Târgul de carte Gaudeamus - 20
Scriitorul zilei: Petru Comarnescu, n. 1905 http://ilazu.blogspot.ro/2012/11/lansare-ion-lazu-odiseea-placilor.html

Alți scriitori:
Urmuz, m. 1923
Grete Tartler, n. 1948
Lucian Perţa, n.1953
Ury Benador, m. 1971 http://ilazu.blogspot.ro/2011/11/noi-suntem-stelele_23.html

Poezia zilei. Grete Tartler

Zeiţa

Legată la detectorul de minciuni, recunosc:

Am minţit că zeiţele

au nevoie de accesorii magice

că machiajul adânceşte privirea

şi straiele dezvăluie grandoarea

L’élégance sans nom de l’humaine armature

părăsind tomuri şi prăfuite prescrieri

pentru fericirea la îndemnă, la îndeinimă,

înotând într-un strop de apă:

Ce a câştigat neînţeleptul, ce a pierdut înţeleptul

Dar n-am vorbit celor

pe care nu-i pot salva,

n-am răspuns pădurii

cu miile ei de scrisori, frunze moarte

nu m-am oprit într-un fluier de salcie

am dat brusc de perete uşile-n magazia unui florar

am fost ţintă celor

pe care-i învăţ să tragă cu arcul

Mediteram

Oraş ortodox alb-negru, cu oi.

Clopotele se ţin de bang-uri.

„Cei ce privesc în sus”, anthropoi,

în taverne cinstesc după ranguri.

Ni s-a dat un chip, nu-ntreba ce ascunde.

Destrămarea noastră – doi nori prin geam.

Poetul Karyotakis s-a aruncat în unde.

Iar noi mediteram, mediteram.

Lacul

Îngheţat scânteie lacul. E Sfântul Ion

şi Ioanna pregăteşte masa – bulbii de lotus, ouăle lumii.

Până atunci ne-a trimis să încercăm gheaţa

destul de tare, prin care transpar

rădăcinile ca nişte semne din cartea

pe care încerc să o descifrez .

Şi Geo Bogza a fost în China,

el a adus aceşti lotuşi care au împânzit apa,

încât vara nici barca nu trece.

Acum, cioturi negre prin pagina albă.

Cobor neîncrezătoare,

lumina sub talpă alunecă,

cer sprijin,

sprijin mi-e fiinţa la ceea ce sprijin nu are.

Ioanna deschide fereastra, aburii, focul -

poate hotar, însă leagă ce n-are hotare.

Ne cheamă în casă.

Gustoase sunt zilelecare-au rămas,

şi iepurele lunii şi broasca ţestoasă.

(preluare din revista Ramuri)

Lidia Lazu : Poezii de care uitasem, ed. Vinea, 1995

Pe drumul de întoarcere

Al valurilor pe nisip

Am găsit o pană de pasăre

Auriu-verzuie

Cenuşiu-albăstruie

Cu vârful tăiat ca de un cuţit

Şi am făcut-o să zboare

suflând asupră-i

aproape la fel de uşor

Ca un copil adormit

9 02 1985

Norocul oricui

Umblă haihui

Şi uneori o dă pe cântec

Spre indignarea celor

Rotunzi în pântec

Cântecul sună răsună

Ecoul lui se despreună

Din târg către crâng

Norocul nostru

Doarme pe-o butură

În zloată şi-n ger

Dar uneori ne flutură

Stelele-n cer

30 08 1985

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1995

31 martie 95. Aseară Mircea Ciobanu a acceptat cu bucurie să vină la lansarea cărţii Lidiei. Ţone i-a spus că fiind centenarul Vinea trebuie început cu el, Lidia după aceea.

Lidia se miră că-mi pierd timpul bătînd Jurnalul la maşină. Îi spun că toate cărţile mele au ieşit din acest jurnal, la fel poeziile. E firesc să-l bat la maşină, ca să umblu mai uşor prin mulţimea de însemnări din cei 20 de ani, nu?

2 apr. 95. Ciudat, chiar de tot ciudat… Mai acum vreo zece ani nu se ştia mai nimic în Apus de România, de asta eram foarte siguri. Acum, pe ici pe colo se mai scrie, se mai vorbeşte, se mai arată cîte ceva la TV. Însă din tot ce se arată reiese clar, chiar caraghios de clar, că despre România nu se ştie absolut nimic, în mod temeinic. Părem celor din vest nişte troglodiţi, sălbatici, naivi ori cruzi. Părem preistorie.

5 apr. 95. Azi la ora 14 am fost cu Ţone la tipografia Viting şi am ridicat cele 500 exemplare din Poezii de care uitasem. Cartea a ieşit o minunăţie! Foarte încîntat şi mulţumit. Lidia asemeni. Un pas important.

(din Lamentaţiile Uitucului)

Va urma

Ion Lazu: Comunismul cu rele şi rele, de Magda Ursache,
ed. Eikon, 2013

Nu putem pleca toţi...

Cândva am scris această propoziţie: Nu putem pleca toţi...(din România, se subînţelege!)... Cândva, nu se ştie când... De fapt e cum nu se poate mai clar că am făcut acestă afirmaţie după Decembrie, când a devenit posibil să pleci de voie , dar şi de nevoie, din păcate. Căci înainte de decembrie, să nu ne facem a uita: erai împuşcat pe fâşie. Însă la cine mă refeream eu cu acest „toţi”, nu putem pleca toţi? La intelectuali, la scriitori în primul rând, a căror soartă ingrată o cunosc mai bine şi mă îngrijorează cu deosebire. Şi chiar ar fi de ştiut: De ce nu plecăm noi toţi, să lăsăm spaţiu liber de manevră celor puşi pe căpătuială? Unii pleacă, au plecat, ce-i drept; dar de ce alţii n-au dorit să plece, totuşi? Desigur nu neapărat din lipsă de bani – un bilet de avion până la Parisul visurilor noastre face 200 de dolari, o jumătate de salariu, pensia pe o lună... Dar nu asta e problema, pentru cei „ ce au cuvinte” să-şi dorească smulgerea din marasmul danubian. Or, dacă de 25 de ani unii dintre noi nu au plecat şi nu vor să plece, e semn că asta face parte din structura lor sufletească. Nu voi face eroarea să susţin că fugarii sunt neapărat partea cea rea a intelectualităţii noastre, nici să acreditez că, prin contrast, cei care rămân sunt neapărat pâinea lui Dumnezeu. Îmi e însă clar că ei rămân, strângând din dinţi, pentru că nu admit să părăsească unul sau altul dintre lucrurile pe care le iubesc şi care îi definesc: casa părintească, familia, mormintele, părinţii, copiii, prietenii, cunoscuţii; nu pot să-i părăsească pe fiecare în parte şi pe toţi deodată. Cei care s-au decis să plece au văzut ce şi cum stau lucrurile, s-au convins fără echivoc că aici nu mai e nimic de făcut, la nivel personal, nimic bun de aşteptat în general – şi atunci şi-au strămutut aspiraţiile pe meleaguri străine, care oricum nu-i aşteptau cu lapte şi miere. Cei care s-au îndărătnicit să rămână, ei înşişi pe deplin edificaţi că aici nu mai e nimic de făcut şi de aşteptat, rămân aici, în această societate în plină disoluţie, în această cultură ce se manelizează iremediabil, în această literatură care şi-a pierdut rostul şi mijloacele – ei rămân pentru a supravieţui în restrişte şi nu doar atât, ci pentru a forţa imposibilul, încercând să-l facă posibil măcar cât de cât... Aceşti oameni care au rămas îşi pun nădejdea ultimă în alţi semeni de-ai lor, nepervertiţi, fie ei cât de puţini numeric! pe care îi cunosc sau îi bănuiesc a exista ici şi colo, în largul mancurtizat al naţiunii – şi rămân, trebuie subliniat acest aspect, pentru că au convingerea nestrămutată că aici se află înfipte adânc, în geniul locului, rădăcinile spirituale ale unei naţii de care nu avem dreptul să ne dezicem, chiar în condiţii de avarie. Căutăm în trecut îndreptăţiri: fapte, mesaje, tâlcuri, avânturi, sacrificii, opere, ctitorii, chemări şi îndemnuri, valori umani şi repere culturale care în sine sunt semnele distinctive ale unei seminţii ce s-a individualizat aici, în aria carpato-dunăreană şi aspiră nu doar să dăinuiască în veac, ci să fie recunoascută ca atare, omologată între celelalte naţiuni surori ale continentului.

Magda Ursache este primul nume ce/mi vine fără greş în minte, de câte ori mă gândesc la destinul nostru cultural, la speranţele noastre pentru mâine; ea este una dintre personalităţile reprezentative pentru acea categorie de oameni care nu se dezic de naţia lor – şi nu doar atât, ci nu precupeţesc niciun efort spre a-i resuscita energiile, disponibilităţile, receptivitatea la gândul cel bun, la nădejdea într-un viitor demn, luminos.

Prozatoare de mari resurse, aşa cum stau mărturie romanele sale mai vechi ori mai recente, Magda Ursache s-a concentrat în ultimul deceniu pe scriitura eseistică, pe publicistica în revistele culturale, care îi permite să spună lucrurilor pe nume, fără echivoc şi până la capăt. A intuit că nu se poate merge mai departe dacă nu despărţim apele de uscat şi răul de bine, la modul răspicat, tranşant: Pe muche de hârtie, Citiţi-le bine, Vieţile cărţarilor contimporani după Magda U.

De curând i-a apărut, la aceeaşi editură clujeană Eikon o nouă carte: Comunismul cu rele şi rele. Este vorba despre o carte de aproape 400 pagini şi despre un număr de 40 de texte, grupate tematic în 7 capitole, multe dintre ele citite de mine prin revistele literare unde au fost publicate în aceşti ultimi 2 ani, - şi voi menţiona faptul că parcurg cu prioritate textele Magdei Ursache de fiecare dată când iau în mână o publicaţie, căci sunt texte mereu incitante, pe teme arzătoare, care nu te lasă indiferent. Nu sunt deci nişte simple şi rapide tablete-pamflete – arunci piatra şi fugi, combatantul îşi alege un câmp larg de luptă, foloseşte strategii de mare clasă pentru învăluirea adversarului „când din faţă, când din coastă”, după tipicul marilor bătălii... Temeinic documentate, la obiect, ingenios concepute, riguros argumentate, probând o putere de cuprindere şi de sintetizare redutabile, eseurile sale se constituie în adevărate examene de conştiinţă pentru intelectualul de astăzi. Acum, primind prin poştă noua carte, am recitit-o cu creionul în mână, veţi înţelege această procedură, pentru a face sublinieri, adnotări, pentru a alege sentenţe, motouri, punând mereu semne de exclamaţie. Nu-i nicio mirare, tipărirea unor astfel de eseuri într-o carte le pune în adevărata lor valoare şi le stabileşte locul cuvenit în cultura noastră, fiind vorba de lucruri importante, care trebuie să rămână, ca permanenţe iar nu ca efemeride gazetăreşti.

De ce acest titlu Comunismul cu rele şi rele? Nu e doar o punere la punct a celor care se scaldă în două ape, nu, şi ţin să accentuez asupra acestui aspect. Ni se pun în faţă relele intrinseci ale Epocii de aur – şi avem o radiografie necruţătoare, pe cât de odioasă, a dictaturii comuniste, cu ceea ce a făcut trista faimă a dejismului, apoi a ceauşismului – dar titlul acesta vrea să ne atragă atenţia asupra faptului că relele comunismului s-au perpetuat nemijlocit, împotriva speranţelor şi iluziilor noastre, în societatea de astăzi, postcomunistă – este vorba în primul rând de structurile securisto-mafiote, despre care s-a acreditat ideea că musai să fie asigurată stabilitatea în ţară! - dar este vorba şi despre oameni ai vechiului sistem, revopsiţi/cosmetizaţi, strecuraţi-împinşi în noile organisme statale – şi care fac legea în societatea consumistă de astăzi. Sunt urmaşii şi continuatorii în postmodernitate ai activiştilor din Internaţionala comunistă, ce manevraseră din fosă şi din culise în deceniile comuniste, iar acum au ocupat avanscena vieţii politice de la noi; sunt aduşi de ciulfă cei din clica lui Chişinevschi, Leonte Răutu, Drăghici, Alexandru Nicolschi, Pantiuşa, sunt torţionarii de teapa lui Vişinescu, actualmente zelos preşedinte al unei asociaţii de locatari, ins cu crime ce însumează sute de victime, sunt monştri cu chipuri umane precum Ţurcanu; sunt apoi luaţi la refec aplaudacii culturali, care încearcă să dreagă busuiocul ideologic, sunt puşi sub reflectoare colaboraţioniştii care se străduiesc să arate că pe lângă relele comunismului, au fost şi „bune”; după cum sunt daţi în vileag autorii unor memorii şi jurnale contrafăcute, din care să reiasă că ei au rezistat, iar trăderea lor, binecunoscută nouă, a fost doar pe alocuri şi nicidecum gravă. Sunt apoi notoriile cazuri de securişti care, postsocialist, au îmbrăţişat propaganda religioasă...ei fuseseră şi pe vremuri înflăcăraţi patrioţi, nu-i aşa?, ei nutresc cele mai fierbinţi sentimente creştineşti... Dar câte alte forme de ticăloşie au proliferat în societatea noastră fără moral şi fără prinţipuri! Ca la o intempestivă Judecată de apoi a apostaţilor, toate aceste figuri de neagră comedie trec prin faţa Magdei Ursache, spre a fi probozite fără cruţare. Şi ne atenţionează autoarea: da, a existat un holocaust, însă a existat şi un Gulag, nu numai în URSS, ci şi aici, la noi. A existat un Canal, un Aiud, un Sighet, pe care Dl Eli Wisel cată să-l ignore...

Se va vedea că demascările virulente, impecabil conduse de Magda Ursache, expurgările elocvente sunt însă mereu dublate, în context, de galerii, repere, portrete, destine, nume de făuritori ai istoriei naţionale, de la voevozi la paşoptişiti şi junimişti, de ctitori ai culturii noastre, de la Eminescu şi Maiorescu şi Hasdeu la Iorga, Pârvan şi la marii unionişti, la interbelici, la scriitorii care au ţinut sus steagul demnităţii în comunism, apoi în post-loviluţie. În tuşe sigure, aprige, care fac stilul de neconfundat al autoarei noastre, sunt trasate principalele momente ale devenirii noastre din ultimele 2 secole: Unirea principatelor, Independenţa naţională, Regatul, Reîntregirea, Unirea cea mare. Şi ajungem la momentul sfârşitului celui de al doilea de război, la ocupaţia sovietică, cu anularea tuturor cîştigurilor democratice şi de civilizaţie din ultimul secol; la naţionalizări, colectivizare, la Canal şi la închisorile comuniste, hecatombă a tuturor valorilor umane din Interbelic, inclusiv lichidarea cu sânge rece şi cu metode barbare-asiatice a tuturor personalităţilor de prim rang ale naţiunii. Nume glorioase, care au făcut istoria acestei ţări, declaraţi în masă duşmani ai poporului, uneltitori împotriva ordinii de stat etc - lichidaţi până la unul: oameni politici, generali, savanţi, istorici, oameni de cultură, scriitori, publicişti, oameni ai credinţei - tot ce reprezenta elita intelectuală-spirituală a naţiunii, toate valorile umane remarcabile. Iar în fapt personalităţile care prin exemplul lor ar fi dejucat propaganda comunistă, care dorea musai pereţi goi pe care să-şi scrie lozincile. Ce-au făcut cei care printr-un noroc au scăpat de detenţiei, rămânând în liberate, însă marginalizaţi, timoraţi, intimidaţi – într-o închisoare mai largă, însă straşnic păzită, cum spuneam?

Unii dintre ei au tăcut, anulaţi pentru totdeauna ca scriitori. Alţii au depus mărturie de taină, fără speranţa că vor izbuti să-şi publice lucrările. Au păstrat în sertar iar mai corect spus, şi-au ascuns cu străşnicie scrierile, cum este cazul lui Pan M. Vizirescu, într-o groapă, sub podeaua grajdului – însă după 23 de ani avea să constate că umezeala distrusese absolut totul... Au trimis lucrările lor peste graniţă, ca să dea ştire lumii libere despre raiul pe pământ din RSR – un rai pe care vezi-bine, n-aveai voie să-l părăseşti...

Au fost astfel de oameni, în închisorile din ţară dar şi în afara lor. Au fost eroi, au fost martiri, întru adevăr, onoare, credinţă. În cele mai devastatoare momente ale omului din carceră, noaptea, venea Iisus Hristos în celulă. Asemenea şi în schimnicia omului rămas afară, dar fără sprijin din nicio parte. Azi-nopate a intrat Hristos în celulă...

Care este până la urmă lecţia Magdai Ursache, a neuitatului său soţ etnologul şi filosoful Petru Ursache, cu care a făcut legendară pereche în avanpostul de pe Dealul Copoului, din dulcele târg? Este avertismentul adresat duşmanului dintotdeauna al omului liber în spirit, este sfidarea aruncată tuturor demonilor mărunţi sau mai mari, este averescanul: Pe aici nu se trece! Şi este lecţia supremei demnităţi umane. Este înţelesul că atunci când nu mai e nimic de pierdut, dintre toate înlesnirile materiale cu care s-a înconjurat omul, că atunci când niciunul dintre bunuri şi mijloace nu i-au mai rămas - căci toate i-au fost smulse, pe rând, fără milă -, mai rămâne atunci ceva ce nu-i poate lua nimeni pe astă lume: Onoarea, demnitatea, cinstea, moralitatea, credinţa în valoarea umană, indestructibilă; respectul adevărului, al frumosului, al binelui. Când nu mai ai nimic de pierdut, este de câştigat încrederea în om şi în valorile umane dintotdeauna. Nu ne puteţi intimida, deturna, manipula, corupe, ispiti, terfeli, macula. Nimic de vânzare, domnilor! Scriitorul, element de conştiinţă în mijlocul semenilor săi, este un paznic al valorilor, cum bine spunea Iordan Chimet.
După a mea părere, Comunismul cu rele şi rele de Magda Ursache poate fi considerată nu doar "cartea anului", ci cartea acestor ani...

ION LAZU

Cărţi, scriitori, lansări la Târg...III