duminică, 12 august 2012

Scriitorul zilei: Nicuţă Tănase; poezii; fotografii de autor...

Scriitorul zilei: Nicuţă Tănase, n.12 august 1924 - d. 15 septembrie 1986

      

Fiul lui Anghel Nicuţă, vânzător ambulant şi al Anei Moldovan, s-a născut în periferia bucureşteană, a urmat o şcoală de ucenici, devenind lăcătuş, repartizat la uzina din Avrig, apoi la cea din Hunedoara. Unde debutează în 1954 cu schiţe satirice şi versuri. Va face Şcoala de literatură, 1951, şi va colabora la nenumărate ziare şi reviste ale vremii, începând cu vestita Urzica, devenind între timp scenarist la Televiziunea română şi redactor la Scânteia, de unde s-a pensionat medical. 
A scris povestiri pentru copii, în stilul umoristic al lui Şalom Alehem şi al altor autori proletari, traduşi la noi în stil mare, în anii 50-60. Tradus el însuşi, la acea vreme, în nenumărate limbi străine. Niciodată ca în acei ani 50-60 nu va fi fost în întreaga lume o nevoie mai mare de literatură de acest fel (despre copilărie şi adolescenţă), care să prezinte omul simplu, neajutorat în faţa vitregiei vieţii (în primul rând a sărăciei, foamei, înapoierii...), totuşi încrezător în om şi dornic să-şi cucerească un loc onorabil, conform exigenţelor morale de pe-atunci, ocolind violenţa, necinstea, ticăloşia... Majoritatea scrierilor lui Nicuţă Tănase sunt la persoana întâi, accentuat autobiografice şi narează peripeţii din lumea mahalalelor bucureştene şi ale vieţii uzinale, descrise şi de alţi scriitori, precum Eugen Barbu, Teodor Mazilu, alţi mulţi condeieri  care s-au folosit de amintiri şi observaţii personale spre a prezenta lumea pestriţă, chiar dubioasă a periferiei, foşgăind de şuţi şi escroci, însă totul relatat cu umor, cu bonomie, cu uimirea copilului ce deschide ochii asupra vieţii şi, desigur, pe unde se ivea ocazia, cu "critici" la adresa vechilor rânduieli capitaliste, a stăpânilor exploatatori şi nemiloşi, dar şi a metehnelor unor adolescenţi încă neîncadraţi pe drumul noii societăţi socialiste, în edificare. Aparent adresate copiilor şi tineretului în formare, povestirile unui Nicuţă Tănase, ca de altfel şi piesa sa Băiat bun dar... cu lipsuri, care a ţinut afişul ani şi ani,  erau citite/vizionate şi de oameni în toată firea, ocazional sau în căutare de secvenţe umoristice prinse într-un ambalaj sentimental, fără atenţie specială asupra mesajului moralizator al textelor.
P.S.: O foarte  frumos scrisă evocare a lecturilor din cărţile lui Nicuţă Tănase, postată la comentariile acestui autor, este cea a delicatului om şi subtilului poet, prietenul Florin Hălălău - text pe care vă invit insistent să-l citiţi aici :  http://www.poezie.ro/index.php/article/55544/Un_scriitor_uitat. Desigur vă veţi simţi tentaţi să intraţi imediat pe blogul său de scriitor. Auguri!

Opera literară:  M-am făcut băiat mare, 1954; Muzicuţa cu schimbător,1956;
 Acţiunea P. 1500,1957; Cine a pierdut o verighetă? (în colaborare cu Silviu Georgescu),1957; Derbedeii,  1957; 1961; Astăzi e ziua mea,  1959; Am fugit de-acasă,  1961; Ce oameni, domnule!, 1962; Băiat bun, dar... cu lipsuri,  1963; Plec la facultate, 1964; Fără minuni, Doamne!, 1967; Cruce de ocazie,  1969; Lume, lume, soro lume!,  1971; Eu şi îngerul meu păzitor - Mitică, 1972; Sus mâinile, domnule scriitor!, 1972; Destăinuirea marilor secrete, 1974; Ghidul superstiţiosului (12 + 1 zodii), cu ilustraţii de Tia Peltz, 1974; Carte de explicare a viselor,  1975; Răpirea ucenicului nevrăjitor, 1976; Fără înger păzitor sau Cum am ajuns scriitor, 1977; Un băiat de nădejde (în colaborare cu Virgil Stoenescu), 1977; Telefonul de la ora nouăsprezece,  1979; Portrete în aquaforte, 1981; M-am făcut... tată mare, 1984.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicu%C8%9B%C4%83_T%C4%83nase
 http://jeanbica.blogspot.ro/2009/06/nicuta-tanase-uitatul-mic-scriitor-mare.html
http://www.crispedia.ro/Nicuta_Tanase


Poezia zilei
Octavian Soviany 

***

În cameră-s pupitre prăfiite
Pe care stau compendii şi tratate
Colecţii vechi de predici iezuite
Divine Septuaginte şi Vulgate

Şi Paracels în cincizeci de volume
Averroes şi Avicenus tot
Angelicele doctorilor Summae
Ce-şi au temeiu-adânc în Aristot

Şi se mai află sus lângă firide
Un ochi adânc şi mohorât de geam
Prin care vezi odaia cu abside
Închisă-n nostradamicul ocheam

Cu încercaţii gureşii ei lectori
Pictaţi cu mov pe-un herb mâncat de cari
Ce dau din cap alegru şi protectori
Spre micul nostru cerc de cărturari

Şi zbârnâie scolastic din elitre
În largile lor robe îmbumbate
Privind la o gravură cu pupitre
Pe care stau compendii şi tratate.

***
Jucând mereu cu zaruri măsluite
Şi ţintuind din ochi caietul gol
Sub un polog de vorbe bălmăjite
Să fii ferice domnule sobol

Prin vidul traversat de parapante
Când vulturii coboară în picaj
Pictat pe pardesiu cu consonante
Am luat o căpcăună-n mariaj

Şi-acum degust vocabule de ceară
Am palme scorojite de diac
Cum poate fi o cârciumă murdară
Infernul poate fi şi-un mare brac

Şi-n timp ce zodii vin pe dibuite
Cântând lugubru stanţe de amor
Didiascalii-n halate ponosite
Prin colbul gros trăiesc de parcă mor

Iar izul fad al timpului mă fură
Respir prin colţuri praful cu nesaţ
Vârât amorul meu într-o armură
Şi cu cenuşa cărţilor sub braţ

***
Eu îmi trăiesc solemn cărturăria
Privind pieziş la buchile din palii
Ca-n biblioteca din Alexandria
Unde veneau pe vremuri didascalii

Statui de tuci mă cercetează grav
Am eşuat ca numerii pe-o riglă
Aici se-ngraşă retorii de praf
Şi-şi ţin sub limbă perlele de sticlă

E-un anotimp de pulbere blazat
Ce se divide-n scorojite zile
Când hexametrii scapără ciudat
Iar oamenii-s mâncaţi de facsimile

Bătrânele culturi s-au tuns chilug
Ce-am scris am scris cu litere de apă
Pereţii bibliotecilor mă sug
şi-apocalipsul poate să înceapă

Iar seara-i gravă ca un cenotaf
Oglinzile plodesc coleoptere
Aici se-ngraşă retorii cu praf
Gătindu-se spăsit de împăiere

(din Cartea lui Benedict, Ed. Vinea, 2002)


Ion lazu: fotografii - "cu... fotograful după mine..."



Publicat de la

5 comentarii:

  1. Florin Hălălău12 august 2012 la 16:55

    http://www.poezie.ro/index.php/article/55544/Un_scriitor_uitat

    RăspundețiȘtergere
  2. Tudor Cicu13 august 2012 la 12:14

    Cred că aveam cam 10-11 ani când citeam „Am fugit de acasă” de Nicuţă Tănase. Titlul cărţii m-a urmărit mereu de-a lungul vieţii, deşi, nu mai reţin, mai nimic, din cele scrise de autor. Un copil care s-a născut la sat nu are cum să nu se regăsească în cele scrise de Nicuţă Tănase. Câţi dintre noi, copii de la ţară, nu am fugit de acasă? Cum primeam o bătaie de la tata, gata şi „fuga” de acasă. Era protestul meu de a-i face pe ai mei să sufere, căutându-mă şi negăsindu-mă. Am scris (o pagină) despre asta în romanul “Iarba de mare”, punând pe seama eroului meu un astfel de episod. Asemeni lucrurilor ştiute sau neştiute, finalul povestirii lui Nicuţă Tănase, care „scapă voit”(?) de sub condeiul naratorului, pare a simboliza un „târg” al destinului. Ce târg să fi negociat Destinul cu Fiinţa mea, atunci când am fugit de acasă pentru a da la liceu? Am citit prin scrierile diverşilor autori, că părinţii, se făceau luntre şi punte pentru a-şi trimite copii la şcoală, cât mai departe. Nu l-am înţeles niciodată pe tata, când, într-o seară (tocmai terminasem 8 clase) l-am auzit răspicat, explicându-i mamei, că nu aveau bani să mă trimită mai departe la şcoală. „Voi vorbi cu preşedintele Sadi (al CAP-ului), se va găsi ceva de făcut şi pentru el”. Aşadar „destinul” nu voia şi pentru mine o întâlnire cu marea pe care o visasem în toată copilăria şi faţă de care fusesem atât de aproape cândva (am povestit asta în schiţa nr.176 de pe blogul meu, intitulată „Dincolo se afla marea”). Sau, poate destinul urmărea doar o amânare a unei întâlniri cu marea! O amânare care trebuia să sedimenteze relaţii necunoscute între suflet şi năzuinţă. Totul se petrecuse într-o singură zi când am decis să fug de acasă. Plănuisem totul, împreună cu Nabi, un băiat de tătar, care avea mătuşa la Constanţa şi voia să dea la Liceul Industrial Energetic, dar nu era destul de pregătit. I-am promis că îl voi pregăti eu. Şi, astfel am reuşit să plecăm împreună să dăm la acel liceu. Din păcate el n-a intrat, ci doar eu, şi chiar al 11-lea pe liste, număr sub care s-a tras linia celor reuşiţi cu bursă. Ceea ce s-a întâmplat după aceea, merită a fi scris. Mătuşa prietenului meu din sat, a întors foaia şi mi-a cerut să-i plătesc găzduirea. Am fugit de acolo cu geamnatnul făcut, pe fereastră, într-o clipă când nimeni nu mă supraveghea. Acasă, tata, pe care l-am găsit la coteţul porcului, scoţând cu furcoiul mizeria din ţarc, văzându-mă (după ce mă dăduse la miliţie ca dispărut), m-a luat la înjurături, deşi, îi strigasem în gura mare că „am reuşit la liceu”. Cât pe ce să mă nimerească furcoiul în spate. Două zile am stat într-un nuc al unei mătuşi, cocoţat şi nemâncat, după care, am fugit în satul vecin Orzaru, la o mătuşă, spunându-i că am venit „doar aşa” în vizită. Niciodată n-am putut scrie aşa ceva. Când am povestit asta, la o întrunire literară la Hârşova, ceva venit din interior m-a strâns de gât şi n-am mai putut continua. Multora (din cei de faţă) li s-a părut o poveste neverosimilă. Bunicul ne spunea totdeauna poveşti, în preajma crăciunului, sperând că, peste ani, careva, măcar unul dintre nepoţi, îi va căra traista cu basme în lume... Eu am ţinut să vă spun, aici, povestea copilului care a izbucnit în plâns, stând ascuns înt-un nuc, pentru fapta de a fugi de acasă să dea la un liceu, care, mai târziu i-a schimbat viaţa. Cînd ajunsesem inginer, mult mai târziu, tata se mândrea la vecini cu acest fiu neascultător. Nu ştiu de ce nu m-am simţit mândru cu lauda ce mi se aducea celor din sat. Poate unde, gestul lui, era venit prea târziu şi nu mai avea puterea să vindece o rană atât de dureroasă. Dar, de iertat, l-am iertat demult. De unde să ştie un ţăran cu două clase, cât avea tata, că pe atunci, fără carte, erai un NIMENI.

    RăspundețiȘtergere
  3. Culai13 august 2012 la 16:16

    Desigur, în bibliotecile pentru piticoţi ale copilăriei mele, Nicuţă Tănase, Constantin Chiriţă, Teodor Constantin, Radu Tudoran erau "clasicii" autohtoni ai aventurii. La N.T. mai aduag frecventa radiodifuzare a dramatizărilor sale, între care multă vreme a primat "Muzicuţa cu schimbător", despre care văz că nu se face vorbire, deşi s-a tras în 1956 şi un film (Ora H, parcă). Pe mine, dramele eroilor săi copii m-au sensibilizat pînă la lacrămi (la fel Twain, Dickens, Malot), ori de cîte ori le citeam sau audiam.
    Sincer, nu ştiu de am văzut (şi) Ora H, să-mi dau seama de acurateţea scenariului faţă de nuvelă. Dar, de l-oi fi văzut, apoi sigur n-a fost decît un littlefîs, de l-am uitat. Că nici Mitrea Cocor, nici Desfăşurarea nu le-am uitat ioc, deşi mulţi le-njură c-au fost "cu tendinţă", cu toate că nu erau departe de performanţa din Moara cu noroc şi cam aceiaşi actori. Iar de Neamul Şoimăreştilor şi Pădurea apînzuraţilor, comparativ cu romanele omonime, am foarte proastă părere. Mai ales că, la ultimul, premieră locală 1968, ce mai rula şi vreo 4 ceasuri lungi cît un calvar, cu sala golită-ntre timp de oameni, a fost timp pierdut din pregătirea pentru Bac-ul la Română!!!... Prilej de mare autobombănelaă pentru mine: "film ai vrut, să stai la film, tanăule, dacă asta ai vrut..."
    Nu mă interesează encomiile criticilor pe val; acele "filme", pentru cinefilul care am fost, au fost mari eşecuri estetice, premiate mediatic, doar ca să se justifice cheltuielile fefe mari făcute pe mai nimic.

    Drama dlui Cicu eu am trăit-o după seral, cînd cu admiterea la facultate. Cînd au văzut ai mei că nici armata la trupeţi nu m-a cuminţit şi-mi bîzîia a studenţie, au decretat că ei nu cresc o putoare-n casă şi să plec de la ei. N-am făcut-o, că nici n-aveam unde... Dar a fost vai şi-amar de studenţia mea-n primul semestru, cît n-am avut bursă: plăteam doar căminul şi-n rest făceam foamea, neumblînd cu miloaga pe la cantină. Iar, de aveam bani de-o pîine ori de un bon de masă, eram om vreo 3 zile. Apoi un coleg de cameră s-a-ndurat (cred că Michel, de aia ne-am şi avut ca fraţii) şi mi-a cedat cina, el mulţumindu-se cu primele două mese. Şi chiar de aş fi ştiut proverbul talmudic, tot i-aş fi spus bogdaprosti lui Michel, care a fost doar de formă de acord să-i plătesc "la bursă". Şi-n timp ce ai mei se cîcîiau la sorcoveţi (fiindu-le mai necesari la chilit!), tot ei umpleau mahalaua cu fudulia că le-a ajuns flăcăul student. Dar, de-i întrebai "la ce", n-ar fi ştiut spune unde..., decît oraşul, că tot era la doi paşi de tren de ei. Aşa am ajuns ca-n trei ani de studenţie să curgă flendurile de pe mine iar în totului-tot să arăt ca o sperietoare sau un strigoi ambulant. Dar, tot zic sus şi tare: eu în republica populară m-am ajuns Om şi nu-mi dădeam nici o şansă, dar Niciuna, subt capitalismul... care este ce se vede iar nu ce se fumează pe canalele (de scurs) media!

    Şi aşa, Domnule Cicu şi Domnule Ionu, am ajuns eu un NIMENI, dar cu studii superioare, datorită RPR, nu RR şi nu se mai ştie cît de mare !!!

    RăspundețiȘtergere
  4. Ion Lazu14 august 2012 la 16:48

    Ion Lazu14 august 2012, 15:40

    Dragii mei, nu-i nicio mirare că pe vremea despre care vorovim, cea a copilăriilor noastre -, a mea mai avansată binişor faţă de ale domniilor voastre -, nu putea fi vorba de împrejurări paradisiace, nici de vreun ambiţ teribil al părinţilor de a ne vedea cu studii superioare. Poate nici nu ştiau ce-i aceea. Despre liceu aflaseră, dar gândul le fugea spre şcolile de meserii, în cel mai bun caz spre şcolile tehnice, deschise cu toptanul pentru toţi fiii clasei muncitoare, nu? şi de unde, socoteau ei bine, după 3-4 ani ieşeai "pe leafă". Aşa se face că din toţi colegii mei cu care am terminat 7 clase, la Ionaşcu,(vreo 15-20 la număr!) în Slatina, doar eu am mers la liceu. Ai mei, spre lauda lor, nu mi-au făcut obiecţii, consiliaţi şi de cei 2 unchi ai mei, care-mi cunoscuseră râvna şcolărească - ce-i drapt, am fost bursier tot timpul, ca de altfel şi la facultate. Nu mai trebuie să adaug decât faptul că pentru ceilalţi 3 fraţi ai mei s-a recurs la soluţiile mai sus pomenite, ei neîndemnându-se musai la carte, ca mine, însetatul de slove şi învăţătură şi...
    Nici nu era musai ca alde Dvs să fi prins spăimoasa foamete din anii de după război, eu am trăit-o din plin, dimpreună cu toată suflarea consătenilor noştri olteni. Săăăăraci-săraci! însă chiar mai loviţi de soartă erau moldovenii, nu? Tata, printre străini, un zeu al negustoriilor, iar mama tartora ciorbelor cu mult zarzavat - din care împrejurare am fost feriţi de umilinţa foamei. Dar, nu-ştiu-cum se face, am resimţit-o din plin la colegii mei, s-a dislocat în mine o milă disproporţionată, de care nu m-au vindecat prietenii scriitori, cu poveştile şi scrierile lor: D. Alexandru, Pan Izverna. La Bilbioteca Academiei. poetul medic P.I. se nimerea la acelaşi pupitru cu un domn prăpădit, pe cât de pierdut în buchiseli. L-a invitat odată la restaurant şi i-a comandat o friptură: Ţi-e foame, l-a întrebat proaspătul medic. Da, mi-e foame. Şi, fără să-şi comende şi pt sine o friptură, l-a asistat pe flămând îngurgitându-şi mult râvnita/necesara friptură... Dar câtă sărăcie şi câtă neagră foamete au văzut ochii noştri deschişi asupra miracolului vieţii, iar nu asupra ororilor ei!
    Sunt foarte impresionat de poveştile Dvs paralele, despre neînţelegerea părinţilor. Dar, pe de altă parte, nu cumva e situaţia a 80-90% din scriitorime? Nu am destulă imaginaţie să-mi închipui cum aş fi reacţionat într-o situaţie similară... Poate de aceea, într-un fel de alint, susţin uneori această fantezistă idee: că nu aş fi fost foarte diferit, chiar dacă nu făceam facultatea, ci urmam o cu totul altă cale. La drept vorbind, studenţia mea nu m-a apropiat în vreun fel de viaţa literară...
    Iar destinul unui Nicuţă Tănase, pare tras la şapirograf după al altora, precum prietenul scriitor D. Alexandru, om de mahala, cu mulţi fraţi şi care după 4 clase a mers direct la meseria de bobinator - cele 2 cărţi ale lui, accentuat autobiografice: Mahalaua lunaticilor şi Filip ucenicul despre asta povestesc... Dar cât de frumos scrise, practic la cel mai înalt nivel imaginabil. Şi atunci... Şi atunci, rămâne nesiguranţa noastră, a fiecăruia, şi multele îndoieli cu privire la destinul său scriitoricesc. Ne tot mirăm, ne tragem înapoi şi... tragem nădejde, în secret, că totuşi talentul ni s-a dat şi el ne-a salvat, într-un fel mai anevoie de explicat.
    În încheiere, nu-mi place vocabula Nimeni. Cum nu-mi asum nici ideea că RPR a scos din noi ceva. (la sfârşitul comunismului, România excela prin cel mai mic număr de indivizi cu studii superioare, prin cel mai redus spaţiu locativ pe cap de locuitor; prin...) Am uităm oare că şi în Interbelic au existat burse, că tineri fără pic de sprijin erau trimişi la Paris, la Roma, la...Prietene N.C, citeşte postarea despre Ion Lăncrănjan, unde spun câte ceva pe astă temă...
    Un gând bun, Lazu

    RăspundețiȘtergere
  5. Anonim19 august 2012 la 17:59


    Fermecatoare fotografiile cu acesti tineri miri in timpul sedintei de pozat.

    Totul are un aer foarte vechi si elegant pe aceasta terasa din parcul IOR.

    Casa de piatra mirilor!


    Cu bine,

    Valentina Barbieru

    RăspundețiȘtergere

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)