Scriitorul zilei: Ion Larian Postolache; poezia zilei: fotografii ateniene, XXII

Scriitorul zilei: Ion Larian Postolache, n. 18 noiembrie 1916 - d. 7 decembrie 1997

      

Adjudean prin naştere, a făcut liceul la Unirea din Focşani, continuat cu un liceu comercial, după care s-a înscris la Academia Comercială din Bucureşti, 1942-1945. Între timp a fost reporter de front. A fost tehnician la Gaz Metan, apoi proiectant la Ministerul Industriei Uşoare.

Debutase cu poezii în 1933 la revista Căminul, iar editorial, în 1937 cu Fluturi de bronz.  În 1945, la Sibiu, a condus un cenaclu literar unde participau mari scriitori precum Blaga, Doinaş, Radu Stanca, Ioana Postelnicu. Revenit în Bucureşti, a înfiinţat alt cenaclu literar.  De altfel frecventase cenacluri literare antebelice, la Focşani, apoi Cenaclul Sburătorul, în perioada 1940-1943. După o amânare de aproape două decenii, reapare cu volume de poezii şi cu traduceri excelente din marile epopei ale lumii. Mahabharata, precum şi cu traduceri din literatura engleză, în colaborare cu soţia sa Charlotte Filitti.

Opera literară:   Fluturi de bronz, Focşani, 1937; Hronic (divertisment), Bucureşti, 1941; Grădina cu cactuşi, Bucureşti, 1969; Oraţii, Bucureşti, 1972; Amurgul zăpezilor, Bucureşti, 1982; Mătănii, Bucureşti, 1990; Balade apocrife, Bucureşti, 1992. :Traduceri:   Imnuri vedice, prefaţă de Sergiu Al. George, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Viorica Vizante); Texte alese din lirica sanscrită, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Charlotte Filotti); Poezia Egiptului faraonic, prefaţă de Constantin Daniel, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Ion Acsan); Mahabharata (Legenda lui Nala şi a frumoasei Damayanti), prefaţă de Mircea Maliţa, introducere de Constantin Daniel, Bucureşti, 1975 (în colaborare cu Charlotte Filitti); Thomas Malory, Moartea regelui Arthur, I-V, prefaţă de Dan Grigorescu, Bucureşti, 1979 (în colaborare cu Charlotte Filitti).

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Ion_Larian_Postolache

Poezia zilei
Ion Larian Postolache

Colocviu antic

S-a furişat aseară în cetate,
Drumeţ pribeag cu torbă grea în spate.

Ce noapte albastră! Cât belşug de cer!
- De aur Cloşca. Rariţa de fier.

Cum zumzăie cetatea... Ca prisaca!
- Acesta este drumul spre Itaca?

- Acesta-i drumul, dar departe-i foarte
La mii de stadii. Poate mai departe.

Doi înţelepţi treceau vorbind încet,
Despre Zenon şi Thales din Milet.

Şi-atunci au dat cu ochii de străin:
Sandaua ruptă. Zâmbetul senin.

— „Din ce cetate vii, drumeţ sărman?
Ce ştii din Platon? Din Aristofan?

De ce n-ai myrt ca fruntea-ţi s-o-ncununi?
Ce ştii să faci?”
— „Eu? Poleiesc minciuni”.

N-au înţeles nimica filozofii,
Îşi potriveau cu grijă faldul ştofii

Şi-l ascultau cu gându-n altă parte.
- Ce spune el nu scrie-n nicio carte.

Şi unul l-a-ntrebat troznind din deşte:
- „Cum poleieşti minciuna? Povesteşte.”

- „E-un meşteşug furat de mult, din cer,
Îl ştiu de la bunicul meu Homer.

Era un orb bătrân de prin Helada,
Insă purta în traistă Iliada”.

- „Dar spune, ce-i mai faci minciunii tale?
- „O joc un timp, arzând, pe nicovale,

O iau în cleşte, o lovesc cu dalta,
O răsucesc pe-o parte şi pe alta,

O-ngemănez şi-o chinui, după plac.”
- „E-un filozof”. „Pe dracu! E un vrac”.

- „Şi după asta, ce faci cu cuvântul?
Îl dai cu bronz, aşa-i? – „Ferit-a Sfântul

Doar când îl simt că bate ca o mreană,
Cobor pe el o lacrimă din geană.

Și-atunci cuvântul arde peste veacuri,
Ca luna-n cer. Ca stelele în lacuri”. 

ion lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale (în manuscris):

5 august 2008, marţi.

(...) Trec de bulevard pe la coada Lupoaicei, revin la nr. 11-A şi, uşa cea impozantă fiind deschisă (firme,firme...), pătrund în vastul hol de la intrare, spre a rezolva problema Ion Larian Postolache. Dever de persoane, probabil sunt pe-aici notariate, avocaturi etc; o doamnă posibil străină îmi spune că administraţia se află la ultimul etaj. De la cutiile poştale şi de pe tabelul cu locatari, copiasem destule nume, inclusiv pe-al lui C. Piliuţă, despre care fusese vorba mai ieri. Liftul urcă până la V, acolo dau de plăcuţa lui Piliuţă, cotrobăi pe coridoare întunecoase, greu de aflat unde sunt comutatoarele. Urc şi la mansardă, aici camere simple, probabil locuite, cu lacăte primitive, cu încuietori la fel. Dar nici un afiş cu administraţia...

6 aug. 08. Prea obosit şi asuprit de caniculă, nu am dus la capăt însemnarea zilei de ieri: Mă prezint la uşa lui C. Piliuţă, sun şi mi se răspunde din spatele uşii baricadate: Preşedintele stă la etajul II, apartamentul din fund. În fundul coridorului este şi acest apartament, dar mai există un fund şi în cealaltă direcţie. Cobor la II, dar coridorul respectiv fiind întunecos, sun în celălalt capăt, îmi răspunde o doamnă, înţelege ce vreau, se arată impresionată de iniţiativă, mă invită înăuntru, camere mici pentru stilul de mobilă veche - iau loc într-un fotoliu şi continuăm discuţia. Îi spun că l-am cunoscut personal pe I.L.P., la restaurantul Uniunii, că l-am vizitat cândva în compania unui bun prieten de-al său, caricaturistul şi scriitorul Neagu Rădulescu, probabil înainte de 1970, dar se poate să mă înşel cu privire la locaţie, pare să fi fost în blocul Cinema Studio, vis-a-vis de Leonida.

Doamna a fost bună prietenă cu familia, mai ales cu soţia lui ILP, numita Lotişor; aflu că e vorba despre Charlota Filitti, ea însăşi scriitoare, traducătoare, în fapt profesoară universitară de engleză la facultatea de medicină; o vizitau mereu diverşi medici, foştii ei studenţi, acum personalităţi de primă linie, de exemplu prof. Spârchez şi cardiologul şef de la Fundeni, doctorul Oproiu, apoi şi fiica lui Anca, tot medic cardiolog, oameni cărora continua să le facă traduceri din publicaţiile de specialitate din vest. Ce-i drept, poetul I.L.P. era mai ciudat un pic, se enerva repede, îşi ieşea din fire la orice fleac. S-a certat în furcă cu fiul lui Sorin, dar şi cu fiica şi a avut încăpăţânarea să nu se împace cu propriii copii până la moarte. Zic: era nervos pentru că era frustrat, pentru că îl ţinuseră de-o parte, îi scoteau în faţă pe cântăreţii comunismului. El nevoit să trăiască din traduceri orientale, din sanscrită inclusiv, din persană etc. În schimb, continuă amabila doamnă, Lotişor era mare sufletistă, o persoană foarte agreabilă, dorită, iubită de toţi, respectată. În acest imobil sunt cel puţin trei doamne care i-au fost studente sau le-a meditat la engleză. Ea era englezoaică, nu franţuzoaică, cum bănuisem eu după nume, însă născută în Turcia, căci tatăl ei fiind inginer constructor, a lucrat în multe ţări. Lotişor a fost mai întâi căsătorită cu un Radu Filitti, dintr-o familie de moşieri, însă acel R.F. a murit de tânăr, la 49 de ani, dintr-o gripă. Îmi spune câte ceva şi despre mama lui Lotişor, ea însăşi căsătorită cu cineva, apoi recăsătorită cu un evreu Schapira, de la Astra-Vagoane, evreul respectiv a construit acest imobil, naţionalizat apoi şi repartizat de stat unor inşi cu pile. Erau boieri sadea, aveau slugi, însă Schapira suferea cu inima, l-au îngrijit acasă, cât s-a putut, apoi l-au dus la Fundeni, acolo l-a însoţit servitoarea Florica, nu i-au mai dat voie, au plătit o asistentă. A murit şi l-au ars la Crematoriu.

Dna Lotişor era un firicel de om, minionă, însă o inimă de aur. Suferea şi ea cu inima. Într-o seară primeşte un telefon de la I.L.P. că lui Lotişor i s-a făcut rău, a murit. Se duce în mare grabă la ei, o pipăie, era caldă, începe să o zguduie, să o strige: Nu muri, Lotişor, nu muri! Îi apăsa inima cum se pricepea şi ea, a chinuit-o rău de tot, însă ca prin minune şi-a revenit. Din asta I.L.P. a prins un fel de ciudă pe ea: N-o mai chinui, nu vezi că e zadarnic? În acea agitaţie şi luptă a avut timp tot ea să dea telefon şi la Salvare şi noroc că au venit destul de repede. Intră o doctoriţă, se numeşte Colţ, şi de cum o vede pe Ch. F. exclamă: Dar e profesoara mea! Nu a mai plecat de lângă Lotişor, a dat telefon şi au venit alţi medici cu aparat de făcut electrocardiograma, şi a stat dna Colţ până la miezul nopţii. A mai trăit Lotişor încă 6 ani de la acea re-animare. Însă bolnavă, în ultima vreme nici nu mai venea pe-aici. Rămânea în pat. Şi în acea zi de Crăciun, dna Felicia N. i-a făcut un brăduţ, l-a împodobit, cu bunătăţi în jur. I-au cântat O brad frumos, dar Lotişor abia dacă a ciugulit de ici de colo, ca o vrăbiuţă. Se bucura de sfintele sărbători, ca tot omul. Iar peste doar o săptămână, pe 1 ianuarie, pe la 8 dimineaţa, dă telefon I.L.P. că Charlotte a murit.

Se repede din nou dna Felicia, încearcă din nou procedura, căci era caldă încă, deşi a înţeles că atacul îl avusese imediat după miezul nopţii. Dar I.L.P. n-a mai dat telefon imediat, ca data trecută, poate se şi săturase cu un bolnav în casă de 5-6 ani. Iar pe-atunci Lotişor lucra din răsputeri la o traducere foarte importantă, dar o răpunea mereu somnul şi se lamenta că nu o să termine acea traducere... De data asta, I.L.P. îi tot repeta: Nu o mai chinuiţi, e zadarnic! Iar pe 3 ianuarie au înmormântat-o la Bellu catolic; tot aşa, ea făcuse o colivă şi a luat trei sticle de vin, însă I.L.P. i-a dat două sticle şoferului. Acolo, pe frigul cel mare, oamenilor le-ar fi prins bine un pahar de vin – şi cu insistenţe şoferul s-a dus şi a mai adus o sticlă. Pahare aveau, luase de-acasă, din cele de sticlă, cum erau pe-atunci. S-au întors acasă, cei câţiva scriitori care participaseră, dar nu-i I.L.P., atunci Felicia i-a invitat la ea, aceia au refuzat, au spus că îl aşteaptă pe I.L.P. Atunci le-a scos pe coridor nişte scaune şi au aşteptat acolo, până în fine a apărut I.L.P., care se pare că se rătăcise prin cimitir. Or, I.L.P. nu făcuse nicio pregătire, a adus Felicia de-ale gurii, dar şi o sticlă de ţuică şi vin la discreţie. Făceau pe-atunci cam 100 deca de vin, foarte bun. Să fi tot băut. Iar peste un an-doi a murit şi I.L.P., dna F. i-a făcut şi poetului o pomană, cum îi făcuse şi prietenei ei dragi Lotişor, la 40 de zile, după obicei. Ea şi acum, la un moment de cumpănă, îşi îndreaptă gândul spre buna Lotişor, cu convingerea că ea, de acolo de sus, o ajută să depăşească greutăţile. Femeile, pe care Dumnezeu le-a hărăzit cu nemăsurata putere de a îndura toate năpastele de pe lume...

Dna Felicia a insistat să servesc ceva, a făcut pentru pomana soţului ei, decedat cu ani în urmă; au o locuinţă la Moara Vlăsiei , cu livadă şi vie pe rod, se mai duce pe acolo, dar nu are putere să se ocupe temeinic de acea gospodărie. Poate fiica, de se va întoarce din străinătate; am acceptat un pahar de apă şi două felii de chek, cu precizarea Feliciei că e de sufletul lui Lotişor. Să fie primit, am spus, cu convingere. E de fel de la Buzău, iar soţul ei era din Şopârlica, pe Olteţ, cam din aceeaşi promoţie cu Triţă Făniţă, cu care în vacanţe se adunau, ei liceenii din sat şi jucau fotbal. Ne uităm pe cartea de imobil şi vedem că I.L.P. este născut pe 18 IX 1916 şi decedat prin 91-92, după cum îşi aminteşte dna Felicia N., căci decesul nu este menţionat. Oricum, la vreun an doi după Lotişor, care locuia aici din 1948, născută la 16 o8.1911 şi moartă pe 1 ianuarie 1989. Realizează că Lotişor a trăit totuşi până la 78 de ani, i se pare de necrezut, o fiinţă aşa de plăpândă... I.L.P. s-a mutat aici în 1972, acum înţeleg de ce l-am vizitat la altă adresă, înainte de 70. O noapte întreagă, până la 2-3 din zori a stat Charlotte F. pe această canapea, frământându-se, nehotărâtă dacă să-l ia în căsătorie oficial pe poetul I.L.P. Ea nu a vrut să o influenţeze în vreun fel: Ce-ţi spune inima... Cumpăraseră încă o casă la roşu în Otopeni, au vândut-o pe mai nimic, când i s-a prăpădit soţul. Îi dă un telefon lui C. Răchitan, preşedintele asociaţiei de proprietari, însă soţia sa spune că el nu se simte bine – e un om la 86 de ani, înţeleg. Să revin altă dată. Iau telefonul lui de la dna Felicia. Ne luăm la revedere, după mai mult de-o oră de poveşti. Se scuză că m-a reţinut atâta şi mă sfătuieşte să nu mai bat oraşul pe-o căldură năpraznică precum aceasta, să merg direct acasă.

 


ion lazu: fotografii ateniene, XXII...