Scriitorul zilei: Horia Lovinescu; poezii, consemnări; fotografii...

Scriitorul zilei: Horia Lovinescu, n. 7 august 1917 - d.16 septembrie 1983
     

Născut la Fălticeni, ca nepot de frate al lui Eugen Lovinescu (tatăl, Octav Lovinescu, avocat, iar pe linie maternă - Ana Cetăţeanu, din Ardeal, Subcetate - descinzând din familia Ion Budai Deleanu - alţi literaţi din familie fiind scriitorul Anton Holban, văr şi Vasile Lovinscu, frate, filosof); viitorul dramaturg a făcut liceul în urbea natală, între 1932-1936, apoi Literele şi Filosofia la Bucureşti, licenţa în 1942; îşi va susţine doctoratul la Iaşi, 1946, cu un subiect din Ch. Baudelaire. A debutat în presa literară a vremii cu Lumina de la Ulmi, piesă aservită proletcultismului; jucată în anul următor, premiată. A continuat să scrie piese de teatru, în cele mai diferite modalităţi, fără o grijă specială pentru originalitate, preocupat de problemele de conştiinţă (aşa numitul teatru de idei, sau teatrul psihologic - atras de validarea morală a faptelor, prin teme scoase în dezbatere din observarea realităţii sociale. Începuse prin a aduce pe scenă o temă pe linie: adaptarea la exigenţele socialismului a vechilor familii din burghezia interbelică: Surorile Boga, Citadela sfărâmată etc, dar continuă cu teme de conştiinţă, în care luciditatea trebuie să aibă câştig de cauză faţă de sentimente etc (o falsă logică a acelor decenii fiind că nemulţumirile aduse de socialism musai să cedeze în faţa ideologiei imbatabile, comuniste...) Autorul a uzat de mijloacele teatrului clasic, folosindu-se de simboluri, de alegorii, de parabole,  aducând în prim-plan dezbaterea de idei, oarecum în maniera lui Camil Petrescu din Danton, din Act veneţian. Horia Lovinescu nu s-a cruţat nicicum, scriind an de an noi piese, toate jucate pe scenă, adunate în volume, premiate... Nu a dus niciodată lipsă de subiecte, inclusiv reluând conflictele din antichitate: Cain şi Abel, Meşterul Manole, drama urmaşilor la tron ai lui Ştefan cel Mare, cu o nuanţă poematică, în felul cum abordaseră aceste probleme, în alte literaturi europene: Gunther Grass, Max Frisch,  Fr. Durrenmatt. A scris scenarii de film: Meandre, Citadela sfărâmată. 

În 1960 devenise director al Teatrului Nottara, cu care a făcut turnee în ţări din Europa. Va fi jucat pe scene europene, dar şi în China.

Opera literară: Lumina de la Ulmi, 1954; Citadela sfaramata, 1955; Oaspetele din faptul serii,  1955; Elena, , 1956; Hanul de la rascruce,  1957; O intamplare,  1958; Si pe strada noastra,  1959; Surorile Boga,  1959; Revederea,  1962; Teatru, 1963; Moartea unui artist,  1965 (1975); Teatru,  1967; Maria,  1970; Teatru,  1971; Si eu am fost in Arcadia,  1971; Teatru, I-II, 1973; Ultima cursa,  1976; Adolescentul,1977; Picu,1978; Teatru, I-II, 1978; Citadela sfaramata,  1981; Rimbaud, eseu critic, , 1981; Noaptea umbrelor. Orasul viitorului. Karamazovii, 1983; Negru si rosu,  1984. Traduceri: M. Satrov, in numele re-volutiei, drama eroica in trei acte si opt tablouri, in colab. cu Nadia Lovinescu, , 1959; M. Sizova, Mica balerina,  1961; A. Veicler si A. Misarin, Cantecul vantului, poem,  1961.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Horia_Lovinescu
 http://www.romlit.ro/horia_lovinescu
 http://www.autorii.com/scriitori/horia-lovinescu/

ion lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale (în manuscris):
5 aprilie 2007: (...)

Pe trotuar mă intersectez cu Dan Grigorescu. - Ce mai faceţi, maestre? - Nu bine. - Nimeni nu face bine, propriu-zis. Atunci precizează: - Mai rău ca oricând. Îi arăt pe stradă semnele prosperităţii, semne ale huzurului. Contestă totul. - E mai rău ca oricând, îmi retează el orice comentariu. Palid la faţă, cu ochii injectaţi, probabil bolnav, suferind, chinuit de dureri nespuse, penibile. Înţeleg astfel de ce nimic nu e bine.

Mult mai greu găsesc adresa lui Horia Lovinescu. Batiştei 1-3, intrarea ar fi pe celălalt trotuar de la Intercontinental. O greşeală că nu l-am întrebat chiar pe Dan Grigorescu. Însă prea m-a tuflit mina lui suferindă, descurajată. Urc pe scări, nu sunt uşi la primele două etaje, urc şi cu liftul, îngust, de modă veche, trainic. La etajul 3 nu sunt apartamente, la 4 nu răspunde nimeni. Cobor şi mai sun la 4. Nimic. Urc la 6, sun la o uşă suspectă, se aude un zgomot, dar foarte cu greu apare cineva din hol, nu deschide lănţugul, este fratele mai mare cu mult al lui Geo Saizescu; venerabilul, om la peste 80 de ani,  spelb, ca dus de pe lume, dar cine ştie ce zmeu va fi fost cândva, nu aude mai nimic din ce-i strig prin uşă. Apoi totuşi îmi spune că Horia Lovinescu a locuit la cealată intrare, de pe bulevardul N. Bălcescu, după colţ, la etajul 4. Să nu te minunezi de bătrân? Caut acea intrare din bulevard, nimeresc la un hotel, înţeleg că nu e bine, ies şi îmi dau seama că trebuie să intru pe la „schimb valutar”. Urc la IV cu liftul, sun pe la uşi, nu răspunde nimeni, urc la V, idem, urc la VI, sun, răspunde un tânăr doctor pediatru, scrie asta pe uşa lui, înţelege misia mea, se dovedeeşte a fi chiar preşedintele asociaţiei de locatari, îmi dă mailul pentru când venim cu placa, iar aprobarea mi-o dă pe loc. Aşa da! Reiese că în ultima perioadă H.L. s-a combinat cu fiica lui Beligan. Cobor, edificat şi cu sentimentul că nicio luptă nu e pierdută până nu cedezi iniţiativa. Fac două poze de pe trotuar, apoi o întind pe C.A. Rosetti până la numărul 43-A, ca să pregătesc terenul pentru placa lui Ion Băieşu.(...)

Poezia zilei

Linda Maria Baros, n. 6 august 1981

Ies pe stradă cu îngerul

Ies pe stradă cu îngerul, ca un lanţ înfăşurat pe mână.

Albită de varul pereţilor.

Bărbaţii pe care-i întâlnesc

îmi ling mâna şi gleznele,

mă urmează-ndeaproape.

Calc pe ei ca pe nişte cărbuni aprinşi,

ca pe valuri, pe-acoperişuri.

N-am nici o milă

pentru bărbaţii care mă iubesc.

Lanţul meu le-a crăpat pe spate pupile de şarpe.

Mă salută cei care-au dormit

pe marginea înaltelor acoperişuri,

cei care şi-au dus plămânii până-n adâncul apelor

– ca pe nişte câini subţiri de vânătoare –

şi i-au obişnuit să respire acolo.

Mă salută, de jos, ceilalţi – civilii. Atinşi de comatoză.

Cei care-au dinţii sparţi cu ranga.

Magnificele clinici, interpuşii.

Dezmoşteniţii sorţii mă salută, contuziile, tusea.

Poate, sub pat, ţevile puştii fumegă încă.

Am ieşit pe stradă cu îngerul. Mă-ntorc acasă.

Ca un lanţ înfăşurat pe mână.

Aceste zvelte forme ale cunoaşterii

Stăm cu toţii în acvariul sălii de aşteptare.

La toaletă e linişte, e pace, e clor.

Şi dintr-odată, pe neaşteptate, intră înotătoarele

– înalte şi subţiri –,

coborând în viteză de pe faleze,

cu bărbaţii ascunşi sub costumul de baie.

Pubisul lor bombat luminează

ca un triunghi negru, reflectorizant, feţele camionagiilor.

Însă camionagiii, da, se uită la ele cu subînţeles.

Fiindcă ele au sexul în formă de H,

de la constanta de expansiune a Universului.

Iar noi stăm cu toţii în acvariul sălii de aşteptare.

Într-un fel de aşteptare chimică.

Universală.

ion lazu - fotografii : Italienii noştri în trecere prin Bucureşti...