Scriitorul zilei: Mircea Iorgulescu;poezia zilei; consemnări; fotografii...

Scriitorul zilei: Mircea Iorgulescu, n.25 august 1943 - d. 7 iunie 2011

         

Din părinţi ţărani, cu ascendenţă elină, viitorul critic literar şi eseist M.I. s-a născut în satul Schiau, comuna Valea Călugărească, a făcut şcoala primară în satul natal, pe cea secundară la Valea Călugărească, liceul la Urlaţi, terminat în 191961, după care a urmat Filologia la Bucureşti, cu licenţa în 1966.  A fost redactor la Munca, la România literară, între 1971-1981. În 1989 s-a exilat în Franţa, colaborând la secţia română Radio France International, dar şi la Europa liberă, mai întâi la Paris, până în 1992, apoi la Munchen, până în 1996 şi în final la Praga, până la pensionare, în 2008.

A debutat în publicistică, 1964, literar în 1966 la Revista nouă din Ploieşti, iar editorial în 1974, cu Rondul de noapte; în 1976, Al doilea rond, peste 2 ani Scriitori tineri contemporani. Şi au urmat alte cărţi de critică literară, eseuri, exegeze despre Panait Istrati, despre lumea lui Caragiale. A scris articole critice, prefeţe, studii, a editat Dinicu Golescu, C.D. Gherea, Panait Istrati, a editat corespondenţa lui Florin Mugur. A deţinut rubrici de critică literară în numeroase reviste: Astra, Ateneu, Tomis,Cronica, Tribuna, practic scria nu doar la revista unde era angajat, ci la aproape toate revistele literare din ţară. Mereu sagace, făcând şi desfăcând glorii literare.

În 1976 fusese racolat de  securitate ca să informeze despre deviaţiile ideologice din lumea scriitoricească. În paralel, el însuşi având dosar de urmărire.  Participant activ al vieţii literare, cu zbuciumul şi răsturnările şi protestele doar în parte ajunse la cunoştinţa publică, M.I., combativ, plasat în gruparea modernistă, iar nu printre cei aserviţi ceauşismului, din diverse motive,  etc, de fapt M.I. îşi turna pe cei mai apropiaţi prieteni. Este posibil ca şi exilul său parisian să fie tot parte a unui scenariu securist, de infiltrare a exilului românesc, de intocsicare a echipei de la Europa liberă.

 Plângerile au venit foarte târziu, din partea unuia dintre prietenii apropiaţi, scriitorul Bujor Nedelcovici, dar şi din partea fiicei lui Jebeleanu, care au găsit în propriile dosare de la CNSAS delaţiunile lui Mirel şi Dorin, cele două nume de cod ale lui Mircea Iorgulescu. O întîlnire, nişte discuţii cu vechiul prieten BN, pe care încercase să-l convingă să schimbe unele fraze din cărţile respinse de cenzură şi să nu se ralieze Mişcării Goma, discuţii continuate în presă, nu au avut rezultatul scontat, MI negând până în ultima clipă că ar fi scris acele note informative mârşave.

Criticul literar a murit la Paris, la 67 de ani, după o suferinţă atroce de cancer care în ultima fază îi afectase vorbirea...
În Istoriile pe care le am spre consultare, Marian Popa îl tratează pe critic cu toată asprimea, acţionând oportun, cu mijloace ideologice simpliste, dar luând printre literaţi atitudinea unui moralist ferm; iar N. Manolescu îl citează de câteva ori, mai ales la Bibliografie şi în rest, îl plasează printre Scriitori de dicţionar.

Opera critică: Rondul de noapte, 1973; Al doilea rond, 1976 Scriitori tineri contemporani, 1978; Firescul ca excepție, 1979; Critică și angajare, 1981; Ceara și sigiliul, 1982 ;Prezent, 1985; Spre alt Istrati, 1986; Marea Trăncăneală. Eseu despre lumea lui Caragiale, 1988 (ediția a II-a, 1994; ediția a III-a, 2002, tradusă în limba maghiară în 2000); Celalalt Istrati, ediția a doua, revăzută și adăugită, 2000; "Postalionul cu boi" [2010],Editura Karta Graphic, Ploiesti "Panait Istrati-nomadul statornic", ediție definitivă (2011), Editura Karta Graphic, Ploiești.Cărți publicate în Franța: Panait Istrati, Oxus Eds, Collection Les Roumains de Paris, 2004.

Citeşte mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Iorgulescu

 http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Mircea_Iorgulescu-dovedit_turnator_0_424758049.html
http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/retro/In_memoriam-_Mircea_Iorgulescu-firescul_ca_exceptie_0_499150556.html

 http://www.liviuioanstoiciu.ro/2011/02/membru-privilegiat-al-pcr-criticul-literar-mircea-iorgulescu-a-turnat-scriitorii-care-ridicau-probleme-de-ordin-ideologic/


ion lazu. Scriitorii şi securitatea, I.

Despre ce vorbim?

S-a ivit acum ocazia să participăm (oricît de tîrziu, e drept - însă nu ne ocupăm noi cu lucruri care vor să înfrunte timpul?) la o dezbatere publică pe tema Scriitorii şi Securitatea, în siajul furtunoaselor discuţii prilejuite de deconspirarea celor care, dintre oamenii politici, oamenii din presă şi din din rîndurile preoţimii, au colaborat, sub diverse forme, cu temuta organizaţie care ne-a oprimat cinci decenii la rînd, amestecîndu-se cu brutalitate, discreţionar în sensibila muncă de izvodire a lucrărilor noastre, care din această cauză nu au fost niciodată ceea ce am fi dorit noi să fie. Vom şti oare să profităm de această oportunitate, aducînd precizări, mărturisiri sincere privind lucrurile care ne-au umbrit traiul zilnic, ne-au învrăjbit şi ne-au făcut să ne zbuciumăm în nopţile de nesomn? Sau ne vom fofila o dată în plus, cu zîmbete duplicitare, vom fenta cu stil, aruncînd praf în ochii opiniei publice, negînd, în pofida probelor sau făcînd afirmaţii de ordin general, neangajante? Poate că este acum momentul să mărturisim ce ştim dar şi ce anume am vrea să aflăm, măcar acum, despre acest subiect dureros, pe care l-am ascuns în tainiţele conştiinţei noastre, care ne-a adus frustrare, umilinţe şi lacrimi de neputinţă; să dăm fapte, nume, cazuri, să ajutăm la descîlcirea blestematelor urzeli care ne-au ţinut înlănţuiţi. Altfel despre ce vorbim?

Generaţia care s-a ridicat la viaţă după Decembrie ’89 nu se va putea reconcilia cu generaţiile de dinainte (supravieţuitoare ale comunismului) dacă nu i se vor explica modalităţile prin care regimul comunist, cu mijloacele sale coercitive: activişti, cadre, procuratură, miliţie, securitate, provocatori, informatori etc. s-a impus discreţionar în viaţa societăţii şi a fiecărui cetăţean în parte. Acestei generaţii i se va părea hazardată, dacă nu chiar suspectă însăşi afirmaţia că, în pofida tuturor vicisitudinilor, între generaţia care a făcut al doilea război mondial şi cele care s-au ridicat în deceniile de dominaţie comunistă s-a realizat totuşi o continuitate spirituală, prin tradiţie, care a reuşit să menţină aceeaşi scară a valorilor umane. În mod paradoxal (şi înpotriva tendinţei oficiale care stipula desprinderea de trecut!) acest lucru a fost posibil între noi şi părinţii noştri, dar nu mai pare posibil cu generaţia care ne urmează: din cauza tăcerii noastre intimidate sau încrîncenate/vinovate, din cauza inaderenţei noii generaţii la probleme care îi apar ca “neproductive”. 

Se pot distinge în comunism două perioade: cea dejistă, pînă la jumătatea anilor 60, constînd într-un regim opresiv-militarist, discreţionar, de tip sălbatic, stalinist-encavedist, care nu se sfia să-şi distrugă duşmanii de clasă/politici (reprezentanţii burghezo-moşierimii, dar şi intelectualii devotaţi ideilor democratice erau hăituiţi, încarceraţi şi lichidaţi fizic); şi o perioadă ceauşistă, în care detenţia politică nu mai era în prim plan, ci se exercita un control atroce asupra întregii populaţii prin intermediul unei securităţi ultra-zeloase, care a instituit o teroare generalizată, în scopul de a preîntîmpina orice posibilă defecţiune şi cu intenţia de a asigura supravieţuirea unei oligarhii politice ruptă de popor şi ostilă acestuia.

În ce mă priveşte, nu am fost membru de partid, nu am avut angajament cu Securitatea, nici nume de cod, nu am dat note informative, nu am turnat, nu am fost gazdă de întîlniri securiste. Mai mult de-atît: nu am citit presa comunistă a ultimelor două decenii, am făcut în aşa fel să lipsesc din alaiul aplaudacilor, unde un chip de bărbos nu “dădea bine”(mi-am lăsat barbă din primul an de stagiatură), nici nu am avut plăcerea masochistă de a asculta discursurile agramatului din Tătă-Răi; nu am urmărit programele unei Televiziuni aservită familiei conducătoare şi ciracilor ei. Dar, pe de altă parte, recunosc: nu am fost un fan al Europei Libere, pentru bunul/răul motiv că mă îmbolnăveam de supărare ascultînd emisiunile respective, pe cît de juste, pe atît de lipsite de speranţă. Încredinţat şi eu, ca toată lumea, că Apusul şi-a luat definitiv mîna de pe noi, abandonîndu-ne hidrei roşii. Jocurile păreau făcute pentru totdeauna, oricum pentru o perioadă mai lungă decît viaţa unui om.

În jurul anului 1970, cînd am şi debutat editorial, deja identificasem cine este principalul duşman personal, care era şi duşmanul poporului român: triada Ceauşescu, partidul şi securitatea. Pe colegii membri de partid i-am privit cu reticenţă, uneori i-am şi dispreţuit, ştiind bine că au aderat nu din convingere ci din calcul meschin; şi fiind lămurit asupra faptului că apartenenţa la organul unic nu are cum să-i ridice profesional şi să-i edifice spiritual, ci îi va face duplicitari, ticăloşindu-i progresiv, îndemnîndu-i spre noi compromisuri şi renunţări: făcîndu-i tocmai buni pentru posturile pe care le vînau… Nu i-am ocolit ostantativ, dar am avut faţă de ei o strîngere de inimă şi o inaderenţă. Îi priveam consternat atunci cînd se întorceau de la discuţiile individuale cu şefii politici: ce discutaseră?, pe cine turnaseră?, cît trădaseră? Le priveam cu jale chipul jenat, culpabil. Oare pentru ce se lăsau călcaţi în picioare? Ei simţeau că îi judec şi, cu laşitate, căutau să-mi distragă atenţia cu cine ştie ce nimicuri…

În schimb am urît din adîncul sufletului pe “cel mai iubit fiu al poporului”, nesătul de laude şi aplauze. (Amintiţi-vă versurile repetate pînă la isterie: “Eu cînt Conducătorul” şi pe celelalte: “Meşter Cîrmaciul, mîndră corabia”). Dar poate şi mai mult am urît Securitatea, ca organ represiv feroce, dispunînd de fonduri incontrolabile şi de mijloace sofisticate prin care a instituit teroarea în masă, frica, suspiciunea; maşinăria care ne-a furat bucuria de a trăi în propria ţară. Ne-au hărţuit pe noi toţi din domeniul culturii, au vrut să ne umilească, să ne corupă, să ne cumpere, să ne şantajeze, să facă din scriitori uneltele lor nedemne, aservite, gata să trădeze: adevăr, credinţe, idei, sentimente, şi care să vîndă la grămadă: rude, prieteni, colegi, oameni chiar necunoscuţi.

Au încercat să mă cumpere şi pe mine, la înghesuială, în 1979, cînd aşteptam aprobarea pentru o excursie în Vest, la fratele meu. Un tov. Rădulescu – dar cine ştie cum se va fi numit cu adevărat?! – mi-a propus suma de 300 dolari, bani de cheltuială pentru călătorie, deocamdată fără sarcini precizate. Pînă una alta se temeau să nu vorbesc la Europa liberă, să nu rămîn în străinătate, lucruri dintr-astea. Nu aveam astfel de intenţii. Am preferat să plec fără un ban în buzunar, să dorm/să veghez în trenuri şi prin gări, nopţi la rînd; aşa se explică şi faptul că am putut ţine un amănunţit “jurnal al turistului romîn sărac”, text pe care sper să-l public în sfîrşit, după 25 de ani…(Este de analizat acest aspect: cînd dispare un rău istoric, dispar şi motivele de a-l crede posibil ca atare. Acum, în decurs de o lună trec graniţa vestică mai mulţi români decît în toţi cei 40 de ani de comunism! Mai pare de crezut că nouă ni se refuza cu obstinaţie contactul cu realităţile din lumea liberă? În Rusia sovietică s-a mers mult mai departe: i-au lichidat pe toţi ofiţerii care văzuseră Vestul în timpul războiului. În comunism există totdeauna un “şi mai rău”, ştim asta.)

Ca geolog terenist, timp de trei decenii, am privit cu multă jale la  “măreţele realizări socialiste” care ne-au adus efectiv pe ultimul loc în Europa. Dar şi mai mult m-a supărat minciuna generalizată, duplicitatea în care am fost constrînşi să trăim, schizofrenia sub dictatură. Admit că această năpastă istorică a mutilat un întreg popor, pentru o perioadă nu se ştie cît de lungă, dar totodată susţin că frustraţi în primul rînd au fost intelectualii şi creatorii, pictorii şi scriitorii, cei pentru care reflectarea artistică a realităţii este supremul crez în viaţă, iar mai simplu spus: însuşi obiectul muncii lor. Libertatea cuvîntului, libertatea de expresie au fost la mîna Securităţii şi a unei cenzuri nemiloase, discreţionare.

Este motivul pentru care nu am scris nici un articol în presa comunistă. Am dat un singur interviu, într-un supliment cultural judeţean, în care declaram că “scriitorul se potriveşte cel mai bine cu viaţa.” Şi un interviu la radio, despre un roman al meu care se petrece la 1520. Asta e tot. Nici în presa literară nu m-am răsfăţat, mi-au apărut în 25 de ani nu mai mult de 10-12 grupaje de poezii. Am constatat că pentru o apariţie în reviste îmi trebuia mai mult efort decît pentru apariţia unei cărţi. Mai mult de-atît: redactorii îţi puteau mutila textele, în ultima clipă. Un exemplu: Eter: “Stelele ce-n neguri ard / Sunt poate spărturi într-un gard / prin care noi de jos / Şi ei, înalţii / Ne uităm unii la alţii.// De-atîta privire şi jind / Lumini se aprind, licărind…” Cuvintele subliniate au fost eludate, în acest fel poezia îşi pierdea nu numai conotaţia transcedentală, dar îşi pierdea chiar logica…În cărţile mele am scris despre oamenii umili întîlniţi prin cele mai îndepărtate cătune ale ţării, am scris cum m-am priceput, cu mijloacele multe-puţine date de Dumnezeu, dar nicidecum răstălmăcind lucrurile, asta în nici un caz. Aceste cărţi au apărut cu întîrzieri de 7-10 ani, iar altele aşteaptă încă în sertar. Asta nu m-a descurajat, am continuat să consemnez la faţa locului. Ce-i drept, după ce primele două cărţi au fost lăudate la Europa liberă, nu am mai putut publica nimic timp de 8 ani. Fără să mi se dea o explicaţie coerentă. În paralel am pregătit un set de fotografii cu “Oameni pe care i-am întîlnit”; am reuşit să strecor aceste imagini dramatice printre fotografiile cu pietre în cadrul unei expoziţii itinerante. Cîteva titluri din expoziţie: Viaţa cu numărul 13; La capătul drumului; Autobiografie; Au adus pîine; Autobuzul de Colibaşi. Voi reuşi să public măcar acum această arhivă sentimentală?

Ion Ilici s-a opus deconspirării Securităţii şi întru aceasta s-a servit de complicitatea întregii structuri mafiote, pe cît de obscură, pe atît de eficientă. Serviciu contra serviciu! În acest fel au pătruns în viaţa politică, ca să acţionaze în poziţiile de decizie, însă la vedere de data asta, tocmai acei oameni care pe vremea dictaturii comuniste au atacat cu metodă însăşi fibra morală a naţiunii. Abia acum se încearcă deconspirarea ofiţerilor, a informatorilor – foarte tîrziu, dar să sperăm că acţiunea va fi dusă pînă la capăt. E timpul să-i cunoaştem şi pe cei care, dintre scriitori, actori, plasticieni, muzicieni etc, intelectuali în ansamblu, au luat parte la lucrarea monstruosului sistem, aducînd prejudicii colegilor şi prestigiului breslei. Tot ce am aflat despre colaborarea unor scriitori cu securitatea m-a umplut de amărăciune, după cum superbia unui Vinea, Coposu, Diaconescu m-a reconciliat cu lumea. E timpul ca toţi cei care au trădat, să mărturisească despre împrejurările tristului pact, despre chinurile şi remuşcările lor, dar şi despre năprasnele căşunate unor oameni care au avut încredere în cinstea lor. O vor face? Se va găsi măcar unul care să mărturisească? Altfel despre ce vorbim?

                                             ION LAZU, 2006.

va urma

Poezia zilei
ion lazu: Sonetele verii (2011) 

Pieziş     

Nu sta pieziş. Că viaţa nu se-ncurcă

Prin bălării ce cresc lângă cărare.

Croită-i Dânsa pentru drumul mare,

Nu stă-ntr-un colţ, plouată ca o curcă...

Pe-o cale-n sus, ce fără preget urcă

Se-ndeasă toţi actanţii de-a-ncălare.

În darn vreo mătrăgună cârtitoare

Dospeşte şi-i blesteamă şi îi spurcă...

Se uscă-n colb, o ia ţăranu-n furcă

De-o zvârle-n vâlvătaia jucăuşă

Ce-i suge fibra, prefirând cenuşă

Pe-un nou ogor. Că Viaţa nu se-ncurcă!

Şi-i place vieţii sufletul ce râde.

Iar pe ursuz îl dă de ciuf la gâde.

26 august 2011.

Nesăratul              

Ai pus în toate sare cât se cere

Ştiind cât este ea de necesară

Şi-s luni şi ani de când aştepţi să-apară

Cu lauda, râvnită în tăcere.

N-ai vrut măriri, n-ai adunat avere

Cum fac ceilalţi din neam şi de pe-afară,

Fiind formula sacră milenară

Cu sârg dorită pân-ce omul piere...

De tine nu vorbesc, te-au dat la spate,

Eşti insipid şi şters din cale-afară

Sau spun: „El de tipic nu se dezbară

Şi-n tot ce face, vai! ce nesărat e!”

Ia să trânteşti o glumă... nesărată:

Cad toţi în brânci... A ta e lumea toată!

27 august 2011

Caracuda

Mai mult decât temuta-ţi superbie

Decât frivolitatea-mi uşurică,

Ne-a strâns de-olaltă omeneasca frică

De gol, de rece şi de... ce-o să fie.

E oare mai cu miez ce scrii cu trudă

Strivit de temeri, vămuit de vlagă,

Sau dimpotrivă, lucrul spus în şagă

Din fundul sălii, de-alde Caracudă?

Oricum ar fi, demult sunt aruncate

În ţărnă zarurile ce indică

Cine cădea-va, cine se-aridică,

Şi ce ne vor aduce, câte toate...

Ci jubilări sau chinuri nu-s destule,

Pre câte-am vrea noi, inimi nesătule...

27 august 2011

Zoil

Umil Zoil cu stil futil – ştiu asta,

Dar stau în colţul meu şi nu bat torba

Ştiu lungul nasului, îmi măsur vorba,

Nejinduind ca să vă tulbur Casta

De sacerdoţi cu-nalte ritualuri

Ce sunt mereu pe val, de nu pe valuri.

Nu năzuiesc să birui Arta, vasta,

Ci stau în banca mea, atât. Şi basta!

Că migălesc la rime anodine

Nu-i vreo sfidare, fapta mi se iartă.

Ca alţii să străluce sus, în Artă,

Pe-un turn semeţ, de lespezi anonime.

Bifată-i ziua. Iar sonetu-i gata.

Şi nici nu-mi trebe, ca lui Iane,-Erata...

27 august 2011

ion lazu, fotografii de autor...