Scriitorul zilei: Eugen Ionescu, n. 28 martie 1909 - d. 13 noiembrie 1994
Viitorul mare dramaturg de talie universală s-a născut la Slatina, jud. Olt, fiu al unui avocat care a făcut şi politică naţionlistă şi al fiicei unui inginer francez stabilit la Bucureşti. În 1912 familia se mută la Paris, unde Eugen Ionescu va face clasele primare. Tatăl revenise lââîn ţară la începerea tăzboiului. Familia îl va urma abia după încheierea ostilităţilor, adolescentul se va înscrie la Liceul Sf. Sava, absolvit în 1928. Din 1929 urmează Literele şi Filosofia, cu licenta în 1932. Va si profesor de franceză în Bucureşti şi în provincie. În 1936 se căsătoreşte cu Rodica Burileanu, iar în 1938, speriat de vehementa mişcare legionară de la noi, va părăsi ţara. Revine în 1940, dar în 1942 pleacă definitiv. Pe perioada războiului şi a ocupaţiei naziste, va locui în zona neocupată a Franţei. După Război, a fost corector într-o editură cu profil administrativ. A făcut câteva traduceri din literatura română, , fără vreun ecou: Pavel Dan, Mihai Ralea, Urmuz. În a950 a izbucnit dramaturgia lui Eugen Ionescu la paris, împreună cu Samuel bechet, alt scriitor venit din străinătate, cu Jean genet şi cu Arthur Adamov vor revoluţiona arta scenică a secolului.
Debutase timpuriu, în revista liceului, cu poezii, a continuat cu cronici literare şi de artă plastică, versuri şi eseuri, publicate în Bilete de papagal, apoi şi în alte mari reviste literare ale vremii. În 1931 îi apare volumul de versuri: Elegii pentru fiinţe mici, care face o impresie nu neapăratfavorabilă, lpsită e mari virtuţi stilistice, poezii ce par neserioase, în ton de măscărici, scrise pentru un teatru de butaforie. Cu impact cu totuşl diferit, produce, ăn 1934, apariţia volumului de cronici, eseuri şi articole de critică literară Nu, menit să scandalizeze prin atitudinea nonşalantă, ireverenţioasă, negativistă, de contestare a aproape tuturor numelor mari din literatura momentului: Arghezi, Barbu, Hortensia papadat bengescu, camil Petrescu, dar şi a corifeilor din critica literară, începând cu Ibrăileanu şi încheind cu G. Călinescu. Practic, din contestările deavalma ale mai tuturor scriitorilor, nu se deduce clar ce ar pune în loc eseistul, poate tot operele care au rezistat timpului, iar nicidecum producţiile congenerilor avangardişti, în ofensivă la acel moment. Dr nici pe colegii de generaţie criterionistă: Eliade, Cioran, Comarnescu. printre altele, este negată valabilitatea actului critic în sine, sunt produse două cronici literare foarte iscusit conduse, ajungând la concluzii diametral opuse, despre aceeaşi carte: romanul maytreyi al lui Mircea Eliade.
Însî abia după Război, la paris, în 1950 se declanşează revizuirea teatrului contemporan, cu Cântăreaţa cheală, lecţia, Scaunele, prima dintre acesrea ţinând afişul vreme de 4 decenii, fapt neegalat vreodată, de o altă piesă. Încunnarea a fost cu Rinocerii, jucată apoi pe scene din întreaga lume, mai puţin la Moscova, căci sovieticii, percepând adresarea împotriva oricărui tip de dictatură, nu doar cea fascistă, au cerut câteva modificări pe care autorul nu le-a acceptat, iar piesa nu s-a mai jucat. Este un mesaj clarş puternic şi fără vreun echivoc împotriva viloenţei, a extremismului, a ideologiilor de orice fel, care mancurtizeară oameni, populaţii. Experienţa românească, ascensiunea extremismului legionar, dar până la urmă şi exemplul propriului tată, devenit subprefect în acele împrejurări, l-u marcat pentru totdeauna pe dramaturg. Însă trebuie sublniat că problematica rinocerizării era considerată la cel mai înalt nivel, oarecum abstractizată. Fapt este că Ionesco a rămas în bune relaţii cu Cioran, cu Eliade, cu alţi actanţi români exilaţi în Franţa- Nu doar atât, dar nu a deconspirat în niciun fel trecutul verde al congenerilor săi, cu care s-a revăzut până în ultimii ani de viaţă.
Opera literară: • Elegii pentru fiinţe mici, Craiova, 1931; ediţia Bucureşti, 1932; ediţie îngrijită şi introducere de Nicolae Florescu, Bucureşti, 1990; Nu, Bucureşti, 1934; ediţia Bucureşti, 1991; ediţia (Non), traducere de Marie-France lonesco, prefaţă de Eugen Simion, postfaţă de Dina Gregori, Paris, 1986; Theatre, I-VII, Paris, 1954-1981; La Photo du colonel, Paris, 1962; Notes et contre-notes, Paris, 1962; ediţia (Note şi contranote), traducere de Ion Pop, Bucureşti, 1992; Entre la vie et le reve. Entretiens avec Claude Bonnefoy, Paris, 1966; ediţia (Între viaţă şi vis. Convorbiri cu Claude Bonnefoy), traducere de Simona Cioculescu, Bucureşti, 1999; Journal en miettes, Paris, 1967; ediţia (Jurnal în fărâme), traducere de Irina Bădescu, Bucureşti, 1992; Present passe, passe present, Paris, 1968; ediţia (Prezent trecut, trecut prezent), traducere de Simona Cioculescu, Bucureşti, 1993; Teatru, I-II, prefaţă de B. Elvin, Bucureşti, 1968; Decouvertes, Geneva, 1969; Teatru, I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Gelu Ionescu, Bucureşti, 1970; Le Solitaire, Paris, 1973; ediţia (Însinguratul), traducere de Rodica Chiriacescu, Bucureşti, 1990; Antidotes, Paris, 1977; ediţia (Antidoturi), traducere de Marina Dimov, Bucureşti, 1993; Un Homme en question, Paris, 1979; ediţia (Sub semnul întrebării), traducere de Natalia Cernăuţeanu, Bucureşti, 1994; La Hugoliade. La vie grotesque et tragique de Victor Hugo, traducere de Dragomir Costineanu, postfaţă Gelu Ionescu, Paris, 1982; Le Blanc et le noir, Paris, 1985; La Quete intermittente, Paris, 1987; ediţia (Căutarea intermitentă), traducere de Barbu Cioculescu, Bucureşti, 1994; Eu, ediţie îngrijită de Mariana Vartic, prefaţă de Gelu Ionescu, postfaţă Ion Vartic, Cluj Napoca, 1990; Theatre complet, ediţie îngrijită de Emmanuel Jacquart, Paris, 1990; Război cu toată lumea, I-II, ediţie îngrijită de Mariana Vartic şi Aurel Sasu, Bucureşti, 1992; Teatru, I-V, traducere de Dan C. Mihăilescu, Bucureşti, 1994-1998; Viitorul e maculatură, traducere de Vlad Zografi, Bucureşti, 1999; Teatru, I-III, traducere de Vlad Russo şi Vlad Zografi, Bucureşti, 2003.
Citeşte mai mult:
Poezia zilei
ion lazu: fotografii ateniene, XV...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu