gându-n stea şi în pământ genunchiul,

Cu Poezia-n jalnică Idilă,

Noi mai bravăm, dar ţi se face silă

Cât de-nclinat îi e coloanei unghiul...

Dar ce-s aceste scârţâieli şi-aceste

Prelungi scrâşniri şi opinteli o mie?

Ooh, ştiu! E-acea sublimă simfonie

A omului urcând spre culmi celeste!

Nici un acord oricât de-nalt nu este

Sublim, făr-note joase şi modeste...

PS: Sau cum ar fi un fel de Râsu-Plânsu,

Care adună toată lumea-ntrânsul.

28 august 2011

Ion Lazu, fotografii: O preumblare prin Grădina Academiei, I