Scriitorul zilei: Mihail Sadoveanu, n. 5 noiembrie 1880 - d. 19 octombrie 1961
Opera lui Mihail Sadoveanu, dacă trecem de poezia lui Eminescu, întemeietoare, are pentru români importanţa unei întregi literaturi.
Viaţa sa este îndeobşte cunoscută, el era, la momentul 1945, cea mai proeminentă personalitate publică a României. S-a născut la Paşcani, mama sa Profira Ursachii fiind dintr-o veche familie răzeşască, iar tatăl, Alexandru S., un oltean şi avocat. De va fi fost din Sadova, comună la sud de Craiova, în majoritate din grădinari bulgari şi sârbi, povestea se complică. Oricum, viitorul scriitor s-a aflat sub protecţia mamei sale şi a cunoscut viaţa satului şi chemarea Naturii, crescând în satul Verşeni. Şcoala primară la Paşcani, unde învăţătorul Mihai Busuioc îi sădeşte în suflet dragostea pentru istoria neamului; gimnaziul la Fălticeni şi liceul Internat la Iaşi, absolvit în 1900. Deja se făcuse cunoscut prin poeziile şi schiţele publicate, unele sub pseudonim, altele sub nume propriu, 1998. Pleacă la Bucureşti spre a se înscrie la Drept, dar alege Literele. Însă în 1901 revine la Paşcani şi se căsătoreşte cu Ecaterina Bâlu. În anul următor este încorporat şi face armata la Tg. Ocna, material de viaţă pentru Amintirile căprarului Gheorghiţă, 1906. Cunoaşte şi viaţa ocnaşilor aflaţi sub pază militară, va scrie şi despre aceştia: Petrea străinul, Două firi. Revenit la viaţa civilă, este atras de sămănătorismul lui Iorga, care deja îl remarcase ca scriitor. Merge la Bucureşti, va fi redactor, copist şi funcţionar la Direcţia Artelor. În 1904 publică nu mai puţin de 3 volume, toate primesc premii ale Academiei; Iorga scrie despre Anul Sadoveanu. În 1905, alte trei cărţi, sintr-o producţie care se va menţine la cote foarte înalte în următoarele trei decenii. Însă scriitorul realizează faptul că viaşa de redacţie, cu griji privind scrierile altora, dar şi viaţa literară în sine, consumatoare de timp şi de energii nu-i este potrivită, se va retrage din nou la Fălticeni, îşi va construi o casă cu pridvor şi pomi în preajmă se va dedica scrisului, fiind din acest punct de vedere primul scriitor hotîrât să trăiască numai din ce scrie. În paralel cu prodigioasa-i operă, se va preocupa de luminarea poporului, scoate o revistă împreună cu Artur Gorovei, dând sfaturi practice şi de suflet ţăranilor pentru a face faţă vieţii lor trudnice. După câţiva ani, revista este suprimată de autorităţi, considerată ca propagând idei politice subversive. În 1910 devine directorul Naşionalului ieşean. În 1913 este combatant pe frontul din Bulgaria, scriind apoi 44 de zile în Bulgaria, consemnarea unor întâmplări de război şi prizonierat.. redactor la România, va scrie articole despre realităţile crude ale războiului: File însângerate, 1917. În 1919 înfiinţează o revistă Însemnări literare, împreună cu G. Topîrceanu. Dar anii dintre războaie va fi perioada de maximă realizare pe tărâm literar, numai din 1921 până în 1938 scrie nu mai puţin de 17 volume, printre care capodoperele Cocostârcul albastru. Strada Lăpuşneanu, Dumbrava minunată, Hanul Ancuţei, Baltagul... În perioada de acutizare a mişcării extremiste legionare, va fi ostracizat, cărţile sale arse în pieţele publice. Fără să bată în retragere, va scrie pe aceeaşi linie, despre durerile înăbuşite, despre bordeieni, dar şi despre ispărăvile haiducilor care încercu să facă dreptate umiliţilor.
La schimbarea de regim, va faceparte din susţinătorii fervenţi ai comunismului, cu Lumina vine de la Răsărit, 1944, cu Păuna Mică, Mitrea Cocor, Aventură în cîmpia Dunării etc. Vicepreşedinte al Marii Adunări Naţionale, Presedinte al Uniunii Scriitorilor, şef de secţie la Academie, în Consiliul Mondial al Păcii, primind premiul Lenin, alte înalte distincţii ale stândii internaţionale. Printre scrieri pe linie, reuşeşte să dea şi câteva romane de virtuozitate artistică, rescrie Şoimii, Evocări, Mărturisiri, Cântecul Mioarei.
Mare iubitor al scriitorilor români de căpetenie, Eminescu, Creangă www.4shared.com/mp3/XN7B9Wco/Amintiri_din_copilarie_-_cites.html ,
al lui Gogol şi Cehov, dar şi al lui Flaubert, a început prin a scrie pe direcţia sămănătorist-poporanistă, a continuat prin a-şi afirma o viziune originală asupra lumii româneşti, şi-a forjat un stil propriu, inimitabil, un limbaj stilizat, rafinat, pornind de la cronicari, de la cărţile populare, ajungând la stilul solemn, ceremonios, al celor care, însinguraţi în viaţa de fiecare zi, vânători, pădurari, oameni marcaţi cândva de agresiunea civilizaţiei, ajung la momentul când, cu protocol, îşi povestesc trama vieţii, ca să revină apoi la muţenia dintotdeauna, a celor mulţi şi obidiţi. L-a admirat fără rezerve pe Creangă, a citit cum nimeni altul Sara pe deal şi atâtea alte pagini ale geniului nostru naţional. Sunt destule mici şi mai mari răutăţi de spus în legătură cu omul Sadoveanu, dar toate se vestejesc atunci când respirăm în atmosfera mirifică a prozei sadoveniene.
Să vezi viaţa în profunzime, în toate aspectele sale concrete dar şi în esenţa ei umană indescifrabilă - şi să creezi la rându-ţi, doar din cuvinte, cu propria voinţă, o altă lume, asemănătoare până la un punct celei reale, însă stilizată şi făcută sî capete un rost, un sens moral, ce mai degrabă îi lipseşte - asta este menirea rarissimă, a câtorva aleşi din massa unei naţiuni, a cărei forţă vitală precumpăneşte asupra înţelegerii de sine... Mihail Sadoveanu a fost ales pentru aceasta, iar tot restul pământesc şi perisabil nu mai are nicio relevanţă...
al lui Gogol şi Cehov, dar şi al lui Flaubert, a început prin a scrie pe direcţia sămănătorist-poporanistă, a continuat prin a-şi afirma o viziune originală asupra lumii româneşti, şi-a forjat un stil propriu, inimitabil, un limbaj stilizat, rafinat, pornind de la cronicari, de la cărţile populare, ajungând la stilul solemn, ceremonios, al celor care, însinguraţi în viaţa de fiecare zi, vânători, pădurari, oameni marcaţi cândva de agresiunea civilizaţiei, ajung la momentul când, cu protocol, îşi povestesc trama vieţii, ca să revină apoi la muţenia dintotdeauna, a celor mulţi şi obidiţi. L-a admirat fără rezerve pe Creangă, a citit cum nimeni altul Sara pe deal şi atâtea alte pagini ale geniului nostru naţional. Sunt destule mici şi mai mari răutăţi de spus în legătură cu omul Sadoveanu, dar toate se vestejesc atunci când respirăm în atmosfera mirifică a prozei sadoveniene.
Să vezi viaţa în profunzime, în toate aspectele sale concrete dar şi în esenţa ei umană indescifrabilă - şi să creezi la rându-ţi, doar din cuvinte, cu propria voinţă, o altă lume, asemănătoare până la un punct celei reale, însă stilizată şi făcută sî capete un rost, un sens moral, ce mai degrabă îi lipseşte - asta este menirea rarissimă, a câtorva aleşi din massa unei naţiuni, a cărei forţă vitală precumpăneşte asupra înţelegerii de sine... Mihail Sadoveanu a fost ales pentru aceasta, iar tot restul pământesc şi perisabil nu mai are nicio relevanţă...
Muncitori şi păstori, Bucureşti, 1954; Evocări, Bucureşti, 1954; Opere, vol. I-XVIII, note de Profira Sadoveanu, Bucureşti, 1954-1959, volumele XIX-XXII, ediţie îngrijită de Constantin Mitru, note de Profira Sadoveanu, Bucureşti, 1964-1973; Mărturisiri, Bucureşti, 1960; Cântecul Mioarei. Lisaveta, ediţie îngrijită de Constantin Mitru, introducere de Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1971; Corespondenţa debutului (1894-1904), ediţie îngrijită şi introducere de Savin Bratu şi Constantin Mitru, Bucureşti, 1977; Opere, I-VIII, ediţie îngrijită de Cornel Simionescu şi Fănuş Băileşteanu, introducere de Constantin Ciopraga, Bucureşti, 1981-1997; Opere alese, I-V, ediţie îngrijită de Cornel Simionescu, introducere de Constantin Ciopraga, Chişinău, 1993-1998.
Poezia zilei, Nicolae Crevedia, n. 24 noiembrie 1902 - d. 5 noiembrie 1978
(revista Gândirea, XIII, nr. 3, martie 1933 )
Aurora
Pentru somnul vostru, ochi mari,
Zăbovesc în iarna de lână țigaie,
C'o gloabă de vis de căpăstru,
Prin satele cu miros de untură 'n tigaie.
Nu e Calea Laptelui — sunt lături
Nu sunt stele — sunt firimituri
Uitate la masă, pentru noi.
Numai un căţel de usturoiu — luna.
Zorile lipesc în geam coaie albastre —
Visul meu, rebegit subt ape 'nnalte...
Viu din vremi cu tristeţi de zahăr şi sare,
Toarnă-mi în pahar ceaiul privirilor calde,
îndulcite cu somn..
Apusul şi-a 'ngropat trandafirii,
Toamna îşi arde ultimele foi.
Ce prelung se sfâşie păunii sângelui.
Noi, foşti locuitori ai lumii,
Coborârăm în văi
Astrul iubirii.
Venus e-un munte de tăcere.
Ne'ntoarcem, ca dintr'o luptă.
Am văzut, spre ziuă, pe cer,
Sania lunii - ruptă.
Culmile, culmile noastre, triste -
Miroase-a funingini şi-a brad.
Fulgii, fulgii dintâi cad
Mari, ca nişte batiste...
Apusul şi-a 'ngropat trandafirii,
Toamna îşi arde ultimele foi.
Ce prelung se sfâşie păunii sângelui.
Noi, foşti locuitori ai lumii,
Coborârăm în văi
Astrul iubirii.
Venus e-un munte de tăcere.
Ne'ntoarcem, ca dintr'o luptă.
Am văzut, spre ziuă, pe cer,
Sania lunii - ruptă.
Culmile, culmile noastre, triste -
Miroase-a funingini şi-a brad.
Fulgii, fulgii dintâi cad
Mari, ca nişte batiste...
Apusul şi-a 'ngropat trandafirii,
Toamna îşi arde ultimele foi.
Ce prelung se sfâşie păunii sângelui.
Noi, foşti locuitori ai lumii,
Coborârăm în văi
Astrul iubirii.
Venus e-un munte de tăcere.
Ne'ntoarcem, ca dintr'o luptă.
Am văzut, spre ziuă, pe cer,
Sania lunii - ruptă.
Culmile, culmile noastre, triste -
Miroase-a funingini şi-a brad.
Fulgii, fulgii dintâi cad
Mari, ca nişte batiste...
Apusul şi-a 'ngropat trandafirii,
Toamna îşi arde ultimele foi.
Ce prelung se sfâşie păunii sângelui.
Noi, foşti locuitori ai lumii,
Coborârăm în văi
Astrul iubirii.
Venus e-un munte de tăcere.
Ne'ntoarcem, ca dintr'o luptă.
Am văzut, spre ziuă, pe cer,
Sania lunii - ruptă.
Culmile, culmile noastre, triste -
Miroase-a funingini şi-a brad.
Fulgii, fulgii dintâi cad
Mari, ca nişte batiste...
Apusul şi-a 'ngropat trandafirii,
Toamna îşi arde ultimele foi.
Ce prelung se sfâşie păunii sângelui.
Noi, foşti locuitori ai lumii,
Coborârăm în văi
Astrul iubirii.
Venus e-un munte de tăcere.
Ne'ntoarcem, ca dintr'o luptă.
Sania lunii - ruptă.
Culmile, culmile noastre, triste -
Miroase-a funingini şi-a brad.
Fulgii, fulgii dintâi cad
Mari, ca nişte batiste...
ion lazu, fotografii ateniene, IX...
 |
Acum câţiva ani, când am descins şi eu, prima oară, la hanu Ancuţei, am realizat că, şi doar aflat pe acele meleaguri, nu ai cum să nu faci legătura cu misterul ce ţi l-a transmis, cândva, Mihail Sadoveanu prin scrierile sale. Eu n-am apucat a vedea umbra balaurului sadovenian prin părţile Moldovei când am făcut un tur al mânăstirilor de acolo, dar m-am oprit la Hanul Ancuţei şi am rememorat în gând întâlnirea de taină dintre o ţigancă şi un înspicat la sprânceană şi chipeş la trup românaş, pe acolo unde era cândva o fântână străjuită de câţiva plopi… Şi am scris acel „Cântec ţigănesc de dragoste”, din vol. „Cântece la dairea”, 2008. Imaginea acelui Mitrea Cocor mi-a rămas vie în memorie, de nu m-am putut debarasa de ea, chiar atunci când, după revoluţia din 89, împreună cu tata, am refăcut hotarele parcelelor sale de pământ, şi am scris povestirea „Calea tăcerii”. Da, pe mine Sadoveanu m-a inspirat în scris, deşi, suntem două călimări cu cerneluri diferite. Ori de câte ori caut, prin mulţime, cu ochii, pe cineva, îmi sună în urechi vorba sa tărăgănată ca de clopot (timbrul său inconfundabil din „Sara pe deal”): - Labiş, aişi îi? (întâmplarea petrecută după demascarea şi scoaterea din partidul comunist a tânărului Labiş, căruia autorităţile, o vreme nu putea să-i facă mai nimic, deoarece Sadoveanu, ca bun prieten, se interesa mereu de el). Oare îl mai citesc tinerii noştri, din ziua de azi, pe Mihail Sadoveanu?
RăspundețiȘtergereNu, Domnule Cicu, hotărît nu!...
RăspundețiȘtergereEi se fac doar a-i ceti pe cei la modă (nume parţial odioase, oţioase) şi-apoi cred că-s experţi în Literatura Naţională.
Eu, fără Literatura Lui, rămîneam un prost siropos în mrejele lui O. Desilla, Sebastian şi chiar G.M. Zamfirescu. Prin Sadoveanu, am ajuns şi la alţi Clasici, spre comparare. Şi tot la Sadoveanu-am rămas, chiar dacă nu-l mai citesc aşa, cu sufletul de altă dată...
Ei, şi ce, dacă a scris "Mitrea Cocor", "Lumina..." şi alte parascovenii?!? Două-trei găteje acolo, nu-i pot arde Opera, cum nici legiunea şi regele nu a)u) izbutit...
Măcar, el a avut curajul să prezideze (La-co-nic!) debarcarea cuiva din funcţie şi onoruri nemeritate şi-a fost (cîţi mai ştiu asta?) primul preşedinte interimar al RPR, pînă în martie '48, doar datorită demnităţii deţinute, pe care nu proletarii, nici comuniştii nu i-au dat-o; iar C.I. Parhon preferînd criogenia prezidenţiei.
S-a făcut în acei ani o "istorie" fără de care eu sigur nu ajungeam ce-am ajuns!... Nici armiile de scriitori formaţi sau în formare, care au beneficiat de stăpînirea sadoveniană peste US.
Nu pentru că s-au distrus milioane de destine şi s-a instaurat alt regim duplicitar... Ci, pentru că-n brambureala acelui incipient regim, au putut şi cei foarte săraci să-şi croiască un drum prin învăţătură, către o altă viaţă. Ceea ce-acum este la fel de Imposibil, ca-n finalul de "iepocă de aur" : doar pentru lichele blindate cu roşii carnete!... Iar acuma, tot cu carnete, dar naiba mai ştie cu ce tartaje..., ori, poate doar "carduri"...
Anonimu-i Culai