Scriitorul zilei: Petre Ţuţea, n. 6 octombrie 1902 -d. 3 decembrie 1993
Muscelean de la Boteni, din familia unui preot, a început liceul la
Neagoe Basarab- Câmpulung Muscel şi l-a terminat la G. Bariţiu din Cluj,
unde a făcut studii de Drept, cu un doctorat în drept administrativ în
1929. Preocupat de filosofie dar şi de ideologii, fascinat de
abstracţiuni, a ales în tinereţe stânga şi imagina un comunism marxist,
însă religios. Vedem cum tentaţia abstracţiunilor poate naşte opţiuni
stranii. În 1932 a înfiinţat revista Stânga, la care avea
colaboratori din seria Petre Pandrea, Traian Hernesi, Petru Comarnescu,
Mihail Ralea (a se observa că la instaurarea regimului comunist, dintre
toţi aceşti intelectuali de stânga doar Ralea a scăpat de închisoare, şi
mai mult de-atât, a făcut fulminantă carieră.) Comilitonii săi Pandrea
şi Sorin Pavel au lansat Manifestul Crinului Alb, 1933. Patre
Ţuţea lansează şi el, în 1935, Manifestul revoluţiei naţionale, coautor
acelaşi Sorin Pavel. În 1933 ajunsese funcţionar în Ministerul
Comerţului şi Industriei, în 1934 funcţionează la Berlin, în Legaţia
economică, unde colaborează cu Nae Ionescu. Revenit în ţară, va fi şef
de secţie şi apoi director în Ministerul Economiei Naţionale, la Comerţ
Exterior. Colaborează cu articole economice la Cuvântul lui Nae
Ionescu, împreună cu colegii de generaţie: Noica, Eliade, Gyr,
Vulcănescu; în 6 septembrie 1940 intră în guvernul legionar şi este
director până în 1944. Arestat între 1948-1953, supus unor drastice
anchete, necondamnat juruduc; este rearestat în toamna 1956, reanchetat,
judecat în câteva rânduri, cu condamnări de mulţi ani şi rămânând la
Aiud până la graţierea generală a deţinuţilor politici, din vara 1964.
Rămas sub stricta urmărire a securităţii, cu percheziţii şi confiscări
de multe manuscrise. Aşa se face că la expierea regimului ceauşist, nu
avea operă, fiind considerat de aceea un Socrate român. L-au relansat
interviurile televizate realizate de G. Liiceanu, în paralel cu alte
filmări cu prietenul din tinereţe, Emil Cioran, acela rămas la Paris,
nemaidezlipit de Oraşul lumină - care îi garantase libertatea. (Nu e
defel greu să ne imaginăm ce-ar fi suportat colegii de generaţie şi de
opţiuni Cioran, Eliade, dacă printr-un ghinion ar fi rămas între
graniţele ţării. Măcar Mircea Vulcănescu şi alţii au sucombat în
detenţie; mai rezistent, cu dorinţa de a da un exemplu elocvent
colegilor de suferinţă, Petre Ţuţea a supravieţuit.) Imediat au început
să apară cărţi cu şi despre Ţuţea, care totuşi nu era decât un filosof
un economist şi un eseist. Vedea în naţiunea română o plămadă demnă de
cel mai luminos destin istoric. Vedea propăşirea şi fericirea generală a
conaţionalilor, sub blânda lumină a ortodoxiei. Ca spre sfârşit,
uitându-se mai atent la amănuntele vieţii de fiecare zi, să lanseze, tot
în stil apodictic, teribilele cuvinte: "Numai eu am putut să fac 13 ani
de puşcărie pentru un popor de idioţi." A anulat astfel, într-un moment
de trezire din abstracţiuni, toate ideile pentru care cu atâta patos
militase o viaţă, nu scurtă, ci de 9 decenii...
Opera publicată: Eseuri filosofice: Bătrânețea și alte texte filosofice, 1992;Reflecții religioase asupra cunoașterii, ediție îngrijită de Ion Aurel Brumaru, 1992; Philosophia perennis, 1992; reeditare în 1993, volum reeditat sub titlul Scrieri filosofice vol. I, 2006; Nelinisti metafizice, ediție îngrijită de Petre Anghel, 1994;Filosofia nuanțelor (Eseuri. Profiluri. Corespondență), antologie, prefață și aparat critic de Mircea Coloșenco, texte stabilite de Sergiu Coloșenco, postfață de Sorin Pavel, 1995; Scrieri filosofice, vol. I, prefață de Gavril Matei Albastru, București, 2005; Scrieri filosofice, vol. II, cu un medalion de Ion Papuc și postfață de Gavril Matei Albastru, București, 2006; Fragmente, 2007. Dialoguri: Între Dumnezeu și neamul meu, ediție îngrijită de Gabriel Klimowicz, prefață și postfață de Marian Munteanu, 1992; 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea, editate cu o prefață de Gabriel Liiceanu, 1993; reeditare în 1999, 2000, 2003, 2005; Ultimele dialoguri cu Petre Țuțea de Gabriel Stănescu, 2000. Scrieri monografice: Mircea Eliade. Apare în fascicole în revista „Familia” din Oradea, între 2 februarie 1990 - 9 septembrie 1990; ediții ulterioare: Oradea, Biblioteca revistei „Familia”, 1992; ediție îngrijită de Tudor B. Munteanu, Cluj, Editura Eikon, 2007; Aurel-Dragoș Munteanu, volum îngrijit de Tudor B. Munteanu, București, Editura România Press, 2006. Scrieri cu caracter economic, politic: Manifestul revoluției naționale (în colaborare), ediție îngrijită de Marin Diaconu, 1998; Ieftinirea vieții. Medalioane de antropologie economică. Prefață și text stabilit de Mircea Coloșenco, 2000; Reforma națională și cooperare, prefață și stabilire de text de Mircea Coloșenco, postfață de Mihai Șora, 2001; Anarhie și disciplina forței, prefață și ediție de Mircea Coloșenco, 2002
Poezia zilei
Simona Grazia Dima, n. 6 octombrie 1958, Timişoara
FOCUL MATEMATIC
Mica fiinta, floare a adâncurilor ivita în poiana,
tine în mâna focul matematic.
Demult, pe altarul vietii, si-a depus,
fara zgomot, inima. Se reazima îngândurata
de copacul cu fructe vorbitoare, purpurii,
gândind blândetea: oglinda ce toarce prea delicat
teribilele flacari. În palma strabatuta de un susur
organic, îi sta, miniaturala, spada justitiara.
Doar la vreun semn anume, imperceptibil,
marunta faptura consimte sa se deschida spre cer.
Cuptor solar, lasa lumina sa irumpa, în bulzi
incandescenti, rostogoliti pe lama fina a sabiei
care se leagana calm. La fiecare oscilatie cade,
retezat din temelie, raul obscur, ales cândva
MEMORIE ERMETICA
Preoteasa închise templul
si palatele într-un mar. În zori
îl arunca pe ape. (Cazuse orasul, pentru vecie).
O mâna cu har, cândva, din spume-l va culege.
Si va musca din el. Ce bogatii, ce muzici,
pe holurile saturate! Incintele care-i adaposteau
pe oaspeti si harfa îmblânzitoare vor rasuna mereu.
Dar valul din jurul fructului stingher
îi vede numai coaja, numai ea se rideaza,
numai ea poarta falii, marturisire de sfâsiere în fata
oceanului rapace, în vreme ce vibreaza
armonia în miez, netulburata. Fara timp
si tainic exultând, pluteste-n val arid,
pe neîntelese, marul mut.
STRADA CU ARCANE
Stiam: aveai sa comuti pedeapsa cu moartea.
Ca singuraticului sa-i iasa
ce altii n-au putut, cu lumi în spate.
Peste ani, cu primul nostru chip,
aveam sa trebaluim în liniste,
printre judecatori, la masa cu sigilii.
Dupa ce rafale negre ne pleznisera peste fata,
când functionari hittiti, infinit de zelosi,
notau totul pe tablite de lut si raza tehnica
aducea-n lume obscuritate, mai mult decât
lumina. Strada cu arcane: porumbelul
fosforescent tâsnind din nimic - crucea
templierilor i se desena pe spate. Cuiele
rugineau în armura medievala uitata-n strada.
Fara sens toate, nu absurde, fericite doar si nascânde.
Si tornada din care ies tuaregi si amenintarea araba.
Ai nostri continuau sa se-mpiedice de pietre. Ele-si
sfarâma tocurile printre gresiile edililor snobi.
Oras al patimilor, al sabiilor ascunse. Plopii
ramâneau sa fosneasca-n el pentru totdeauna -
asa cum sunt. Ca viermii si academicienii
treziti pornesc dimineata simultan, din hârtoape,
la treburi, nu însemna nimic pentru acesti
copaci imemoriali, cu ochii goi. Acolo
ne adunam pentru-a studia, ore în sir,
miscarile câinelui, siesta ratei, Coranul
miscator al poeziei, itit din zimtii clipei,
întinsi spre-a se usca la soare, spre a-si
rosti iluminarea nimanui. Pe-aici, se zvonea,
în jurul casei grandioase, tatal constructor
a fost omorât de fiu. Dar nimeni n-a adus vreo dovada,
iar mama impozanta avea si-n continuare
un chip de nepatruns. Lasa-ne, timp, îngropati în incertitudine,
în penele noastre. Glorioase pasari de aer.
UN POET ÎNARIPAT TRAVERSA CALEA VICTORIEI
La ora 5 mergeam pe un drum de tara. La ora 7,
pe-o autostrada. Un poet înaripat traversa
Calea Victoriei, dar nimeni n-a tresarit.
Stateau cu fata-n soare si mâncau.
Daca am oprit pe cineva,, abia apucam
sa-i vad chipul, ca se facea noroi si curgea.
Desfigurat, se scuza ca nu stia nimic despre poezie si poeti.
Doamne, nu mai era la cinste memoria,
nu se mai vorbea în poezie, ci-n alte limbi.
Am simtit ce veche mi-era lumea, preaiubita,
mai ramasesera câtiva care stiau cum trece-o sopârla
prin cimitir, pe drumuri vesele, cu morti fraterni
sau dintre vecinii nostri. Ei avusesera un ochi
era unul dintre sateni, dintre bastinasiîn dreapta si-n stânga, spre catunul unde poezia
pentru poezie, din care clipeau hâtru-nspre noi,
sa nu ne simtim singuri, chiar daca-n acelasi timp
hraneau câinele, dadeau graunte la pasari.
Cotetul porcului se deschidea cu un zgomot anume,
de îmbarbatare, vântul avea un farmec, o sclipire.
Poezia scalda totul, ajungea si-n cuibarul
unde gaina clocea triumfatoare. Si puii cu scufii erau adusi,
spre admiratia unanima, învascuti în mantii secrete de poeme.
Cinste: scosi pentru noi din adaposturi inatacabile.
Fiindca eram toti una si poezia dadea numele locului,
prin ea izbucnea rasaritul, pe care pâna la unu-l vedeam.
De-acum am pierdut vecinatatea. Vom servi poezia singuri,
din infamie, de sub cadavre si molozuri. Era o porunca.
Doamne, când voi ajunge la tine, nu voi fi decât eu.
Un sine spalat pâna la ultimul luciu, depus pe stânca
secundei. Te vei bucura c-am putut sa-ndur si drumul
cu balegi si autostrada patata cu petrol. Un sine.
Dragoş Morărescu, n.6 octombrie 1923
Petre Ţuţea spunea că una dintre prostiile debitate (de! la tinereţe), a fost: „Am vorbit odată într-o sală de puşcărie, terminând cu cuvintele: mi s-a făcut onoarea de a muri pentru poporul român”. Mult mai dur mi s-a arătat în exprimare, când a recunoscut că nu a existat un mai mare „idiot”, ca în propria-i persoană, care să fi făcut puşcărie pentru un popor de nesimţiţi ca al său. Nu pot reproduce, exact, vorbele sale, care ne-ar plezni, ca o ghioagă, drept în moalele capului. Azi, pare a avea dreptate. Despre prostie... dar mai ales despre „Imperiul Prostiei”, scria Matei Călinescu, următoarele: „Ambiţia spre total şi unic lipseşte prostiei, a cărei forţă stă în capacitatea de a accepta placid orice teorie (chiar falsă) atunci când, pornind de la ea, poate atinge rezultate practice”. Din ecuaţia acestei cugetări, lipseşte flacăra din lumânarea lui Diogene, cel care căuta Omul, la lumina lumânării, în plină zi. Trecut-au ani (ca nouri lungi pe şesuri – de atunci), dar, cum rămâne cu Omul? Cel nesimţitor şi mult străin de zicerea poetului? Cruzimea omului de rând, aproape că atinge perfecţiunea (sugera Dostoievski), neintuind în mult mai târziul, socratian modern, Petre Ţuţea, pe filozoful care are şi el acces la adevăr... Cât despre noi, cei care cotrobăim în sacii altora, ce să mai zic? Dacă am deţine piatra minunată a diamantului din povestea lui Andersen, poate am arunca-o aici. Şi, scriitorul (semnatar al posterului său de pe blogul acesta), ar zăbovi un pic şi ne-ar mângâia ceva mai creştineşte şi îndelung, timiditatea noastră de a intra în dialog cu el. Cioran mă învăţase (din textele sale) că trebuie să mă obişnuiesc cu asta şi să mă pregătesc pentru alte surprize. Să se fi înşelat Cioran, când spunea că Omul abandonat în Imperiul prostiei este un „animal fără viitor”? pentru noi, domeniul pare fabulos, pentru Ţuţea, nu. Păream nişte sfinţi care trebuia să-şi ia notiţe la căpătâiul patului său de spital (reţin, asta, abia după revoluţia în direct la TVR). Numai inteligenţa şi bunul simţ sunt limitate (ne transmitea), prostia şi ipocrizia n-au limite. Cine l-a auzit? Nu-mi amintesc, să se fi perindat cineva, prin fruntea ţării, care să-l fi pomenit. Măcar atâta! Că, la buricul lui, de sub pijamaua de spital, cu siguranţă, nu-i ajungea.
RăspundețiȘtergereDe ude s-o iau? Poate tot mai bine e să plec de la citatele solicitate, din Ţuţea. iată câteva:1. "Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci treisprezece ani de temniţă pentru un popor de idioţi. De asta numai eu am fost în stare...". 2. "Mare noroc că există oameni care sunt idioţi. Funcţia idiotului e pozitivă, pentru că fără el n-am înţelege nici geniul, nici normalitatea." 3. "Nu e om, Kant. Badea Gheorghe, care se sincronizează cu clopotele de la biserică, e laureat al premiului Nobel pe lngă Kant.". 4. " O personalitate e aceea care se dăruieşte, nu se justifică." 5. "Egalitatea este cel mai mare duşman al libertăţii." 6. "comunismul este un cancer social, unde se instalează rămâne pustiu." 7. ...Trecutul meu, pe care îl detest".
RăspundețiȘtergereSunt doar câteva dintre aserţiunile lui Ţuţea (am o carte cu 321 de răspunsuri ale lui P.Ţ. la întrebările unui ziarist..., nu dau chiar acum peste dânsa...), credea că li se poate spune ţuţisme, dar i se părea că nu sună bine. Enunţuri care surprind, şochează, intrigă, te pun pe gânduri. Te întrebi cum de i-au venit, îţi zici că nu te-ai fi gândit în veci la aşa ceva. Însă la o cercetare mai atentă lucrurile stau mai altfel... voi reveni... Lazu
Ţuţea,II.
RăspundețiȘtergereÎntrebându-mă de ce mi se par aşa de incitante/şocante alegaţiile lui Ţuţea - n-am să fac propriu-zis o analiză a lor, îmi lipsesc instrumentele filologului, ale filosofului etc),nu mă pot opri să mă întreb cu impact vor fi avut astfel de sentenţe asupra camarazilor de temniţă - şi reţin acest termen pentru că PŢ avea un doctorat în drept, ştia ce spune...Acei oameni oropsiţi, cărora li se adresa, ca să se facă înţeles şi care, de fapt au memorat ceea ce auzeau de la Ţuţea. Inclusiv declaraţia sa, prima pe care am reţinut-o în legătură cu numele Ţuţea, precum că: "Nu noi îi facem o onoare acestui popor suferind pentru el, ci anume poporul român ne face onoarea de a suferi pentru el. Şocând, mai întâi pentru că aducea vorba despre Onoare în temniţă, apoi pentru că răsturna ordinea lucrurilor, punând poporul deasupra exponenţilor săi cei mai bravi, dar şi cei mai urgisiţi. (Acroşant stil, care l-a făcut faimos pe Ţuţea.) Aceste izbucniri paradoxale. Deci o minte scormonitoare, care se obstina să întoarcă lucrurile pe dos, să vadă: ce e pe partea cealaltă a locului comun?
În sine, această chestiune cu Onoarea, este trăsnitoare. Cine ar pune astfel problemele, în detenţie?!Or, PŢ a făcut mereu caz, în timp, de faptul că fără onoare nu se poate zidi nimic trainic în istoria unei naţiuni.Mă întreb, faţă de impartul ce-l vor fi avut cuvintele lui în temniţă, dar şi în faţa generaţiei ce s-a salvat de comunism, a noastră, ce semnificaţie vor avea aceste propoziţii în faţa generaţiei milenariste, care nu are niciun chef să-i aminteşti despre onoare, demnitate, datorie, valori, continuitate... Chestiunea cu onoarea fiind prima pe care am reţinut-o, ultima ar fi aceasta cu idioţii. Am dat şi cealaltă spunere a musceleanului, cea cu idioţii necesari, tocmai ca să contextualizăm un pic. Şi acum, la obiect: fraza cu privire la poporul de idioţi... O spunere ce pare teribilă, dar pe care eu o consider descalificantă, în ultimă instanţă. (Ce drept am eu, din afară şi de "după", să dau un verdict aşa de dur? Niciunul, evident... în afară de dreptul celui care citeşte şi cugetă în sinea-şi.) Căci, în fond, ce om cu scaun la cap nu e nemulţumit de poporul său, de acest popor?! Însă, e de observat că nici cei mai aspri ai lui judecători nu au explodat de indignare vis-a-vis de poporul întru slujirea căruia s-au ridicat. I-a constrâns cineva să o facă? Nicidecum. Opinia curentă e: "lasă-mă să te las...". A îndrăznit Eminescu să-şi denigreze poporul? A îndrăznit Hasdeu, sau Kogălniceanu sau Iorga? Toţi aceştia s-au ridicat din convingere, au crezut că pot ajuta, au pus umărul, au avut contre, duşmănii, clevetiri veninoase... Însă nu s-au dezis de crezul adoptat.... Să luăm doar cazul lui Iorga, căci căutând spusele lui Ţuţea am dat de "Opinii sincere şi pernicioase ale unui rău patriot", serie de articole scrise de Iorga încă în 1899, într-o revistă românească, însă de limbă franceză, rămase necunoscute, nediscutate, abia de curând traduse în româneşte. Aceia, la un moment dat, i-au refuzat continuarea serialului.Voi reveni
RăspundețiȘtergereŢuţea, III. Articolele în franceză ale lui Iorga au stârnit duşmănia oamenilor de decizie ai ţării din acel moment, iar confraţilor întru ştiinţe istorice le-a dat cel mai oportun motiv să-l marginalizeze pe Iorga (înverşunaţii săi duşmani fiind Hasdeu, Urechia, Tocilescu, Ionescu-Gion - acesta nevoit să-şi prezinte demisia din Academie, unde nu mai avea acces la raft!, constrâns să-şi adune documentaţiile din străinătate (a nu se uita periplurile lui prin Transilvania, culegând tot ce se putea culege, într-un tur de forţă vădind o energie de uriaş. Or, articolele cu pricina, vreau să punctez doar acest aspect, nu vituperau împotriva păturii de jos, ţărăneşti, socotită de botoşănean "cea mai oropsită ţărănime din întreaga Europă", ci aduceau învinuiri punctuale clasei superpuse. Diferit de această abordare, P.Ţuţea, care se dorise unul dintre luminătorii şi salvatorii neamului (indiferent că pentru asta alesese la prima tinereţe marxismul, că apoi s-a aliniat mişcării legionare), , după ce efectiv fusese în puncte de decizie pentru starea economică a ţării, până în 44, se vede închis între 48 şi 53, din nou din 56 în 64. În închisoare se poartă cu toată demnitatea, dorindu-se în continuare un exemplu şi poate o îmbărbătare pentru cei din închisoare. Pus în libertate, o duce cum nu se poate mai greu, fără mijloace de trai, continuând să corespondeze cu prietenii din exil: Cioran, Eliade etc.(lui Cioran îi oferea camera lui de lângă Cişmigiu, în eventualitatea că ar veni la Bucureşti...). Şi, după decembrie 89, deşi scăpaţi de comunism ca sistem, deşi capătă liberatea absolută de exprimare şi obţine fulgerător o populariatte nici măcar visată, totuşi observând că "nu ne băgăm minţile în cap", ca popor, o trânteşte: "pentru un popor de idioţi!". Pe când el însuşi nu se recunoştea decât... "cel mai mare tâmpit". Cu precizarea: "De asta numai eu am fost în stare"... Brusc revelaţia că românii sunt un popor de idioţi. Pe când el, nu se considera pe sine decât cel mai mare tâmpit. Probabil pentru că a putut avea o asemenea revelaţie, oricât de târzie şi inoperantă. Totuşi, nu-mi e defel clar care ar fi diferenţa dintre idiot şi tâmpit. Mi-e teamă că nu făcea această distincţie nici Ţuţea, ci pur şi simplu nu a vrut să repete cuvântul idiot. Pe mine personal afirmaţia lui Ţuţea mă oripilează, mi se pare impardonabilă. Poţi să o simţi, să o crezi, înţeleg asta, dar nu să o şi spui... Iorga s-a luptat să realizeze o ridicare culturală a păturii ţărăneşti. Blaga a încercat o explicaţie a boicotului istoriei de către locuitorii de la Curbura Carpaţilor. Ţuţea însuşi, deodată cu Mişcarea, văzuse o rezolvare a rămânerii de-o parte a românilor prin forţa ortodoxiei. Şi brusc, o trânteşte cu... poporul de idioţi. Vreau să spun că astfel de demisii sunt contraproductive, o găleată de zoaie în plus peste capul românului ca stirpe. Cioran nu mai vrea să audă de România. Eliade ar fi dat orice să i se publice cărţile în ţară, teama de malversaţiile comuniste l-a ţinut departe. Antonescu însuşi, ce se erijase în Arhanghelul salvator al Ţării, când i s-a citit sentinţa, nu a găsit altceva să spună decât: "Ingrat popor, nu meriţi nici cenuşa mea!". Vedeţi aici exacerbarea eului, a personalităţii ce s-a erijat în Salvator? Eu văd aici ascendentul unui Mircea Vulcănescu (repet: poate mintea cea mai strălucită a secolului XX la noi), care spusese:"Nu vreau să dictez, vreau să mă devotez". Şi care, în temniţă, a dat romînilor cea mai frumoasă pildă de altruism. Deosebit ca de la cer la pâmânt de Nichifor Crainic, care tot acolo şi tot pe-atunci repeta: "Prima noastră datorie este să supravieţuim". A supravieţuit şi a scris la revista securităţii... Un gând bun, Lazu
Vedeţi? Există o frază a lui Cioran, care putea demola orice construcţie logică: "Fiindcă l-am vorbit prea mult de rău, timpul se răzbună: mă pune în postura de milog, mă obligă să-l regret". Cred că, dacă omul este vinovat de ceva, delictul său este departe de a fi fost determinat de drama sa. Dar, ce spun eu aici? Cu Cioran, ca şi cu Ţuţea, nu poţi fi niciodată sigur. De altfel, intervenţia dvs. mi-a sugerat, că în noi, nu există nici o urmă de furie demolatoare, ci, doar de a înţelege, dacă a existat un sens?
RăspundețiȘtergereDoamne! Că bine aţi mai zis-o! Mâine vin cu o evocare a lui Ţuţea. Vă sunt îndatorat pentru că aţi simţit cam ce-aş vrea eu cu acest "Scriitor al zilei" şi că-mi daţi prilejul să adaug şi câte ceva personal, nu doar datele bio-bibliografice. Iată-ne, în modul cel mai elegant, necontrafăcut, pe aceeaşi baricadă: a iubirii de literatură. Mi se pare poate chiar mai important decât a scrie cu talent. Lazu
RăspundețiȘtergereTrecînd la fond (à fond, adică la temelie, ba chiar la ce sprijină temelia temeliilor, la urma urmelor - parcă permafrost i se spune de către geo&nu-mai-ştiu-cum, dar parcă -fizicieni), Marele Ţuţea - pe (lîngă) Carele, liichenii nu ar fi avut ce căta, de obraz aveau! ... Ca nici pe lîngă Cioran! - Petre Ţuţea spuneam, mi-a făcut impresia lui Iona înghiţit de balenă cîndva. Dar, în loc să se lase scuipat ca pe un biet os de peşte ori un rest de crill, neînfricatul Petre a apucat balena de coadă, pe dinlăuntru şi a întors-o pe dos... S-o zvînte niţel, chiar dacă pe un pat de nepacific okeanos. Şi, cine ştie dacă, nu cumva, chiar ăla se vădea adevăratul trup al colosului pe care noi îl considerăm, avizi ... a fi Speranţa, Credinţa de mai bine, Aici. Şi nu doar în semeni, ci cu mult mai grav!
RăspundețiȘtergereApreciez cu superlativ absolut dezlănţuirea înşiruită, de opinii, a celor de deasupră-mi!
PS: Poate mi se va replica prin "Între Dumnezeu şi Neamul meu"... Eu am să tac, cu gîndul la Vol-taire, la Pascal, la vameşii şi torţionarii, ba şi torturaţii care din doar disperare şi groază de ce va fi După moarte au făptuit pasul către "Cred, Doamne, iartă necredinţei mele!"... Desigur, şi eu voi proceda la fel, cînd presimţi-voi că îmi va suna ceasul ultim. De nu mi se va arăta semn nicidecum, îi doresc Tatălui Ceresc să se ocupe de mine şi pe Lumea Cealaltă, cum s-a ocupat într-aceasta. Nici mai mult, dar nici mai puţin!
PPS: Cred, Doamne, Iartă Necredinţei mele!
Mulţumesc prietenilor scriitori Tudor Cicu şi Nicolae Ciobanu pentru comentariile d-lor, care îmi permit o nouă evocare a lui Petre Ţuţea. L-am văzut pentru prima dată prin anii 80, la restaurantul scriitorilor, mai precis la grădina restaurantului. Mă întâlnisem cu prietenul poet Pan Izverna, medic de profesie, intens solicitat de co-breslaşii scriitori, însă, desigur fără bani, în genul lui Vasile Voiculescu, doctorul fără arginţi. Am luat loc la o masă de afară, unde mai era doar un domn: masiv, parcă supradimensionat, în vârstă, cu basc în cap şi cu teribile lentile, cât pumnul, ce aruncau pe chipu-i dungi ciudate, tăioase, de aceea părând chinuitoare... Cei doi au schimbat câteva cuvinte, după ce Pan Izverna a făcut prezentările. Însă în continuare, deşi am rămas pe scaune preţ de 30-40 de minute, mai vârstnicul companion s-a păstrat într-o tăcere impenetrabilă. Puţin zis. În fapt, stătea dintr-o parte, cu privirile în depărtare, înfăşurat în redingota-i imensă, ceea ce sporea senzaţia de izolare etanşă, de baricadare în sine a acestui om picat parcă din altă lume şi aşteptând relansarea spre tărâmul pierdut. (Imaginea cu Ţuţea-Iona înghiţit de Chitul comunist, mi-a plăcut foarte mult, dle Culai!Bine lucrat!).Faptul că încă vreme frumoasă fiind, se servea la mesele din grădină, nu-l împiedica să se învăluie în pelerina lui pentru orice anotimp. Va fi mâncat în acest răstimp? N-aş putea spune. Şi mi-am dat seama că îl mai zărisem la Scriitori, îl bănuiam deci ca făcând parte dintre pensionarii cărora li se servea o masă pe zi, din banii alocaţi de Fondul Literar, probabil la ordinul lui Zaharia Stancu. Bănuiesc doar. Însă va trebui să fac precizarea că, spre marea mea ruşine, pe care cu greu mi-am reprimat-o în timp, deşi venerabilul îşi declinase numele, el nu mi-a spus absolut nimic. La acel moment, deci după 20 de ani de la eliberarea lor din detenţia politică, acestor oameni nu li se dăduse posibilitatea să se afirme, să semneze...erau în continuare indezirabili. Desigur, Pan Izverna, va fi cunoscut soarta acestui oropsit, cum m-am convins apoi că ştia multe lucruri ce se păstrau în taină, dar nu a găsit că e cazul să-mi dea atunci, de faţă cu venerabilul, lămuririle de rigoare. Abia după Decembrie, văzându-l la televizor, lucrurile mi-au devenit clare. Sigur, când s-a pus problema unor plăci memoriale, l-am avut cumva în vedere, pe lista de rezervă, însă foarte târziu şi cu greu am aflat unde locuise: în imobilul de vis-avis de Radu Tudoran. Am citit corespondenţa lui Ţuţea cu Cioran, emoţionantă. M-a dus gândul la soarta lui Cioran dacă ar fi rămas în ţară... "Şi multă jale pe noi toţi", vorba cronicarului (am preluat-o de la N. Iorga)
RăspundețiȘtergereŞi, uite aşa se face istorie literară. Stârnit de comentatori, cronicarul unor vremuri trăite numai de domnia sa, ne dă aceste rânduri pe care le sorbim cu mult interes. Şi, astfel ele, chiar devin (scrise) istorie literară. Nu-i aşa? Mare păcat, să fi rămas doar în lăcaşul memoriei, abandonate! Prin asta, simţim că suntem contemporani cu ei. Sau, măcar spectatori, la spectacolul oferit de cronicar. Ţuţea în pântecul balenei comuniste... asta, chiar va rămâne bătută pe efigia lieraturii, de-acum încolo!
RăspundețiȘtergereStimate domnule Ion Lazu, "magnetice" paginile istoriei d-voastră, "magnetice" comentariile (ale d-voastră şi ale comentatorilor)!
RăspundețiȘtergereEu zic să-i iertăm lui Petre Ţuţea afirmaţia colosală, izvorâtă dintr-o dezamăgire colosală...Oricum, poporul nu se...supără:)
El nu este o entitate căreia să-i atribuim calităţi sau defecte. Poporul (simplificând) este o sumă de indivizi (şi mai aşa... şi mai aşa...), care, din păcate, lăsându-se duşi de val,manipulaţi, seduşi, învrăjbiţi, uită că menirea lor este să fie uniţi şi să se consolideze ca naţiune.
Sânziana Batişte
P.S. Urmăresc cu încântare imaginile fotografice! Ce albume tematice ar ieşi din ele (cum ar fi "Bucureştiul cunoscut, necunoscut")! Şi... frumoasă surpriza de a vă cunoaşte ca autor de sonete!
Prietene Tudor Cicu, mă bucur că ai sesizat şi Domnia ta neobişnuita forţă de expresie a amicului nostru comun Culai ot Cheatra precum şi percutanţa ideilor sale. Vei observa că şi următoarea postare a dsale , despre Gemi Zamfirescu este de mare acurateţe şi pătrundere. Şi pune fără greş degetul pe o rană care ne doare demultişor: nesocotirea unor scriitori interbelici care au fost bucuria anilor noştri tineri. Să-l dai de-oparte pe G.M.Zamfirescu mi se pare un atentat la fondul principal al valorilor noastre literare. (Voi continua argumentaţia în răspunsul direct către petiţionarul pietrean.)
RăspundețiȘtergereAcum, vorba francezului: Între noi doi!, şi în general... Demersul meu privind "Scriitorul zilei" nu năzuieşte nicicum spre o istorie literară, de niciun fel. Sunt informaţii adunate de ici şi colo, le spun compilaţii, lucru ce apare pentru prima dată în scrisul meu, căci niciodată nu m-am uitat peste umărul cuiva. Am scris cum m-a dus capul, neşcolit la Filologie sau la alte forme de îndrumare scriitoricească. Iar biblioteca mea era rucsakul...
Iar acum, când am pus în cui uneltele (invers decât consăteanul lui Enescu), pentru bunul/răul motiv că nu vreau să mă repet în faţa cititorilor mei (nici măcar în lipsa totală a cititorilor!), îmi face bine să rămân sub un pretext sau altul, în lumea himerelor scrisului, care atâtea speranţe îmi stârnise, de data asta notând una-alta despre scriitorii ce-am întâlnit, despre cei cărora le-am pus plăci memoriale - şi sunt, numai aceştia, vreo două sute. Poate părea o cochetărie, rog însă a fi luat în serios cu aste mărturisiri. Eu, cel care a scris de dragul de a depune mărturie despre cele ce văzusem şi înţelesesem şi gândisem, nevoit însă a aştepta cu anii şi deceniile apariţia cărţilor mele, simt acum, în anul 2012 -, care sper să nu fie ultimul!, că mai amarnică jale decât aşteptarea apariţiei unei cărţi demult scrise nu este decât jalea de a asista la apariţia unei cărţi de-ale tale, în totalul dezinteres şi în totala neatenţie şi ignorare a semenilor noştri.
Un gând bun, Lazu
Stimată poetă Sânziana Batişte dinspre Apuseni, îmi faceţi o mare surpriză şi o reală bucurie reapărând "pe-al nostru...blog".
RăspundețiȘtergereAh, bine spuneţi, noi, câţiva "prieteni prin cărţi", ne punem aici sufletul, căci n-am scris vreodată o singură literă în beneficiul Minciunii, al manipulării. Numai iubirea de literele române şi de-ai ei actanţi ne ţine treji în faţa tastelor, la orele de relaxare ale concitadinilor. Se pare că am trecut de punctul critic, unde puteam fi deturnaţi de Interes.
Cât despre Petre Ţuţea, chiar că mă impresionează destinul lui. a SPUS UNEORI VORBE MARI, poate pentru că el avea o viziune "în mare" a omenirii, ÎNSĂ DE FIECARE DATĂ DINCOLO DE PURUL CABOTINISM. A CREzUT, A SPERAT, A VISAT, A AVUT MARI PROIECTE, viziuni la nivel naţional şi planetar. L-AM REASCULTAT ASTĂ SEALĂ, LA VOCILE NOPŢII, SPUNÂND, DESPRE PROIECTATA SA lucrare privind Creatorul şi omul: Aveam şi eu un anume entuziasm..., cu subînţelesul că acum nu-l mai are... I l-au măcinat la sânge caraliii. Reiese că în 1964 a fost ultimul deţinut politic care a părăsit temniţa, chiar fiind singurul care nu a vrut să semneze formalităţile de ieşire, pentru motivul că antetul foii respective era cu Republica Populară. A spus: Ar însemna să recunosc acest regim impus de sovietici. Un orgoliu colosal. Fiind ultimul, şi forţaţi de reglementări internaţionale, i-au dat drumul, şi fără semnătură. Teribilele cuvinte: ...Poporul român ne face onoarea..."etc, le-a rostit în faţa căpitanului faimos întru câinoşenie Crăciun... Acest munte de om, la ieşirea din detenţie avea 50 de kg... Am o teribilă sfială în faţa acestui Om, am pornirea de a-l îmbrăţişa, retroactiv, spre consolare...
Devotat, Lazu
Stimate domnule Ion Lazu, mă tem că puteau suna oarecum "moralizator" cuvintele mele de adineaori... N-a fost în intenţia mea, ştiind că mă aflu pe un blog care a fost inaugurat ca un blog de scriitor şi a rămas un blog de scriitor; aşadar, necontaminat de cele urâte, ale vremurilor...Aici se vorbeşte cu respect şi dragoste despre "scripturele române". "...că dacă şi sarea se va strica, cu ce se va săra?"...
RăspundețiȘtergereNu se poate să nu fim impresionaţi şi să nu-l iubim cu "teribilă sfială", cum ziceţi, pe Petre Ţuţea. Nu cunoşteam aceste lucruri legate de momentele eliberării lui din închisoare!
El şi cei din generaţia aceasta de minţi strălucite (literaţi, istorici, sociologi etc.) aveau nu doar cultul valorilor spirituale, ci şi cel al valorilor umane: cinste, demnitate, onoare. Iar neamul şi ţara le-au fost "icoană". Ei "convorbeau" cu "idealuri". Cunoaşterea trecutului (până şi prin incursiunile în istoria mitică a românilor şi a pământului locuit de ei, ale lui Vasile Lovinescu, de pildă) însemna (folosind expresia lui Mihai Şora din "A fi, a face, a avea")"a înrădăcina fiinţa viitorului în fiinţa prezentului."
Ce putem face pentru ei? Iată, faceţi. Un blog poate fi o oază în lumina căreia profilul lor spiritual şi moral se decupează încă o dată, mai clar, pentru cei care-i cunosc şi pentru cei care încă nu-i cunosc... Căci niciodată nu vom vorbi "prea mult" despre ei, când vedem ce se întâmplă cu liceul, facultatea şi programele de studiu... În curând vom deveni nu un popor, ci o populaţie de doctori în nimic...
Gânduri bune,
Sânziana Batişte