Reluare: Constanţa Buzea...poezii...,fotografii...

Scriitorul zilei: Constanţa Buzea, n. 29 martie 1941- d. 31 august 2012

            

Constanţa Buzea - Acolo unde cred că eşti

Acolo unde cred ca esti
Nici trenurile nu strabat
Acolo ca de sticla par
Padurile de brad brumat.

Tot mai departe simti si taci
Adaugat la rest mereu
Si nu mai pot inainta
Decat pierzandu-ma si eu.

Cum ninge, alb e orice drum
Si alb respira-ntregul timp
Nici nu te-as recunoaste-acum
Desperecheat si fara nimb.


Mi-e mila si sa-mi amintesc
Dar nici sa uit nu ma indur
Cata parere-i in destin
Cata greseala-i imprejur.

Cu degete de frig adun
Ca sub un sal inzapezind
Sufletul nostru inca bun
Miscarea lui catre argint.

Cum ninge, nu s-ar mai opri
Si fi-vor brazii ingraditi
Acolo unde cred ca esti
Printre barbari meteoriti.

In fiecare an astept
Sa ninga, sa te pot vedea
Daca privesti, daca asculti
Daca mai intelegi ceva.

 

Naivul răsplătind pe cel ce minte

Aceleasi drumuri si aceleasi tinte
Aceiasi porumbei pe-un blid de linte
Naivul rasplatind pe cel ce minte.

Mi-e dor de tihna si de lucruri sfinte
De-o lacrima întreaga si fierbinte
De umilinta si de rugaminte
Catre duioase mume-morminte.

Dar duc povara câtorva cuvinte
Mi le atârn de gât cerând în minte
Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte.

 ***

Viitoarea poetă s-a născut într-o familie modestă din Drumul Găzarului - mahalaua Olteniţei-Giurgiului, din sudul Capitalei. A terminat facultatea de Filologie în 1970. A debutat cu poezii încă de pe băncile liceului şi a publicat un număr impresionant de volume, impunându-se drept unul dintre marii poeţi ai ultimei jumătăţi de secol XX. Redactoră la revista Amfiteatru între anii 1974 şi 1990, după care a trecut la redacţia România literară, unde a deţinut rubrica de Poezie şi pe cea de Poşta redacţiei, promovând generaţii succesive de poeţi. 

S-a căsătorit în 1961 cu poetul Adrian Păunescu, au avut doi copii, dar după 15 ani de convieţuire s-au despărţit. Unele aspecte dureroase ale iubirii unilaterale pentru poetul tribun de la Bârca sunt narate în scrierea autobiografică Creştetul aisbergului (2009).
Debutând în volum cu De pe pământ, 1963, în colecţia care avea să devină faimoasă "Luceafărul", deci la 22 de ani, poeta era deja foarte cunoscută din  colaborările sale intense la toate revistele literare, căci puţine erau pe-atunci!, inclusiv la revistele pentru copii şi tineret. A trebuit deci să selecteze pe cât posibil din ceea ce scrisese şi se publica în plin proletcultism, dimpreună cu ceilalţi colegi de generaţie care băteau impetuoşi la porţile poeziei (la "Poarta cetăţii", cum şi-a intitulat Gh. Pituţ prima carte de versuri).  Până prin 1965 nici nu se putea debuta altfel în poezie. Ilie Constantin, Adrian Păunescu, Gh. Istrate, alţi prieteni din grupul respectiv, dar şi Cezar Baltag, Nichita Stănescu, Ana Blandiana au plătit acest tribut.  Apoi, cu un nume deja făcut, fiecare a continuat în felul său personal, s-au salvat de la fundătura partinicului doar cei care au avut specială înzestrare pentru poezie. Singura salvare fiind talentul, nimic altceva. Ultima redută. "Ultima Thule". Pe alţii din aceeaşi generaţie sau din următoarele, lipsa talentului i-a scos din cursa pentru poezie, chit că au continuat să publice ani la rând şi chiar decenii, în virtutea inerţiei, nevoiţi să îngroaşe latura militantismului, a ceauşismului naţionalist. Un exemplu ar fi Ion Crînguleanu, altul A.I. Zăinescu, sau... dar sunt destui. Constanţa Buzea este exemplul salutar, fericit, al salvării prin talent şi prin conştiinţă artistică înaltă. Iar pe partenerul dsale, nu lipsa de talent, ci arivismul, lipsa caracterului l-au dus spre derizoriu şi circ. Puternică a fost la Constanţa Buzea şi ardoarea cu care s-a devotat cuvântului, înainte de orice altceva, înainte chiar de fericirea personală, unde a rămas mereu corigentă... Jurnalul publicat până acum arată într-adevăr doar "vârful aisbergului" nefericirii sale personale, marele dezastru adus în viaţa ei de iubirea pentru bardul de la Bârca. Restul de durere, muntele de gheaţă şi de eşec sentimental se află ascuns vederii directe, disimulat în lunga elegie a poeziei sale de-o viaţă. Agonice, Sala nervilor, Răsad de spini etc etc.

Opera: De pe pământ (1963); La ritmul naturii (1966) , Norii (1968); Agonice (1970); Coline ( 1970) Sala nervilor (1971; sonete); Leac pentru îngeri (1972; antologie) , Răsad de spini (1973) , Pasteluri (1974), Ape cu plute (1975); Limanul orei ( 1976);  Poeme (1977; antologie); Ploi de piatră (1979);  Umbră pentru cer (1981); Cină bogată în viscol (1983); Planta memoria (1985); Cheia închisă (1987; antologie); Pietre sălbatice (1988); Ultima Thule (1990; sonete); Pelerinaj (1997); Foșnet fabulos (1997; antologie); Pastelul amoros (1998; antologie); Pretext de conversație (1998; antologie); Roua plural (1999, ed. adăugită 2007; antologie); Făcutul meu cuvântul / Mon sort le mot (2006; antologie bilingvă în traducerea poetului Miron Kiropol); Netrăitele (2004); Netrăitele II ( 2008); Creștetul ghețarului: jurnal 1969–1971(2009)

Citeste un eseu de poetul Ion Murgeanu despre Constanţa Buzea, cea mai mare poetă a generaţiei şaizeciste :     http://absentul.blog.com/2012/08/31/in-memoriam-4/

Poezia zilei
Lidia Lazu:    

        ***

                 poetei Constanţa Buzea

Astfel era una dintre părţile vieţii -

Ca o coajă de pîine

Înmuiată în zloată şi ciugulită

De păsările cerului

Iar cealaltă parte

Era ca o pată de ulei

Pe asfaltul încins

Nimeni nu le-ar putea uni

Într-un singur cuvînt

Măcar pentru o clipă.

             To the poet Constanta Buzea

Thusly was one of life’s parts

Alike to a crust of bread

Soaked in mud and pecked at

By the birds in the sky

And the other side

Was like an oil spill

On the hot pavement

None could unite them

Within a single word

Even for a moment

(din volumul Cuvântul care stă să mă nască/ The woed poised to birth me, Ed. Vinea 2008)


Autografe de la Constanţa Buzea

      

   

Consemnare: Priveghiul.

Astăzi, înainte de ora 11, ajung la maestrul Ion Brad, care mă chemase să-mi dea o carte nou apărută - mi-a dat de fapt două, căci e pe punctul de a se muta în Petofi şi o vreme accesul la cărţi va fi dificil. Vorbind de-ale noastre, despre cărţile pe care le punem la cale, despre iubitul Blaj, despre problema mereu dureroasă a transilvănenilor greco-catolici, încă de pe la 1654, când Împărăţia le-a promis nişte privilegii, peste capul maghiarilor protestanţi, calvinişti etc (protopopii deveneau baroni, primeau loc în Dietă, se deschid cele 300 de şcoli comunale în Ardeal...), deodată îl aud: A mutit Constanţa Buzea!  Lovitură în moalele capului. Da, zice, la Elias, a avut o comoţie cerebrală. Nu şi-a mai revenit după moartea fiicei sale Ioana, la doar 44 de ani, răpusă de cancer... Nu-i mai spun, desigur că ştie, că diabetul ei a chinuit-o ca pe cruce, în ultimul deceniu, mîncare puţină şi nu orice, la ore fixe; nu-i mai spun nici că pe la târgurile de care o întâlneam slăbită, clătinându-se, dar nevoindu-se să care sacoşe grele, cu cărţi de-ale sale, scotocind halele în căutarea celor care ei ar fo trebuit să vină la lansările ei, să-i ceară autografe. Mă minunam de fiecare dată: iată ce înseamnă să te pui în slujba propriei poezii, să o serveşti până la limită...

Şi începem o discuţie despre poetă, despre perechea Buzea-Păunescu. Reiese că i-a ajutat încă de la început, prin relaţii le-a dat prima locuinţă, căci stăteau la părinţii ei, în Drumul Găzarului, într-o căsuţă cu pământ pe jos; că mai apoi s-a nimerit să stea gard în gard cu Păuneştii, în Sandu Aldea, unde tânăra pereche ocupase vila părăsită de Geo Dumitrescu. I.B. îşi adusese şi el părinţii, de la Pănade. Şi aflu destule despre viaţa cuplului, el mereu în dârdoră după puicuţe... 

Plec cu gând să dau pe la MNLR, pe la USR, poate au depus-o pe Constanţa Buzea. La Chioşc, dna Rodica, anunţată de Angela (Marinescu?), nu ştie decât că va fi depusă "acolo unde a fost şi Adrian P.".  Deci la Uniune? neclar, eu ştiusem că pe AP l-au dus la Ateneu, Uniunea fiind neîncăpătoare pentru Bard. Merg la Uniune şi încă de pe alee, văzând uşile larg deschise (spre deosebire de ieri, când clădirea părea părăsită), îmi dau seama că au depus-o. Urc treptele şi din prag văd sicriul, în locul deja ştiut. Marele hol, pustiu. Mă apropii şi din mers văd că pe un scaun se află, de neconfundat, cu ochelarii sticlind în penumbră, poetul Florin Costinescu. Merg la catafalc, o privesc de aproape pe poetă, slăbită, palidă, cu nasul acvilin, buzele lipite, cu părul pieptănat spre spate, ca niciodată - un chip doar în parte cunoscut mie, aproape sacru, de măicuţă stareţă... Durerea, care esenţializează fiinţa, pregătind-o pentru marea călătorie... Merg să mă aşez lângă prietenul F.C., care îmi spune că venise mai devreme, sicriul nu sosise, a mers la o cafea şi, iată că, la revenire, sicriul era depus în hol... Vorbim pe şoptite, despre Constanţa, în mod obligatoriu şi despre Adrian... Dincolo de sicriu, spre intrarea la bibliotecă, stă de veghe în semiobscuritate, o fată cu ochi albaştri, liniştită, în negru, foarte suplă, bălăioară. Din când în când vine să reaprindă lumânarea care se stinge, probabil din cauza curentului.  

Îi povestesc amicului că i-am cunoscut pe cei doi chiar în acest loc, lucru la care mă gândeam pe când veneam încoace. Într-o seară, la Restaurant, chiar în dreapta intrării, fuseseră alipite două mese, erau adunaţi: Cezar Baltag, Nichita Stănescu, Constanţa Buzea, Adrian Păunescu, un fost asistent de la socialism ştiinţific Traian Podgoreanu, cu care păstrasem legături după terminarea facultăţii şi care mă invitase la mica sindrofie - era ziua Constanţei, adusese un mic tort pe care la un moment dat l-am împărţit între noi; cei doi poeţi îi erau studenţi, ambii filologi... Asta e cunoştinţa mea cu Constanţa Buzea - şi iată că ultima oară o văd la 5 metri de locul unde o văzusem prima dată. Căci de ea ştiam şi îi citisem poeziile prin toate revistele. 

Şi îmi continui evocarea: Mai târziu, Constanţa a fost redactora care i-a publicat Lidiei un prim grupaj de poezii, direct în România literară, ce-i drept cu o prezentare de Mircea Ciobanu. După care debut, Lidia m-a trimis la redacţie cu un minunat buchet de crini albi imperiali... Mai apoi cele două s-au apropiat şi Lidia i-a dedicat Constanţei o frumoasă poezie care a apărut pe coperta IV a celui de al doilea volum al ei. Iar în ce mă priveşte, am fost lector la câteva dintre cărţile cele mai recente ale Constanţei, cele scoase la editura Vinea: Pelerinaj, Netrăitele I, II, Roua Plural, în colecţia Ediţii definitive, o carte splendidă... Am vizitat-o acasă, tocmai pe când se muta la fiica sa Ioana, ca să le fie mai uşor amândurora... În rest, ne vedeam pe la târgurile de carte, ne dădeam cărţi cu autograf... Mereu sobră, dar prietenoasă, cu ceva cald, ascuns în adâncul fiinţei sale ocolită de noroc, dornică de vorbe bune.

Florin îmi povesteşte că îi cunoaşte pe cei doi încă de pe când mai erau liceeni, se vedeau la şedinţele cenaclului Neculuţă... Unde am ajuns şi eu în câteva rânduri, spun. Trecem în revistă numele celor ce frecventau acel cenaclu. Apoi, spune Florin, într-o seară, află de la Adrian că a doua zi are examen de admitere la facultate, dar că examenul cel mai dificil este la istorie universală, unde filologii nu se prea pricep, examinatorii îi picau pe ruptele. Florin şi alt prieten, studenţi la Istorie în anul III, s-au dus a doua zi dimineaţa la facultate, l-au înghesuit într-un colţ pe asistentul S., care era în comisia de la Filologie, i-au explicat cazul celor doi poeţi foarte talentaţi, acela şi-a notat numele lor pe o însemnărică (unde mai avea şi alte nume...); fapt este că lui Adrian, care nu ştiuse nimic, i-a dat nota 9 - iar ei nu mai ştiu cât, dar oricum cei doi au intrat la Filologie. Dar Constanţei Florin nu i-a spus pontul decât de curând.  Ca studenţi, îi vizita în Drumul Găzarului, unde cu A.P încingeau jocuri de fotbal turbate, A. având mereu o minge la îndemână, ahtiat după joc. Încă înainte de căsătoria cu Adrian, după cenaclu o conducea acasă, seara, până în Drumul Găzarului. Nu i se părea distanţa mare, mereu aveau de discutat, despre Poezie, desigur...

Şi continuăm să vorbim pe tema celor doi. Ce scrie ea despre trădările lui A.,  în Creştetul aisbergului etc. Apar două doamne foarte în vârstă, cu buchete de flori (dar când vine vorba de scriitori în vârstă trebuie să adăugăm: prăpădiţi, ca vai de ei, abia trăgându-şi sufletul...), probabil prietene de-ale Constanţei, F. îmi spune că una este Mariana F., cândva prima soţie a lui Ion Nicolescu (Pe când nu era nebun...). Iar cealată este o doamnă de la secţia Proză, (cunoscută mie din vedere: dna Marin?). Merg la catafalc, se închină, pun florile, vin de se aşează pe scaune lângă noi şi îşi spun una-alta, în şoaptă. Cum şi noi, în şoaptă, povestim despre Constanţa, despre Adrian...

Cele două, după ce au ieşit în curte, probabil ca să fumeze, revin pe scaune, mai stau o vreme şi pleacă. Să plecăm şi noi?, mă întreabă F. Să le lăsăm pe ele, mai stăm, poate între timp mai apare cineva. În sensul de a asigura un fel de permanenţă la catafalc. Ceea ce nu se realizează. Ne ridicăm, în sfârşit, mergem la sicriu, - unde eu mai venisem de câteva ori, să o privesc de aproape, în speranţa că aş putea dezlega cine ştie ce enigmă... dar cum?! - la a doua apropiere mi s-a năzărit că percep o tresărire - nu era decât lumina din spate, aruncnd umbre derutante pe chipul poetei -,  şi m-a surprins faptul în sine că nu i se vedeau mâinile - un colţ alb tras până pe piept, iar iconiţa plasată mult mai jos - de ce să nu i se vadă mîinile, cele cu care a scris vreme de 6 decenii... mâinile pe care aş fi vrut neapărat să le privesc, să obţin o ultimă atingere...
O întrebăm pe tânără când şi unde va avea loc înmormântarea. Slujba mâine după ora 12, la biserica Boteanu, iar înmormântarea pe la 14-15, la Bellu Evanghelic, deci peste drum, unde probabil familia are loc de veci. Şi, pentru că suntem aşa de aproape de această fată cu deosebire frumoasă, o Floare-Albastră din poveste, de-o gingăşie şi sensibilitate aproape nefirească, îi spunem că o cunoaştem pe Constanţa încă din studenţie... Etc Etc, reluăm mai tot ce vorbisem între noi, oarecum ca spre a fi reţinute de fata-îngeriţă..., în vreo filă a memoriei...(Dar nu este acesta sensul Priveghiului de la căpătâiul celui decedat? Să spui despre el tot binele dintr-o viaţă, oarecum ca spre a i-o face să plutească, încă o dată, prin faţa ochilor?!)

Îi spun, la plecare, acestei fete-îngeriţe: Noi chiar am iubit-o pe Constanţa.  Fata mă apucă spontan de braţ. Tremurăm împreună. Mă desprind, însă simţind că un lucru foarte important rămâne pe loc.


ion lazu: fotografii, Preumblare prin Grădina Academiei, II