Scriitorul zilei: Emil Manu; poezia zilei; fotografii...

Scriitorul zilei: Emil Manu, n. 9 octombrie 1922 - d. 19 septembrie 2005

                    

Mehedinţean din comuna Tâmpa, sat Manu - de unde a împrumutat pseudonimul (nume de familie Cârciumărescu), fiul unor ţărani, a făcut şcoala primară în satul natal, 1929-1934, apoi liceul Traian, la Turnu Severin, cu bacalaureatul în 1942, mergând la Bucureşti unde s-a înscris la Filologie dar şi la Drept, cu licenţa în 1946. Pe vremea războiului, urmează Şcoala de Ofiţeri de rezervă Arad, 1944-1945. Ca elev militar a luap parte la luptele cu unităţile germane, din împrejurimile Aradului, imediat după întoarcerea armelor.  (După "Evenimente", ca veteran de război, avea gradul de maior.). Va fi profesor la Baia de Aramă, 1947-1954, chemat din 1955 la Societatea de Ştiinţe Filologice din Bucureşti. În toamna lui 1958 este arestat şi învinuit de "subminarea ordinei de stat". În fapt, nu făcuse decât gestul prietenesc de a-l găzdui pe fostul coleg de studenţie Ion Caraion, la ieşirea acestuia din închisoare; după cum ştim, şi Ion Caraion a fost închis din nou, condamnat la moarte etc., eliberat abia în 1964...Întemniţat la Jilava, apoi la Peninsula. Eliberat în 1962, lucrează 2 ani pe un şantier de construcţii, în 1964 devine redactor la Editura Muzicală, iar din 1967 va fi cercetător la Institutul G. Călinescu, unde lucrează până la pensionarea din1982. Îşi trecuse doctoratul în 1973, cu Ion Minulescu şi conştiinţa simbolistă românească.

Poet, eseist, prozator, critic şi istoric literar şi muzical, îngrijitor de ediţii, traducător, memorialist, autor de jurnale de călătorie, debutase cu poezii şi eseuri în Lumea, revista lui Călinescu, dusă în spate de infatigabilul Ion Caraion. Debutul său editorial a fost amânat până în 1968 şi a fost în domeniul criticii literare, cu Prolegomene argheziene, căci revenirea la poezie era inoportună în acele vremuri. Unul dintre cazurile grăitoare de supravieţuire a intelectualului român sub dictatura comunistă: a debutat editorial abia la 47 de ani. A scris despre generaţia războiului, despre Ion Caraion, Dimitrie Stelaru, Ben Corlaciu; a evocat cafeneaua literară şi actanţii ei de până la instaurarea comunismului. În anii 90, când lucram la Editura Vinea, i-am scos câteva cărţi de memorialistică, o antologie din poezia proprie.  Din păcate, bolnav fiind, nu l-am cunoscut personal. Când îl căuta la telefon pe N. Ţone, îi auzeam vocea obosită-pierită, de octogenar cumsecade, stilat, de-o urbanitate benefică. Drept care, n-am insistat să merg şi eu la întâlnirile celor doi. Dar l-am citit. Dar i-am pus o placă memorială. Şi atrag atenţia în mod special asupra volumului apărut în anul 2000 la Curtea Veche: Generaţia războiului, în care analizează operele unor poeţi precum Caraion, Dumitrescu, Corlaciu, Tudor George. Iordan Chimet, ale unor prozatori precum Preda, barbu, Ţoiu, Chihaia, Fulga, Tărchilă, Dinu Pillat, M. Sârbulescu, ale scriitorilor din cercul literar, ale unei falange de mari critici literari: Al. Piru, Adrian Marino, Ov. Crohmălniceanu, Paul Georgescu etc.
.

Opera literară: Poezie: Incunabule, 1969; Ceremonia faianțelor, 1971; Ora magnoliilor, 1975; Ultima corabie cu pânză,  1976; Vesperalia,  1980; Ora reveriilor, 1989; Utopia nopții,  1998; Vesperalia, 1999; 133 de poezii, 1999. Proză: Mica eroica,  1970; Poezie si istorie la 1848 -1974; Roza vânturilor, - jurnal de călătorie -, 1979; Poveștile de la ora șapte,  1983; Spațiu etern, - jurnal de călătorie -,1985; Infernurile noastre (jurnal de detenție),  1995; Galaxia Eros, roman, 1997. Critică și istorie literară: Traian Demetrescu, monografie,  1955; Prolegomene argheziene, 1968; Reviste românești de poezie, 1972; Sinteze și antisinteze literare, 1975;Arghezi, contemporanul nostru, 1977; Eseu despre generația războiului,  1978; Ion Minulescu și conștiința simbolismului românesc,  1981; Sensuri moderne și contemporane,  1982; Dimitrie Stelaru, monografie,  1984;Viața lui Marin Preda -; Cafeneaua literară, 1997.
Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Emil_Manu
http://www.curteaveche.ro/Generatia_literara_a_razboiului-3-56
http://angelabaciu.blogspot.ro/2011/10/angela-baciu-in-dialog-cu-emil-manu-in.html
http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/JURNALISTICA/Interviu%20cu%20Emil%20Manu%202%20de%20Angela%20Baciu%20Moise.htm
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/emil-manu-un-model-de-dan-tarchila-10102587


Poezia zilei, Emil Manu

Elegie

Voi uita, într-o zi, şi mâinile cu care am scris,
Cu care ţi-am mângâiat pielea bronzată şi fustele,
Voi uita cărţile în care-am plâns,
Voi uita mările lumii şi pustele.

În ochii mei s-au adunat atâtea imagini
Ale unor plecări fără sensuri,
Visând mereu o lume nouă-n care
Gândurile mele orfane
Să devină stele polare.

Cântecul meu se îneacă în sugative şi coji,
Tu mă aştepţi cu cei mai frumoşi sâni,
Iar eu nu mai pot să-mi adun inima mea cea adevărată,
Tocmită servitoare la atâţia stăpâni!  



Am atâtea proiecte de catedrale

Dacă s-ar desfiinţa mansardele,
Am rămâne fără casă, boema mea;
Nouă nu ne stă bine în apartamente cuminţi,
Cu fotolii care au biografie şi stil,
Cu ceasornice vechi,
Care bat orele consecvent şi solemn.

Romantismul meu mobilează camera cu idei
Sau poate numai cu iluzii.
Ce bine doarme inima mea într-o metaforă esenţială,
Confortabilă ca o canapea veneţiană!

Taci!
Calcă numai în vârful picioarelor,
Să nu se spargă nimic!
Suntem numai noi,
Pentru că singurătatea a plecat în oraş!

Şi am atâtea proiecte de catedrale! 


E un imperiu de plante carnivore în mine

E un imperiu de plante carnivore în mine,
E un apocalips de chitare.
Fiecare amurg îşi scurge toate culorile
Prin aceşti ochi în care am închis
O metafizică albastră.

N-o să găsiţi în nici un tratat,
În nici o carte răspunsuri,
N-o să-mi aflaţi bolile niciodată
În tomurile cu etimologii artificiale.
Întrebaţi numai prosopul de cer
Cu care mă şterg pe ochi dimineaţa,
Întrebaţi numai ploile cu care plec în fiecare seară spre Casa Blanca,
Întrebaţi numai visul care galopează cu Yogadancai,
Fiul lui Ghinghishan...  


Nu ştiu câte orchestre simfonice

Nu ştiu câte orchestre simfonic
Înlocuieşte o fântână din Roma,
Dar ştiu că toate orchestrele lumii
Nu pot înlocui marea şi vânturile...

Întotdeauna marea e un spectacol grecesc,
Inventat de corăbieri şi de poeţi
Pentru a-i pune în inferioritate pe zei
Plictisiţi de singurătatea Olimpului.
Marea e mereu o altă singurătate,
Un decor muzical pentru dragoste,
O formă fluidă a veşniciei,
O altă definiţie a muzicii.

Întotdeauna marea e un spectacol grecesc
Pe care trebuie să-l uiţi în fiecare toamnă.
(Altfel ai înnebuni de muzică!) 


Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale (în manuscris) 

3 august 07. Aseară vorbesc cu dna Manu, aflu datele şi compun textul pentru placă. În acest bloc au stat doar în ultimii 7 ani, înainte locuiseră pe Oslo, dar cu retrocedările...

Peste noapte mă visez cu pietrarul, mergând spre una dintre carierele lor şi anunţându-l că am mai întocmit o listă de 21 texte.

Lumina unui dreptunghi de marmoră să perpetueze numele unei minţi care a gândit frumosul, arta, adevărul...

9 oct. 07. Pentru dezvelirea plăcii memoriale Emil Manu. Plec mai devreme, ies la Victoriei şi fac drumul prin Parcul Jianu. Întunecat ca după ploaie, bănci cu apă pe ele, mă învârt puţin, nevoind să trec pe la Curtea Veche, nici să ajung prea devreme la Manu. Şi brusc îmi vine ideea să văd ce e cu casa Petre Pandrea, din vecinătate. (...) ...dar a trebuit să-mi iau seama şi să o zbughesc spre întâlnirea de la Emil Manu. Să nu uit cum se fofila tot timpul soţia lui Zaharescu, trăgând cu ochiul şi cu urechea de la bucătărie, de pe hol etc; îmi era clar că avrigeanca e tot timpul stresată de soţul ei autoritar, discreţionar, care nu-i dă nicio şansă, din al cărui cuvânt nu cutează să iasă vreodată, probabil fost ofiţer sau securist.

Întind la maxim pasul, ajung la fără 10, în colţul Pieţei era Dan Tărchilă cu soţia şi Teodor Vârgolici, Gh. Istrate. Trecem strada, în curând mai apar şi alţi confraţi, coboară dna Manu şi nepoatele, fiul medic, dezvelim placa, spun câteva cuvinte despre ampla acţiune a Uniunii noastre, numesc pe alţi scriitori din acest cartier: Naum, Biberi, Papadima, Gafton, Nisipeanu, Albala, dau cuvântul unui domn Valeriu Stoleru, a pregătit un text. Noi adunaţi în cerc pe trotuar, vreo zece-cincisprezece persoane, sub placa memorială. Cam vânt. Eu pozez, fiul filmează, apare şi Pan Izverna, la urmă facem încă două poze de grup şi urcăm sus la etajul VI, ei cu liftul, eu şi încă un domn pe scări, tinereşte. Un apartament foarte dichisit, cu balconul chiar spre piaţă, privelişte animată; modificări la bucătărie şi la camera de zi. Camera de lucru a lui Emil Manu fiind cea cu balconul spre piaţă. Tablouri, bibliotecă serioasă, teancuri cu ultimele cărţi ale scriitorului, să ne luăm dacă nu le avem deja. Cuvântare Dan Tărchilă, apoi Pan Izverna, Th. Vârgolici şi un prieten din copilărie, coleg de liceu, mehedinţean, pesemne venit de la Severin cu această ocazie... Apoi trecem în sufragerie pentru festin, se lungeşte aproape o oră. Vorbim de complotul anti-Eminescu, contestat de Izverna, cu argumente medicale. D.T. menţionează că Eminescu a fost curtat de masoni. Sunt mai multe ordine masonice, ne spune, cu programe diferite, toate însă pe profil evreiesc, anticreştin. Eu însumi ştiu că a fost spionat de agenţii austroungari, temători de mişcarea românească pentru Transilvania. D.T. spune că de curând lui i-au propus directoratul la Odeon, însă să facă ei repertoriul. A refuzat.

Mă plânsesem celor veniţi la dezvelirea păcii Emil Manu de dificultăţile întâmpinate cu pusul plăcilor, de şicanele ce mi se fac de colocatarii obstrucţionişti, resentimentari. Le spun, încă sub reaua impresie a discuţiei  cu Zaharescu: aceşti oameni ai muncii, băgaţi de regimul comunist în locul unor mari intelectuali aruncaţi în stradă sau direct în închisori, profitori ai regimului roşu, dacă nu şi zeloşi activişti ai comunismului, au profitat încă o dată, la revoluţie, li s-a dat dreptul să cumpere pe sume derizorii apartamentele respective, vilele, acum sunt stăpâni de drept, cu titluri de proprietate şi se opun cu îndârjire când e vorba de fixarea unor plăci memoriale, dar totodată nu se sfiesc să se plângă şi să cârtească împotriva regimului democrat actual, care le-a dat o asemenea pleaşcă...

Pan Izverna se arată interesat de acţiunea mea. Fusese şi la dezvelirea plăcii memoriale a lui Horia Gane. A rostit şi acolo o scurtă cuvântare. Aflând ce-am întâmpinat chiar înainte de a veni la Manu, îmi spune că după închisoare Petre Pandrea a stat în Sandu Aldea, îmi poate arăta casa, unde l-a vizitat pe scriitor. Coleg de medicină cu fiul Andrei P., prieten cu fiica Sonia. Păi da, acest vechi al meu prieten, poetul Pan Izverna, el este mereu solidar cu scriitorimea, nu numai ca medic (neplătit!) al breslei, ci şi ca implicare umană. El ştie bine că printre semeni, noi scriitorii suntem nişte intruşi. Un intrus D. Alexandru, alt intrus Radu Albala, alt intrus Petre Pandrea, musai să fie aruncaţi în stradă. Lor fericiţii colocatari nu vor să le mai ştie nici de nume...

Azi reiau legătura cu Zaharescu şi mi se pare mai îmblânzit, dar tot mă întreabă: sunteţi vreo rudă de-a lui Petre Pandrea? Nicio rudă, dle, nici cu el şi nici cu vreun altul dintre cei 150 scriitori de pe listă. Nu l-a prins la telefon pe colocatar.

Azi-noapte citesc Infernurile noastre de Emil Manu, scoasă la Crater în 1993, o carte foarte bine scrisă, care ar fi meritat să fie tradusă în franceză, în engleză. EM e de partea lui Caraion, a lui Goma, a lui Nedelcovici, despre care aflu că e chemat la ordine de USR pentru a-l fi demascat pe RFA. Lidia: De ce îi fac asta? Eu: Probabil pentru că noua conducere, după ce s-a delimitat de Uricaru, dovedit ca informator, vrea să aplaneze acuzele că printre scriitori au fost alte multe cozi de topor.

I-am scris mail lui S.T. să-mi trimită adresa lui Dan Grigore şi a Cellei Delavrancea.

12 oct. 07. Din Emil Manu: un fost coleg de facultate, incapabil, i-a devenit director la liceu şi a început să-l persecute, îi dădea calificative rele, îl reclama la minister că bea, că face orgii, ia bani, violează. Apoi, la Institut, un Victor K. îl trage de limbă, apoi îl toarnă, umflând vinile lui E.M. Torturat, făcut să vomeze ca să se constate dacă a înghiţit hârtii; i se bagă în celulă trei falşi deţinuţi, care să-l tragă de limbă – tot arsenalul stalinist bine asimilat de satrapii români, adus la perfecţiune. Ce mă impresionează: la 27-28 de ani E.M. era deja un intelectual de rasă, ştia 3-4 limbi străine, avea cultură literară, muzicală, artistică. Nu a mai publicat nimic până în 69-70, iar debutul l-a avut la 46-47 de ani. Tot de la E.M. am obţinut Jurnalul,2 Caraion, care totuşi reuşea să-şi scrie poeziile la Canal, pe hârtie de sac şi să le scoată din puşcărie. Nebun, disperat. Ca apoi să-şi încondeieze colegii-adversarii de breaslă. Au reuşit să-l facă diavol.

.

Comentăm Al doilea mesager de B. Nedelcovici. În final, scriitorul care rezistase, cedează, devine scribul Guvernatorului, cere ajutor pentru iubită şi fiul adoptiv – dar acesta, care îi citise biblioteca şi-i devenise cirac, refuză să colaboreze, el va duce mai departe credinţa în valorile culturii – al doilea mesager.

Vreme f. rece, închisă, să aşteptăm zile mai senine şi să folosim foile de parcurs pentru excursii de o zi. Termin Infernurile lui E.M., compozite. Frig, vânt, ploaie.

ion lazu, consemnare: La emisiunea Ilinca Dumitrescu şi invitaţii ei, clanul artistic Viorel Mărginean, I.

Duminică dimineaţa, la sala Euterpe a Universităţii Spiru Haret, ca invitaţi ai marii noastre pianiste Ilinca Dumitrescu: pictorul Viorel Mărginean, graficiana Olga Morărescu-Mărginean, soţia maestrului, Alexandru Ioan Mărginean, fiul celor doi reputaţi artişti plastici, abordând arta monumentală dar şi pictura de şevalet, cum s-a văzut; şi fiul fiului, numitul Mihnea Mlak Mărginean, un adolescent ca la 14-15 anii, însă în mod vădit tras pe "tiparul" bărbaţilor din familie: deci deosebit de înalt, suplu, emancipat, ceea ce face dificilă aproximarea vârstei; volubil, intervenind cu nonşalanţă în discuţia corifeilor, deşi, în mod nostim, se declarase un timid, vezi-Doamne. Ne-a cântat la pian, dintr-un clasic, apoi o compoziţie proprie şi a revenit în diferite faze ale spectacolului-înregistrare, fiind cum s-ar spune sarea şi piperul emisiunii, destinzând frunţile, suprinzând prin alegreţea ideaticii, prin spontaneitate, prin libertatea de spirit, în fond, ceea ce e o excelentă carte de vizită pentru Mărgineni, dacă mai era nevoie....
Amfitrioana, care în emisiunea sa a avut invitate câteva faimoase familii de muzicieni, ea însăşi venind dintr-o astfel de familie, a dorit să afle cum se constituie o "dinastie" de artişti plastici. Am înţeles că Olga Morărescu i-a fost mai întâi studentă maestrului.  Pe dânsa şeful clanului a orientat-o spre grafică, mai potrivită temperamentului său spontan, direct, eclatant, decât picturii în ulei, care presupune perseverenţă, meditaţie, o continuă revenire stăruitoare. Pe fiul lor l-a orientat către arta monumentală, pe care o consideră mai complexă, căci trebuie să cunoşti îndeaproape alte arte, tehnici, compementare, să te specializezi în probleme de istorie, religie, arhitectură, vestimentaţie. La secţia de pictură sunt câteva materii, ne-a explicat VM, la cea de artă monumentală cu mult mai multe. Nepotul nici el nu s-a lăsat îndrumat în familie, are profesoară de pian, de asemenea profesoară de pictură. Ilinca Dumitrescu mărturiseşte că nici dânsa nu s-a acomodat cu profesorii din casă, altfel foarte prestigioşi, solicitaţi, ci a mers la alţii, cum ar fi Mihail Jora.
Ilinca Dumitrescu, veche admiratoare a picturii lui Mărginean, a vizitat satul Cenade, a fost adânc impresionată şi a recunoscut în peisajele şi în toată pictura maestrului tărâmul mirific al colinelor transilvane, cu haturile dintre parcele, cu livezile, poienile, pâlcurile de pădure, casele cu grijă încadrate în peisaj şi păsăretul animând frunzarele, tot văzdului Cenadelor. Cum s-a apropiat Viorel Mărginean de pictură? Ca ultim copil al unei familii cu opt progenituri, încă înainte să înveţe să citească, era fascinat de desenele din cărţile fraţilor săi mai mari, pe care le cerceta cu uimire, încerca să deseneze el însuşi şi încă pe atunci a simţit că nu doreşte nimic altceva decât să devină pictor. Nu avea nici cea mai mică idee care ar fi calea de urmat, ştia însă că trebuie să devină pictor. La şcoală, profesorul a remarcat harul său, mergea la lecţii de pictură, acel dascăl avea o vioară etalată în raft, l-a îndemnat în repetate rânduri să încerce, dar V.M nu s-a atins niciodată de vioară. A intuit că nu e bine să se risipească în mai multe pasiuni.
Dorind să afle dacă maestrul simte o legătură între pictură şi muzică, pentru că a remarcat în lucrările sale ritmurile, reluările, cromatica picturilor, care sunt şi aspecte ale muzicalului, maestrul  nu a părut că neagă dar nici că este un ascultător împătimit de muzică. În schimb Olga Morărescu a mărturisit că uneori muzica în surdină nu o deranjează, dar că în fapt, atunci când e concentrată pe grafica ei, nu aude nimic în jur, se livrează integral desenului, dă curs doar sentimentului ce se cere materializat pe planşetă, iar într-aceasta, desigur, vegetalul trebuie să vibreze, culorile musai să cânte, liniile să capete magie. Desenează mai ales spre a le face o bucurie prietenilor, când aşează culoarea albă ca fundal pentru jerbele sale se gândeşte că albul generos le va aduce bucurie privitorilor.
Interesante, foarte speciale mărturisirile lui Alexandru Ioan Mărginean, care a căutat să îmbine arta monumentală cu pictura de şevalet, în căutarea unor rezolvări personale. Surprinzătoare spunerile nepotului Mihnea, care a mărturisit că preocupările sale insistente pentru muzică se datoresc îndrumărilor venind de la mama sa, care avea preocupări muzicale şi o înzestrare din familia sa. Îl purta pe la concerte, îi vorbea despre instrumentele muzicale, ăi fredona melodii. Aceste runde cu clanul Mărginean au alternat cu câteva intermezzo-uri în care l-am ascultat pe marele actor şi recitator de excepţie Eusebiu Ştefănescu, acesta i-a dedicat lui Viorel Mărginean recitarea unui teribil poem de Seferis, primul poet grec laureat Nobel. Un poem de o forţă emoţională la cea mai înaltă tensiune, care a înmărmurit asistenţa, răsplătit la final cu îndelungi aplauze, la propriu. Mi-am dat seama că sunt diferite feluri de aplauze: răsplătitoare, emoţionale, excitate, meditative, melancolice, şi în multe alte feluri, după caz -, o analiză atentă ar putea sugera o echivalare între suma aplauzelor şi intensitatea, natura mesajului artistic lansat; aceste aplauze de la sfârşitul recitării lui Eusebiu Ştefănescu erau pentru a se consuma emoţia admirativă şi uimirea artistică acumulate în cele 10-12 minute de recitare magistrală. Din fericire, pe lângă aplauzele circumstanţiale, există şi aplauzele care vor să facă dreptate marelui artist.
Poate pentru că se vorbise de muzică în vecinătatea picturii şi a celorlalte arte, dar muzică propriu-zisă nu ne oferise decât junele Mihnea Mărginean, a urmat flautistul Ion Bogdan Ştefănescu. Un flaut de aur, la propriu, ai căror admiratori suntem de o bună vreme. Din păcate, nu a fost timp pentru încă o piesă-două...
                  Va urma.

ion lazu, fotografii...clanul artistic Viorel Mărginean

Actorul Eusebiu Ştefănescu, criticul Corneliu Antim şi sărbătoritul: maestrul Virgil Mărginean

 

Un poet genial, o voce inconfundabilă...