Scriitorul zilei: Agatha Grigorescu-Bacovia; poezia zilei; cronică literară de Elisabeta Isanos la Veneticii; fotografii...

Scriitorul zilei: Agatha Grigorescu-Bacovia, n. 8 martie 1895  - d. 12 octombrie 1981
           
Al cincelea copil al unei familii de negustori din Mizil, cu ceva moşioară şi podgorie (unde veneau să deguste vinuri excelente un Tocilescu, un Caragiale...), mama moare la câteva zile după naşterea Agathei, tatăl va avea ghinionul de a fi adus la paupertate de-al său bun frate, murind pe când fiica avea doar 15 ani. Viitoarea poetă făcuse şcoala primară şi începuse un Institut de Educaţie, dar întrerupe învăţătura la moartea tatălui, pentru a se anjgaja fucţionară la o firmă de Asigurări, trece apoi la Creditul Financiar şi în fine, în 1923 se înscrie la Litere şi Filosofie în Bucureşti, luându-şi licenţa în 1926, Magna cum Laude. Va fi profesoară la licee de renume din Bucureşti, între 1927 şi 1950. Din 1957 va conduce Cenaclul Bacovia din Bacău şi va fi directoarea Muzeului Bacovia din Bucureşti. Un fiu, Gabriel.
Debutase cu un poem în proză, în 1918, iar editorial în 1923  cu Armonii crepusculare, continuând să publice volume de poezii în manieră simbolistă, de fapt în manieră bacoviană şi exegeze, memorialistică. A publicat în reviste, a colaborat din 1926 la revista Scriitoarelor Române, condusă de Adela Xenopol. Cu o prestaţie onorabilă în lirica interbelică, receptată cu reticenţă de critica vremii, s-a făcut renumită prin devotamentul fără margini pentru poetul George Bacovia, cu care se căsătorise în 1926, care o iubea de multă vreme şi s-a livrat deplin răzbătătoarei sale soţii, devenită un imbatabil manager al Poetului.

Opera literară:  Armonii crepusculare, 1923; Muguri cenuşii, 1926; Pe culmi de gând, 1934; Terase albe, 1938; Bacovia. Viaţa poetului, 1962; ediţia II (Bacovia. Poezie sau destin), 1972; Lumină, 1965; Poezie şi proză, prefaţă de Mihail Petroveanu, 1967; Cu tine, noaptea, 1969; Versuri, 1970; Poezie sau destin. Viaţa poetei, 1971; Efluvii,  1977; Şoaptele iubirii, 1979; Poezie sau destin. George Bacovia. Ultimii săi ani,  1981.

Citeşte mai mult:  http://www.crispedia.ro/Agatha_Grigorescu-Bacovia
http://revistacultura.ro/blog/2010/02/o-nevasta-simbolista-agatha-grigorescu-bacovia-eseu-de-al-cistelecan/


Poezia zilei
Agatha Grigorescu-Bacovia

Iubita spunea

Ni se închid
Privirile
În sclipătul
Iubirii,
Şi nu mai dorim
Decât ultimul
Sărut
Al nici unei
Alte fericiri...
Clopotul
Cerului
Sună amurgiri...
Noaptea
Să ne afle
Îmbrăţişaţi...

Elisabeta Isanos:

 ISTORIA TRĂITĂ LA SÂNGE, I

Despre romanul “Veneticii” de Ion Lazu, Bucureşti, editura  “Ideea europeană”, 2009.

 

   “Ce mai vor şi basarabenii ăştia?” Întrebarea, aparent inofensivă, cu toată aroganţa ei naivă, am auzit-o, după 1990, într-o vizită, când la televizor se transmitea buletinul meteo, extins pe vremea aceea la provincia de dincolo de Prut. În ea se concentrează atitudinea generală a celor care nu cunosc istoria Basarabiei şi nu-i înţeleg destinul: iritare, indiferenţă, nelinişte faţă de ceva necunoscut, care pare străin. Am replicat atunci, cu riscul de a friza impoliteţea, explicând pe scurt cine sunt basarabenii şi de ce se transmite la noi starea meteo de la ei. Pentru publicul larg şi nu numai pentru acesta, o carte despre Basarabia este întotdeauna binevenită şi necesară, cu atât mai mult când este vorba de una provenită “de la sursă”, de o istorie trăită până la sânge, aşa cum este romanul “Veneticii”.

   M-am apropiat de cartea domnului Ion Lazu cu nepermisă întârziere. Basarabia este o temă pe care am abordat-o şi eu de câteva ori, având la bază o bibliografie destul de amplă şi anii trăiţi în familia mea maternă, de refugiaţi basarabeni, într-o atmosferă încărcată de amintiri şi de poveşti despre această  “ţară” de nicăieri şi de niciodată, căreia abia dacă i se pronunţa numele, iar întâmplărilor nu li se precizau anii. Era o măsură de prevedere, într-o vreme când a vorbi despre Basarabia ca atare devenise un pericol. Citisem, aşadar, despre acest subiect, memorii, jurnale, studii ale unor istorici, ziare şi reviste vechi, acumulând nenumărate date şi informaţii, grefate pe fondul povestirilor auzite în copilărie. Mi se părea puţin probabil ca încă o carte să-mi aducă ceva în plus. Dar iată că romanul d-lui Lazu m-a captivat şi m-a uimit tocmai prin noutate, izbutind să surprindă din altă perspectivă, într-o naraţiune de asemenea factură şi amploare, procesul dezrădăcinării basarabenilor şi a dificilei lor re-plantări în ţara-mamă, proces lung şi greu, extins nu atât în spaţiu cât în timp, aşa cum se întâmplă îndeobşte cu cei care iau calea exilului. Cu diferenţa că aici, aspect inedit, e vorba nu de un exil propriu-zis, ci de refugiul în propria ţară!

    Inevitabil, prin împrejurările şi prin tragismul lui, exodul din Basarabia îmi aminteşte de părăsirea Troiei, în ultima ei noapte, de fuga lui Enea, cărându-şi în spate tatăl şi ducându-şi mână de fiul, luând astfel cu el trecutul şi viitorul, pentru a-şi întemeia cetatea în altă parte. Modelul troian rămâne, din păcate, valabil şi îşi desfăşoară paradigma şi în vremurile moderne. Aşa cum troienii nu îşi puteau închipui o cădere a cetăţii în mâinile duşmanului, ignorând efectele “calului troian”, nici basarabenii nu au crezut, la 28 iunie 1940, că vor fi ocupaţi peste noapte. Având în vedere încetineala cu care circulau veştile pe vremea aceea (erau locuri în care anunţurile oficiale se făceau de către vătăşel în mijlocul satului), au fost extrem de numeroşi cei care nu au aflat la timp despre cedarea provinciei; de altfel, armata sovietică, cu grănicerii în frunte, trecuse graniţa mai înainte de expirarea termenului stabilit prin Ultimatum. Aceasta a fost, în special, situaţia celor din zona de frontieră, căreia îi aparţinea şi satul Cioburciu, de pe malul Nistrului, al familiei Manu, a cărei poveste constituie subiectul romanului. Se ştie că românii au revenit pe Nistru prin ofensiva din vara lui 1941, dar, după aproape trei ani, în 1944, linia frontului înaintând spre vest, situaţia s-a repetat; de data aceasta, năvălea peste ei nu o Ocupaţie admisă oficial, ci războiul ca atare, iar civililor nu le mai rămânea decât să-şi ia ce era posibil de luat şi să fugă. “Actele, neapărat şi Ordinul de evacuare/.../haine, bani, acte, mâncare. Însă un bagaj cât mai mic, ca să  nu-l pierzi din ochi şi să poţi avea grijă de copii şi de tine...” Şi totuşi, stăruitoare, speranţa absurdă revenea: ’’Poate că, totuşi, ruşii vor fi opriţi la Nistru... ’’

   A urmat călătoria lungă şi epuizantă, cu trenul care parcă abia se târa de la o gară la alta: ’’Cât să fi înaintat, dacă nu au ajuns încă la Prut ? Trenul mai mult aşteaptă prin gări şi pe câmp, dintr-o mie de motive, niciodată clare. Călătorii storşi de vlagă, înghesuiţi, întorc privirile spre fereastra compartimentului sau spre uşă şi se pomenesc întrebând în gol, pe nimeni anume : Unde suntem? Ce gară-i asta? De ce ne-am oprit? Nu mai plecăm odată?’’ În discuţiile dintre pasageri, este evocat, de către cei care-l trăiseră, primul refugiu, cel din ’40, şi astfel momentul 1944 e amplificat prin reverberaţiile primului exod. ’’Şi de sus ploua, ploua.../.../Pe la răscruci se formaseră pichete, grupuri care ocupaseră trotuarul şi nu ne lăsau să înaintăm./.../Mai târziu am aflat că dăduseră drumul deţinuţilor din puşcării/.../...ne ţineau în târgul de vite, sub cerul liber, în ploaie, sub pază militară./.../Cine a putut să treacă înantea noastră, în acea noapte de 28 iunie, a scăpat, dar în dimineaţa lui 29, n-au mai dat voie nimănui./.../Graniţele se închiseseră ermetic./.../Mişunau agenţii, forfoteau activiştii, vecinii scriau pâre zi şi noapte, îşi asigurau propria supravieţuire.’’ În discuţiile din tren se conturau cele două situaţii posibile ale unui basarabean: plecat şi ajuns pe drumuri, băjenar, ori rămas sub ocupant şi tratat de fraţii lui români drept trădător prin colaborare cu inamicul. Din această dilemă sfâşietoare, cu greu se putea ieşi.

   Începutul romanului cucereşte prin veridicitate: despărţirea de bătrânul părinte, drumul la gară, noaptea, călătoria nesfârşită cu trenul supraaglomerat, staţionările prin gări, neliniştea şi îngrijorarea mamei care nu ştie dacă îşi va putea ocroti copiii în situaţiile grele şi neprevăzute. În ce mă priveşte, o scenă m-a făcut să intru definitiv în atmosfera romanului: ajunşi în sfârşit la destinaţie, mama şi copiii sunt adăpostiţi, cu chiu cu vai, în casa unui localnic mai înstărit, în noaptea friguroasă de la început de primăvară, într-o odaie neîncălzită, şi mama e îngrozită la gândul că ar putea să i se îmbolnăvească copiii. ’’...pe jumătate udă şi pe de-a-ntregul ţeapănă de frig, şi-a tras păturile peste cap/.../şi a început să sufle şi iar să sufle aer încropit, descântat de ea : îl trăgea rece ca gheaţa în piept şi aştepta să se încălzească acolo, în adânc, apoi îl sufla până la ultima picătură, ca să le fie bine copiilor, să doarmă şi să se refacă după atâta neomenească oboseală...’’ În odaie erau depozitate macatele gazdei, dar ea nu îndrăznea să se atingă de ele, de teamă să nu fie alungată. ’’E trecut de miezul nopţii. Afară s-a lăsat gerul. Uşile sunt baricadate, dar asta nu e de ajuns. Să vadă dacă nu s-a uscat paltonul şi   să-l pună peste băieţi? Sau să ia vreunul dintre macatele de pe ladă, iar mâine în zori să-l strecoare la loc, până să prindă gazda de veste ? Dumnezeu vede şi înţelege. Nu-i trebuie decât să calculeze mişcările pe care le are de făcut pentru a-şi aduce planul la îndeplinire: din câţiva paşi fu lângă ladă, dibui macatul cel mai gros, îl trase dintre celelalte ca pe o carte, fără măcar să deranjeze stiva, îl despături în aer, pe când se întorcea la pat, îl aşternu de-a latul peste băieţi.’’

   Evenimentele narate nu îşi păstrează întotdeauna ordinea cronologică, mai ales după ce ’’veneticii’’ încep să prindă rădăcini în satul oltenesc unde îi repartizase Ordinul de evacuare, ci apar în funcţie de puterea amintirii şi de întâlnirile cu cei care le-au trăit şi îşi împărtăşesc unii altora experienţa refugiului, a războiului sau a prizonieratului. Pe măsură ce traiul veneticilor începe să se închege, locul refugiului devine el însuşi un centru al lumii, în care se încrucişează cărări. Aici sosesc veşti despre bombardamentul din 4 aprilie 1944 din Bucureşti, iar avioanele americane survolează la un moment dat şi satul din apropierea Slatinei : ’’Curând, peste muchia dealului se revărsă asupra văii, umplând-o ca o piftie tulbure, tremurătoare, un zumzăit-huruit intens şi autoritar/.../Valea întreagă şi tot cerul se zgâlţâiau din ţâţâni ; acest tăvălug sonor înainta milimetru cu milimetru, ocupând viroaga şi rămânând asupră-i, în timp ce pe sus, licărind ca nişte minuscule cruciuliţe de argint, se târau escadrilele de avioane americane – undeva foarte sus şi totuşi aşa de aproape că suflul lor singur putea să te trântească la pământ!’’ Prin ecourile sosite de pretutindeni, din zona frontului, din Basarabia lăsată în urmă şi zguduită de lupte,  ’’Veneticii’’ nu este numai un roman al exodului, ci şi unul despre războiul cel mai cumplit şi mai ucigător din istorie, Al Doilea Război Mondial, război total, la fel de groaznic pentru civili ca şi pentru combatanţi. O dovedeşte din plin povestea despre Cioburciul ras de pe faţa pământului, istorisită de Papa, tatăl Verei Manu, căruia tragedia i se pare imposibil de redat în cuvinte : ’’Gata, povestise tot ? Acum vedea bine că aşa ceva nu se poate povesti şi poate nici nu trebuie să încerci măcar. Cui ajută să înşiri atâtea grozăvii ? Ţi se încleştează fălcile, nu alta.’’

VA URMA. 


Ion Lazu, Fotografii de familie...("veneticii")
                                                             

Bunicul dinspre mama, Tomotei Sp. Ciobanu

Bunicul Timotei Ciobanu şi fiul său Mihail T. Ciobanu, fratele mamei

Grigore Lazu

Părinţii mei, Vera şi Grigore Lazu

Vera Lazu, mama mea