Scriitorul zilei: Victor Kernbach; poezia zilei: Vasile Petre Fati; Elisabeta Isanos despre romanul Veneticii; Fotografii de familie,III

Scriitorul zilei: Victor Kernbach, n. 14 octombrie 1923 - d. 16 februarie 1995

        

Basarabean, născut la Chişinău (înrudit cu Gheorghe de la Moldova şi cu Vasile Conta), face gimnaziul la B.P. Hasdeu din urbea natală, termină liceul la Gh. Lazăr din Bucureşti, se înscrie la Litere şi Filosofie în Bucureşti,  întrerupe 2 ani pentru a merge pe front, revine şi îşi ia licenţa în 1946, după care va fi redactor la Veac Nou, la Gazeta literară, lector la Institutul de Teatru; apoi va ocupa diverse poziţii în domeniul culturii de masă şi al celei scrise. Din 1970 lucrează la Centrala cărţii, nume sub care se disimula temuta cenzură. Redactor la Scânteia, apoi la revista Magazin.

A publicat versuri, debutând în Vremea ; a publicat proze, note de călătorie, traduceri, dicţionare. A debutat în volum cu eseul Aspecte din literatura rusă, se va ocupa de  prezentarea Gruziei sovietice, va traduce Viteazul în piele de tigru, de marele poet gruzin Şota Rustaveli. Ca poet, îi apar volumele: Rime, 1957, Freamăt galactic, 1966 şi Tabla de oricalc, 1971. Odată cu apariţia în 1966 a romanului de tip SF Luntrea sublimă, V.K. îşi vădeşte preocuparea pentru teme speculative, la limita dintre ştiinţă şi SF, cu accent pe aceasta din urmă, pasionat ca nimeni altul de civilizaţii extraterestre, de paleoastronautică, de veniri ale extratereştrilor, practic punând sub semnul întrebării istoria lumii cu ansamblul structurilor sale şi, totodată istoria religiilor. Va alcătui foarte erudite şi extrem de necesare dicţionare de mitologie românească, universală şi antologii din literatura de anticipaţie: "poveşti ciudate" dintr-o lume a posibilităţilor vieţii în univers, străbătute de fiorul neliniştii, al relelor presimţiri, de admiraţie pentru atlanţi etc.. În 1970, cu Enigmele miturilor astrale, dă marea lovitură a carierei sale. Cele 9 cărţi deja publicate nici măcar nu anticipau imensul succes ce i-l va aduce această carte, publicată mai întâi în serial, în Viaţa studenţească, 1968. Au fost necesare noi ediţii, 1973, noi tiraje, căci cartea se epuiza instantaneu. Numai Erich von Deniken a mai avut, cam în acelaşi timp, în acest domeniu, un succes similar, însă fără a dovedi talentul şi persuasiunea românului.
A tradus singur sau în colaborare din autori sovietici.

Opera literară:   Rime, Bucureşti, 1957;  Ţara dintre zăpezi şi portocali, Bucureşti, 1958; Luntrea sublimă, Bucureşti, 1961; ediţia Bucureşti, 1993; Lumini pe Strada Mare, Bucureşti, 1963; Freamăt galactic, Bucureşti, 1966; Umbra timpului, Bucureşti, 1966; Povestiri ciudate, Bucureşti, 1967; Vântul de miercuri, Bucureşti, 1968; Enigmele miturilor astrale, Bucureşti, 1970; Tabla de oricalc, Bucureşti, 1971; Dicţionar de mitologie generală, postfaţă de Gheorghe Vlăduţescu, Bucureşti, 1983; ediţia Bucureşti, 1989; ediţia Bucureşti, 1995; Biserica în involuţie, Bucureşti, 1984; Vacanţele secrete, Bucureşti, 1987; Universul mitic al românilor, Bucureşti, 1994; Mit, mitogeneză, mitosferă, Bucureşti, 1995; Penumbra dedicaţiilor, Bucureşti, 1997. Antologii:   Miturile esenţiale, Bucureşti, 1978; ediţia Bucureşti, 1996.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Victor_Kernbach
http://ro.wikipedia.org/wiki/Victor_Kernbach  
http://www.autorii.com/scriitori/victor-kernbach/ 
http://www.andreistinga.ro/2012/09/miturile-esentiale-victor-kernbach/



Poezia zilei

Vasile Petre Fati (n.  13 oct. 1944)

Omul Bun

Când omul bun se duce să se culce
Işi pune o cana de apă la cap
Si-si mai priveşte o data casa,
Ca pe o batista mare cu care te ştergi pe faţă.
A doua zi nu sufla o vorba despre asta,
Isi cumpara o paine din care si corbii ar manca,
Cat despre sete, ea este ca o sora mai mare,
Vine si pleaca cand vrea.
Omul ăsta bun miroase a om bun,
Dar ceva trebuie să facem si pentru el
Care se scoala de dimineaţă,
Ceva trebuie sa-i aducem in casa lui, odata,
Ca sa priceapa ca gazul de la bucatarie
E ochiul lui Dumnezeu,
Un betisor, sa zicem, cu care sa-si loveasca
In fiecare dimineata mainile,
O roata care sa-l calce in fiecare dimineata,
Un fierastrau ca un carbune aprins in fiecare dimineata.
Atunci va avea, ca niciodata, gura de lup,
Aripi si gheare,
Nu va mai manca paine,
Nu-i va mai fi sete,
Va fi un om bun.  

In spatele uşii

Zile de-a randul am vazut la usa mea
Un om intre doua varste, cautand parca ceva.
Era atat de linistit incat puteai sa crezi
Ca e o intamplare ca e acolo.
Apoi se muta cu totul la usa mea.
Avea o mica pila
Cu care lucra zi de zi, de dimineata pana seara,
Fara sa faca nici un zgomot.
Muncea aplecat asupra pilei sale de culoarea garnizoanei
De la marginea orasului.
Era atat de obosit ca abia daca se multumea
Sa-mi arunce o privire sau sa-mi raspunda la salut,
Dupa care se asternea, din nou, pe munca,
In dreptul usii mele, ca-n fiecare zi.
Putea sa lucreze asa zile in sir,
Fara sa-i pese de mine, adevaratul locatar al casei.
Cand a plecat a lasat o multime de dovezi
Ca viata e asa si asa,
Dar ca el muncise cu folos. Si ca avea sa se intoarca
Intr-o buna zi. 


Elisabeta Isanos:

 ISTORIA TRĂITĂ LA SÂNGE, III

Despre romanul “Veneticii” de Ion Lazu, Bucureşti, editura  “Ideea europeană”, 2009. 

  (...)

Între timp, copiii creşteau, ascultându-le celor mari poveştile. Ce poveşti ? Bineînţeles, din Basarabia, despre oamenii şi locurile de-acolo, dintr-un ţinut necunoscut care începea să-şi precizeze în imaginaţie contururile. ’’–Asta la noi, în Basarabia ? întrebă Andrei, ca prin vis. –Da, la noii în Basarabia, până să mă mărit... Dar tu de ce nu dormi ? –Adormisem... şi      m-am trezit aşa, din pricina poveştii cu lupul...’’ La noi în Basarabia... Din ce în ce mai des şi mai mult, copiii ascultă, îşi lasă şi joaca şi se apropie de cei mari ca să audă mai bine. ’’...copiii nu se duc niciodată prea departe ca să nu audă, cuvânt cu cuvânt, tot ce-şi spun în taină oamenii mari. Există o mie de secrete pe care cei mari le apără cu străşnicie, dar nu există niciunul pe care copiii să nu-l afle. De parcă lumea ar vorbi numai pentru copii, ca să le transmită ceea ce pentru străini trebuie să rămână un secret. Îţi vine să crezi că dacă n-ar fi copiii în preajmă, la urechile cărora să ajungă toate aceste lucruri de taină, cei mari nu     şi-ar mai da osteneala să deschidă măcar gura, ar sta ca muţii, cu zilele. Sau şi-ar aduce aminte că au glas doar ca să strige...’’ Copiii ’’...vor să ştie şi ei. Însă e prea din timp să laşi pe umerii lor firavi poveri atât de grele.’’ Părintele îşi apără taina ca să-şi protejeze copiii. ’’Ceva îi spune totuşi că abia aceste taine de familie, mai mult chiar decât grija ce le-o porţi pentru hrană şi îmbrăcăminte, îi leagă pe copii de familie, de părinţi.’’

   E unul dintre pasajele-cheie ale romanului. Memoria e o zestre care trebuie transmisă mai departe, prin intermediul unor ’’misterii’’, ea trebuie dobândită în mod tainic, nu direct, ci furată parcă, prin încordarea auzului şi a atenţiei, ca un fruct oprit, de generaţiile următoare. Numai aşa vor putea să afle şi să ţină minte, pentru a spune la rândul lor urmaşilor, cine le-au fost străbunii şi cum erau ei. ’’Străbunii erau, vezi bine, ciobani – umblau cu oile de la streaşina munţilor până în lunca Nistrului şi mai departe încă. Unul dintre aceşti hangani   şi-a făcut sălaş pe locurile noastre, ca şi alţii, de prin alte părţi, tot oieri.’’

   În acelaşi timp, copiii adunau trăind propriile lor amintiri, zestrea lor, care urma să fie dusă mai departe, oricât de amare, de vitrege şi de nedrepte ar fi fost vremurile, viaţa era viaţă şi nu merita să fie dată uitării, ci sedimentată ca întotdeauna în memorie, pentru mai târziu. Cred că este una dintre ideile mari ale cărţii, împletirea amintirilor cu viaţa care curge mai departe, pentru a se preface treptat în amintiri.

   Prima parte a romanului se încheie cu moartea ’’băiatului cel drag’’, Mihăiţă, capitol sfâşietor care descrie aproape carnal jalea mamei; ar trebui citat în întregime, ca o pagină memorabilă de roman psihologic. Cum a izbutit autorul să imagineze şi să redea zbuciumul inimii unei mame este secretul lui, o taină pe care numai el o ştie.

   O frază anticipează parcă şi rezumă ’’lecţia’’ cărţii : ’’Viaţa ? Trudă nesfârşită. Să amâni mereu şi să aştepţi ceva, ca o limpezire a gândurilor... după care să începi a trăi cu adevărat, cum crezi tu că ar trebui să o faci. Oboseală, de azi pe mâine. Somn întrerupt. Zile desfăşurându-se ca mărgelele pe un fir.’’

                     VA URMA 


ion lazu, Fotografii de familie, III

1906. Familia Ivan Lazo, Natalia, bunica dinsapre tata, două surori ale ei; lângă Lazo, cei doi copii ai săi dintr-o căsătorie anterioară: Emanoil şi Polia.

Satul Oneşti, comunaŢigăneşti, cca 1920. În ograda lui Vanea Lazo (cu pălărie şi barbă tolstoiană); alături, bunica Natalia Lazo, născută Manjur.

Sora mai mare a tatei, Dona (Domnichia) Lazo, căsătorită Popovici

Cireaşov, 1948. Tanti Dona mulgând-o pe capra Miţa. Copiii (de la stânga la dreapta): Gelu, Anişoara, Ionel