Scriitorul zilei: Eugen Ionescu   http://ilazu.blogspot.ro/2012/11/scriitorul-yilei-eugen-ionescu-poeyia.html

Alţi scriitori din Calendar:
Dumitru Stăniloae, n. 1903  http://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=4&ved=0CE8QFjAD&url=http%3A%2F%2Filazu.blogspot.com%2F2011%2F11%2Fion-lazu-monografia-bibliotecii.html&ei=QmeDUqGDEYTUtAbZpICICw&usg=AFQjCNHrL5AefcFFhvj1PJsPqmX-CvaV6w&sig2=T5I4mQyPokn02arM2b1TxQ&bvm=bv.56343320,d.Yms
Nerva Hodoş, n. 1913
Dimitrie Anghel, m. 1914  http://ilazu.blogspot.ro/2012/06/scriitorul-zilei-sto-iosif-consemnari.html
Eta Boeriu, m. 1964  http://ilazu.blogspot.ro/2012/02/scriitorul-zilei-eta-boieriu-poezii.html
Ioana Crăciunescu, n. 1950  http://www.revistavip.net/Sarbatoritul_saptamanii/Astazi_este_ziua_Ioanei_Craciunescu._La_multi_ani!/1058/


Poezia zilei: Ion Lazu
Cântec vegetal

De tine, ştiu bine, atunci
se-ndrăgostise copacul din parc
cu care ţi-ai logodit silueta.
El încă aşteaptă aşteaptă
trupu-ţi prelung care doar atingându-l
i-a dat seva-n clocot.
Şi crapă adânc, fără glas
scoarţa copacului, faţa copacului.
O neîntoarcere strigă acum
între tine şi lemnul rămas.

1964, Tazlăul Mare 


Ioan Viştea                       
Unii şi alţii

 Ei bine, ei erau nişte asasini.

Nu doar metodici şi eficienţi, nu doar îndrăgostiţi

 până la demenţă de rigoarea calculului aritmetic,

nu doar pătrunşi de ideea că moartea

trebuie înfăptuită cu pedanterie,

ci şi atât de sensibili, atât de plini de maniere,

încât nu suportau să audă o împuşcătură

dacă între declicul armei şi explozia glontelui în ţeastă

nu porneau patefonul cu Mozart, Beethoven, Bach,

dacă creierii împroşcaţi pe pereţi

nu erau şterşi de Sonata Lunii.

 De câte ori duduiau cuptoarele crematoriilor,

la vremea când, de la primul la ultimul transport,

oţi redeveneau, nu-i aşa?, liberi,

liberi să se îmbulzească şi să iasă pe coş,

puneau primăverii pistolul în ceafă,

somând liliacul să izbucnească în floare,

pentru ca mirosul acela, acru-dulceag,

după cum există dovezi,

să nu le gâdile nările.

 Între o execuţie în masă şi funia spânzurătorii,

erau cei mai buni taţi, cei mai îndatoritori soţi,

cei mai tandri amanţi.

 De la ei ne-au rămas câteva semne particulare

 - aşa cum trebuie să rămână după orice artist -

care vorbesc despre nepieritoarea lor slăbiciune

pentru om şi calităţile sale:

 mănuşi din piele de om, abajururi din piele de om,

 evantaie, geamantane din piele de om,

ca dovadă că nimic nu-i mai de preţ

decât omul şi sărmana lui piele…

 Apoi, într-o zi, au venit învingătorii.

 Au filmat kilometri întregi de peliculă,

au vomat ultima ciorbă de război

în faţa teribilei productivităţi a morţii,

nemaivăzută vreodată pe metru pătrat de Europă,

şi din carele lor de stăpânitori ai lumii

au căzut de acord că, într-adevăr, ceilalţi au făcut-o de oaie.

Încet, încet, s-au aşternut pe treabă

şi-au pornit să  combată metoda.

Nu erau ei doar hotărâţi să nu repete istoria?

Nu le trebuia lor o altfel de moarte,

fără publicitate, fără zgomot şi fum?

 Între un delict de opinie şi interogatoriul cu pumnul,

 ei bine, erau şi ei cei mai buni taţi, cei mai îndatoritori soţi,

 cei mai tandri amanţi.

Ne-au lăsat şi ei câteva urme

întru glorificarea deplină a speciei:

câteva dictaturi ce-au declarat primăvara anotimp interzis,

câteva clinici de psihiatrie, câteva metode de spălare

                                              a creierului

şi chiar câteva din cele mai perfecţionate căluşe, bastoane şi

                                                                bâte,

verificate pe pielea, deja, tăbăcită.

 Dar pielea, pielea încă a rămas.

Nu se ştie niciodată la ce mai poate fi bună o piele de om!

 (dintr-o antologie de autor, în curs de apariţie)

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1995

29 ian. 95. Le spun colegilor şi apoi celor de la cartografie despre meşterul olar Ion Buclescu din Horezu, mi-a făcut un portret pe o farfurie, cadorisit mie, apoi încă unul, pe care l-a achiziţionat nimeni altcineva decît Olguţa Ionescu.

Oameni de acţiune. Oameni de artă. Cei dintîi vor să trăiască prezentul, viaţa lor nu cunoaşte altă dimensiune; ceilalţi vor să facă trecutul să trăiască în amintirea contemporanilor; vor să facă prezentul să trăiască: în amintirea urmaşilor.

1 febr. 95. Aseară telefon de la Mariana Lungu, le-a plăcut foarte mult ce-am citit la radio; idem Lidia, care spune că le-am impresionat pe colegele ei citind ca un actor. Impresionaţi şi colegii mei, mai ales Horia; le spun: O poveste scrisă acum 21 de ani… Aseară dau telefon de mulţumire redactorului Eugen Lucan şi stabilim să-i duc o selecţie din traducerile poeţilor de limbă spaniolă, să i le dea lui Verona.

Azi mă prezint la cinci bănci lăsînd cîte o cerere de sponsorizare. Ce văd în hol la Banca Religiilor? Volumul Crimă pentru pămînt, de Dinu Săraru, apărută cu menţiunea: „Comandă de stat.” De ce ar comanda Statul o carte cuiva? Pentru că nu mai poate el, Statul, dacă tu, scriitorul X nu-i dai un manuscris să ţi-l publice. Nu ca să te ajute, ar putea-o face tacit. Ci pentru că îi faci o onoare, vrea să-şi exprime public mîndria că are scriitori aşa mari ca tine. Dar cine face aceste comenzi de Stat în numele statului? Preşedintele? Primul ministru? Nu, ci chiar autorul care, întîmplător sau nu, este factor de decizie la minister, în comisia de cultură etc. Pe vremuri era Premiul de Stat bolşevic. Luai Premiul de stat, luai tot, inclusiv statul. În sensul că puteai să pleci cu el peste graniţă. Să te dai disident. Acum ţi-a făcut statul o comandă, ţi-a pus Dzeu mîna în cap, eşti un om făcut, iar nu născut. Calitatea operei nu contează. Doar n-o să-ţi citească Statul opul! El îţi face comanda, te-a onorat, în rest nu mai are nevoie de nimic. Te-ai ales cu un titlu, cu un blazon: Statul mi-a comandat o lucrare! Te gândeşti. A ajuns statul la mîna mea, să-l fericesc cu un op. Şi dacă totul s-ar opri aici; dar comanda de Stat trebuie să apară pe hîrtie de lux, cartonată, în tiraj de imperiu cultural, iar autorelui “renumeraţie mare, după buget”…

Pe cînd stăteam prostit întorcînd pe toate feţele sintagma asta firoscoasă, autorele însuşi a trecut pe lîngă mine, salutat de portar, de poliţişti, bodiguarzi şi secretare. Că doar trecuse unul dintre directorii celei mai noi şi mai puternice bănci internaţionale – a religiilor (toate cîte sunt pe pămînt…) Autorul este de importanţă naţională, strategică. La el face apel statul, naţiunea. Cu aplombul de rigoare, autorul care a pus mîna pe sforile cele mari, ne aruncă sfidarea sa: Vedeţi unde sunteţi voi, mormolocilor? Pe cînd eu sunt de importanţă statală. Întrebarea e simplă dar răspunsul cată să fie tenebros: Cine a dat totul pe mîna unui astfel de personaj? Aproape imposibil de cuprins acest joc, al marilor plăci continentale (conturul continentului e unul cunoscut de toată lumea; or, conturul plăcii ca atare, e secretul specialiştilor…);  dar dacă ne hotărîm să tăiem dintr-o mişcare nodul gordian, răspunsul se ridică deasupra ceţurilor şi înţelegem că pur şi simplu, l-au pus acolo aceleaşi forţe oculte cărora le slugărise şi în trecut – aceasta fiind răsplata pentru ce-a făcut şi încurajarea pentru ceea ce urmează să facă. Nici urmă de îndoială: dacă ar putea, forţele în cauză ne-ar lua şi posturile de vîrf de la Uniune. Nu că ar avea nevoie neapărat de ele, dar aşa, ca să nu ne mai îmbătăm cu apă rece. Dar mai ştii, poate au şi făcut-o...

Va urma

Cărţile din bibliotecă 

ion lazu - Fotografii de autor...scoarţa platanilor din Vrilissia-Attiki