Scriitorul zilei: Tudor Arghezi; poezia zilei; consemnări; fotografii...

Scriitorul zilei: Tudor Arghezi, n. 23 mai 1880-14 iulie 1967

Dintr-o familie de olteni de la Tg. Cărbuneşti, s-a născut la Bucureşti, a rămas din pruncie orfan de tată, a făcut şcoala primară la Petreche Poenaru, gimnaziul la Dimitrie Cantemir şi liceul la Sf. Sava, locuind la internat, întreţinându-se singur, din meditaţii. Debutant la 14 ani cu poezii în Liga Ortodoxă; a frecventat cenaclul lui Al. Macedonski, care îl lăudase ditirambic; l-a zărit pe Eminescu trecând pe calea Victoriei, când deja se pierduse în Locura; l-a cunoscut pe Caragiale,  a avut o experienţă monahicească la Cernica, 1899, funcţionând timp de un an ca diacon la biserica Stavropoleos, 1900; a colaborat la reviste de cele mai diferite orientări, Revista modernă, Viaţa nouă etc, neidentificându-se vreodată cu opţiunile lor de grup sau cu persoanele în cauză, mereu răzleţit, inaderent, necoruptibil. Cu ajutorul cercurilor bisericeşti pleacă în Europa, la Universitatea catolică Fribourg, dar rezistă insistenţelor călugărilor de a trece la catolicism; călătoreşte la Paris, unde a trăit din expediente, revenind în Elveţia, la Geneva, unde s-a înscris ca ucenic în ceasornicărie. Intenţia sa era să-şi aducă familia în Elveţia sau Franţa, speriat de sărăcia din ţară. Dintr-o scrisoare către familie, aflăm că în cei câţiva ani de şedere la Paris, nu a apucat să stea în vreo cameră cu fereastră...S-a întors în ţară în 1910; deja avusese o căsătorie, ca să legalizeze naşterea fiului său Eliazar, 1905).  Divorţează şi în 1916 se va căsători cu Paraschiva Burda, o cusătoreasă provenind din Bucovina, cu care a avut o fiică Domnica şi un fiu Iosif, deveniţi celebri ca Miţura şi Baruţu. I-a cunoscut pe Gala Galaction, N.D.Cocea, Vasile Demetrius. În 1916 rămânând în Bucureştiul ocupat de germani, a colaborat la oficiosul acestora; în 1918 a fost închis pentru aproape 2 ani, ca trădător; graţiat la intervenţia lui Nicolae Iorga.  Nu foarte târziu, cei doi au ajuns la cuţite.A colaborat la numeroase reviste, la câteva a fost redactor de noapte, director; a scos câteva reviste pe cont propriu, remarcându-se mai ales ca foarte violent pamfletar, dar abia cu Bilete de papagal, 1929 (altă serie în 1937-38, o a treia în 1946-47 ), unde a publicat pe majoritatea poeţilor noii generaţii a devenit unul dintre literaţii de frunte ai vremii.. Abia în 1927, la 47 de ani, editează o culegere de 100 poeme Cuvinte potrivite, impunându-se ca mare poet. Era doar o selecţie, eclectică, făcând deci  posibile interpretări disjuncte. Contrazise de noile cărţi. A continuat să scrie poezie, romane, vitriolante pamflete, împotriva administraţiei, a instituţiilor, a persoanelor, a partidelor, a clerului - duşman cu toată lumea. Dat mereu de-oparte, ajunge să ia Premiul naţional în 1934. A ajutat pe majoritatea poeţilor avangardişti, care au dorit să şi-l adjudece, lucru neconfirmat vreodată, nici în ce-i priveşte, nici în legătură cu vreo altă orientare sau modă literară. Neînregimentabil, indiferent de solicitant. Dar ne amintim că reacţionase similar şi cu călugării din Fribourg. În septembrie 1943 publică pamfletul Baroane, împotriva ambasadorului Germaniei la Bucureşti, drept care va fi trimis în lagărul de la Tg. Jiu. În 1946 reia seria Bilete de papagal, i se joacă piesa Seringa; în 1947 primeşte Premiul naţional de poezie. .În 1948, printr-o mişcare abil orchestrată, este îndepărtat din viaţa publică. Revine după 6 ani de trai dificil, cu traduceri din autori ruşi, cu poezii pentru copii. 1907, peizaje, Cântare omului, Poezii noi, sunt cărţi de racordare la comanda socială. Au urmat anual volume de poezii, predominant în ton crepuscular, despre înaintarea în vârstă. Pregăteşte seria de Scrieri, în 61 de volume, care încep să apar, sub îngrijirea autorului şia extraordinarului editor Pienescu. În 1965 este sărbătorit ca poet naţional. Bolnav, se îngrijeşte la o clinică din Elveţia.  După 6 decenii,revine ăn Ţara cantoanelor: scriitor oficializat, cu toţi sacii în căruţă. Însă foarte în vârstă şi foarte bolnav.

Bun familist, iubind lumea copiilor şi scriind ca nimeni altul la noi despre şi pentru copii (texte care plac poate încă mai mult celor mari), toate aceste datalii despre viaţa poetului, în nenumărate încercări de a fi racordate cu opera, nu reuşesc nicicum să facă explicabilă poezia argheziană, în nici unul dintre laturile sale, fie teologică, socială, metafizică sau de orice altă natură. O expresivitate de excepţie, pliată pe o sensibilitate ulcerată veşnic şi pe o îndârjire fără seamăn. A încercat să vorbească pe cât se poate simplu, nesofisticat, despre lucruri tainice. A scris: "Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!" A scris: "Aş vrea să-L pipăi şi să urlu: Este!" Dar de fapt nu a căutat să explice nimic, ci să dea seamă despre frământările unui suflet chinuit, contorsionat, neînţelegător şi neîmpăcat cu sine şi cu lumea, în toată trăirea sa "ilogică". Estet neîntrecut, s-a jucat cu cuvintele, vrăjindu-le, a sugerat moliciuni, tânjiri, delicateţi şi răsfăţuri ale sufletului, dar în realitate îndârjirea sa a fost mereu nepotolită, s-a luptat să aducă lumini în Iad, spre a le vedea mai în amănunţime; şi a adus chinurile iadului în paradis, ca să le evidenţieze prin contrast, cum spunea Al. George.

Opera literară: Cuvinte potrivite, poezii, 1927; Icoane de lemn, tablete, 1929; Poarta neagră, tablete, 1930; Flori de mucigai, poezii, 1931; Cartea cu jucării, poezii, 1931; Tablete din Țara de Kuty, povestiri swiftiene, 1933; Ochii Maicii Domnului, 1934; Cărticica de seară, poezii, 1935; Cimitirul Buna-Vestire, roman parabolic, 1934; Versuri, 1936; Ce-ai cu mine vântule?, 1937; Lina, roman, 1942; Eminescu, studiu critic, 1943; Versuri alese, 1946; Bilete de papagal, 1946; Prisaca, 1948, poeme pentru copii; 1907-Peizaje, 1955; Pagini din trecut, publicistică, 1955; Cântare omului, 1955; Frunze, 1961; Poeme noi, 1963; Cadențe, 1964; Silabe, 1965; Răzlețe, 1965; Versuri lungi, 1965; Ritmuri, 1966; Litanii, 1967; Noaptea, 1967; O Furnică...

Poezia zilei

Tudor Arghezi : Restituiri

N-au mai rămas prea multe de-nvins şi de ştiut.
Şoseaua se strâmtează, cărările se-mbină.
Le simţi apropiate din ce în ce mai mult,
Ca spiţele din roată, crăpate de lumină.

Ne-apropiem. Văzduhul miroase-a vechi prin noapte,
Flori vechi răsar de-a pururi cu vechile lumini.
Un abur slab se cerne, un cer spoit cu lapte,
Departe,-n orizonturi, se naşte prin tulpini.

E-o insulă? un munte? o apă? un deşert?
De ce-ar sfârşi-n pustie călătoria noastră?
Ne-a mai rămas s-ajungem, acolo, poate-un sfert
Din calea străbătută, jos verde, sus albastră.

Să ne oprim? Un cântec ne vine de la han.
E vinul bun şi patul adânc şi tu eşti dulce.
Şi-ai vrea, învăluită în părul tău bălan,
Pe jaruri carnea noastră, de vie, să se culce.

Nu. Mână crâncen, timpul tu sparge-l cu potcoava,
S-apropiem vecia mai repede de noi.
Păstrează-ţi sărutarea, ca florile otrava,
Ca să o dăm ţărânii întreagă înapoi.

Deşertăciune

Toată ziua, toată noaptea treaz,
Cine-mi spune de o viaţă-ntreagă
Să fiu gata pentru care ceas
Când o taină poate se dezleagă?

Taina celor taine fără număr,
Înnădite şi încrucişate
Între creştet, inimă şi umăr,
Jugul, hamul meu de rob şi frate.

Traista-i gata, cârja-i în pridvor,
Drumul o să fie lung pe lună,
Drumul de un om şi un picior
Strâmt şi-ngust cu ceaţa dimpreună.

Stau la pândă-n bălţi şi împrejur,
Clopot, voce, tunet să mă strige,
Ţipăt rău sau şoaptă să murmur,
Ce voi zice, nu ştiu, ce voi zice?

Şi mi-e spaimă de ceva urât,
De o fiară, de un ceas pe care
Îl aşteaptă sufletul atât,
Lângă viaţă, lângă închisoare.

Cine strigă? Nimeni n-a strigat?
Cucuvaia, greierul, tâlharul?
Voi fi fost chemat şi-apoi uitat?
Bate timpul, trece minutarul.

Netrăită viaţa s-a sfiit
Şi-am trăit-o însutit.

Psalm (Ruga mea e fără cuvinte...)

Ruga mea e fără cuvinte,
Şi cântul, Doamne, îmi e fără glas.
Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte.
Din veşnicia ta nu sunt măcar un ceas.

Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune,
Nici omul meu nu-i, poate, omenesc.
Ard către tine-ncet, ca un tăciune,
Te caut mut, te-nchipui, te gândesc.

Ochiul mi-e viu, puterea mi-e întreagă
Şi te scrutez prin albul tău veşmânt
Pentru ca mintea mea să poată să-nţeleagă
Nengenunchiata firii pe pământ.

Săgeata nopţii zilnic vârfu-şi rupe
Şi zilnic se-ntregeşte cu metal.
Sufletul meu, deschis ca şapte cupe,
Aşteaptă o ivire din cristal,
Pe un ştergar cu brâie de lumină.

Spune tu, Noapte, martor de smarald,
În care-anume floare şi tulpină
Dospeşte sucul fructului Său cald?

Gătită masa pentru cină,
Rămâne pusă de la prânz.
Sunt, Doamne, prejmuit ca o grădină,
În care paşte-un mânz.

Bine şi rău

Între nădejde tristă şi-ndoială,
Te-am căutat prin bolta siderală.
Te-am căutat pe unde şi neunde
Îţi bănuiam făptura că se-ascunde.
Te căutam în tainica ta lipsă
Prin Testamente şi Apocalipsă.
Să fi rămas un loc nemaiumblat
Pe unde nu te-am căutat?
Când socoteam că te-am găsit,
Se şi-nălţa în dreptul tău un zid.
Simţindu-te zvâcnind în rădăcini
Te mai simţeam în spice şi-n tulpini.
Te-am şi cântat pe corzi, şi noi şi sparte,
Şi peste vieţi şi peste moarte.
Tu rămâneai mereu departe.
Auzul tău nu vrea s-audă
Cântec de nai, de cobză şi-alăută?
Într-o-nserare, în sfârşit,
Mi se păruse că te-aş fi zărit
În mantia de aur a unui asfinţit,
Prinzându-ţi-o, târâtă prin ţărână.
Mi-a şi rămas un ciucure în mână
Şi l-am vârât în sân, ca un pribeag
Un bun de furtişag.

Dă-mi voie, negăsită arătare,
Să-ţi pui acum o veche întrebare:
Că ai făcut atâtea frumuseţi blajine,
Fără-ndoială, mulţumescu-ţi bine,
Clădiri de piscuri, cuiburi de izvoare,
Timpuri şi valuri călătoare
Şi oamenii în sărbătoare;
Bărbaţi viteji, domniţe la harpă şi la furcă.
Mutând pe strune mâna, fuiorul când se-ncurcă.

Dar, mare-aprinzătorule de stele,
Cum de-ai făcut şi-atâtea lucruri rele?

Ion Lazu. Comentariu la un mesaj al scriitorului Nicolae Ciobanu-Roman

Dragă herr Culai ( a ieşit herculai - un fel de heracles latinizat, adică..., dar astea sunt surprizele în joaca noastră cu vorbele...),
Te arăţi "pleoştit" nu doar de marea căldură mare, ci şi de schimbarea prea abruptă şi deci nemiloasă, de la "Povestea unei sălcii" (ce singură s-a prăbuşit în lac, cum explicam ieri unei vizitatoare a blogului meu...), trecând fără preaviz la prezentarea scriitorilor din Cişmigiu... ce-ţi părură niscai tigve, niscai falusuri... Apăi, pe zăporul aista, mai deraiem şi noi de pe terasamentul încins...Şi multe nerozii voi fi comis eu însumi, cu statutul meu de om comsecade, păi nu? Iar în fapt, mergând cu altă intenţie în Cişmigiu, la prima oră, pe relativă răcoare, mi-au rămas ochii pe straturile de flori din faţa statuilor... M-am socotit (dar cine nu greşeşte, mai ales din bună intenţie?!) că ar fi  nostim să-i văd pe clasicii noştri din perspectiva corolelor ce s-au deschis în faţa şi desigur la picoarele Lor. Mai ales că straturile de flori erau pline la prima oră a zilei de zumzăit ca de stup şi de zigzaguri albe, flutureşti. Ce-a ieşit din intenţiunea-mi e altă chestie, oricum discutabilă, ca tot ce facem, pe caniculă mai ales... Ci îmi vine în minte replica dintr-un film despre Toulousse-Lautrec, acuzat de-a fi pictat o scenă deocheată - un domn dezbrăcând o târfuliţă... Or, susţinea pictorul, el schiţase o pereche foarte onorabilă, ce tocmai se întorsese de la sărbătorirea nunţii de argint: domnul o ajuta pe soţioară să-şi  deschidă copcile rochiei... Şi a concluzionat artistul: "Răul e în ochiul privitorului!"
Fiindcă ai folosit sintagma Povestea poveştii, am să-ţi mărturisesc că dintr-un text cu acest titlu, de G.G. Marquez, am preluat ca motto o frază tare iscusită, pentru o proză de-a mea, nu mai ştiu care...
Despre Izvorul lui Eminescu, numai de bine. La un moment dat puseseră un anunţ: Apă nepotabilă, probabil aşa indicau analizele, eu ca hidrogeolog ştiu ce înseamnă asta, în speţă fiind vorba despre un strat acvifer freatic, cu deosebire poluat, mai ales în aste vremuri postmoderne. Totuşi, făcând o tură şi pe la izvor, am dat de 2-3 gospodine-bătrânele care îşi umpleau containerele )de plastic, 4-5 l) cu apă de la Izvor şi se însărsănau să plece...Poate cărau apă pentru ele, biete nostalgice!, poate pentru vreo prietenă urgisită. Sau chiar pe bani..., mai ştii ce-i trece prin cap prozatorului?
Eu, mai profan, cum se ridicase soarele, am sorbit apă din ţîşnitoarele, profane şi ele, ca prin minune totuşi funcţionând în Cişmigiu. De surprindere, am băut în mai multe rândiuri/locuri... Cât despre Biblioteca publică, aşa precum ai intuit, este de-acum într-adevăr o Terasă-Ursus, regele berii în România!, la acea oră fără cvlienţi, doar cu vânzătoarea şi mătura ei... Monte Carlo, ca să sărim peste Lac - şi să dăm din lac în puţ!,-  pe cât de mediteranian, este de-o bună vreme tot Închis... Buturuga este dezafectată, de mulţi-mulţi ani. E drept că şi eu, la prima descindere în Cişmigiu, veleat 1954, am servit o cană de bragă, dar ce bună se dovedea... după ce în copilărie băusem de câteva ori la noi "la Turci", cum era numită crâşma unor Albanezi, familia Memiş, un fiu mi-a fost coleg la liceu...
Lacul, cu bărci de plastic, la ţărm-debarcader... Iar în lăculeţul dinspre Isvorul Eminescu, unde funcţionează de 4-5 ani un pâlc de păsări exotice, palmipede, deltaice etc, e mare jale mare. De la an la an totul este lăsat în paragină. (Elemente de decor dezafectate, răsturnate, năpădite de buruieni...Cu mătura mai dau, pe alei, când ţigăncile nu se trag la umbră, la taclale nesfârşite, dar de ani n-am mai văzut pe cineva să dea la hârleţ, la...) Fusese un loc bine administrat, expunând păsări sălbatice palmipede din toată lumea, cu tăbliţe indicatoare, desen şi nomenclatură binară...: gâsca de Nil, Cufundarul, Călifarul roşu, lebedele albe şi negre, mai graţioase astea, gâsca dnei Selma Lagerloff, etc etc. Acum fără indicatoare, într-o băltoacă de nici 2 palme, de se lovesc păsările cu sternul de ciment... Şi toate păsările depreciate, jumulite, amărâte, în mare suferinţă, căci nici unde se scufunda nu au. De ce oare?! Chiar atâta economie de apă?! Inadmisibil. Când am citit de lebedele Dtale, m-am crucit, m-am şi îndoit oleacă, dar aici am văzut un şi mai mare, oficial dezastru...Facem politichie... Tichie de mărgăritar ne trebuie!  Brusc, mi-a pierit instinctul de a face fotografii, un instinct vital, l-aş numi... Salutar în cazul meu, însă  şli acesta tot "Pe vechi", vorba Dtale...

Iar la obiect: apăi Rondul scriitorilor din Cişmigiu este o iniţiativă a lui Ion Petrovici, în 1943, pe când era ministrul Educaţiei publice.  Busturile, chiar plasate cam sus, ca să fie privite din poziţia admiratorului, poate şi ca să nu le atingă cu mâna orice netrebnic, sunt foarte decente, executate de cei mai mari sculptori ai acelui timp, numele unora le am notate pe undeva: Storck, Han, Medrea etc. dar şi I.Gr. Popovici, tatăl lui Constantin Popovici. L-a executat pe George Coşbuc, am fost cândva împreună să-l fotografieze, să-l deseneze. Acel desen în cărbune a ajuns la subsemnatul... La drept vorbind, este un ansamblu de sculpturi foarte vizitat, prestigios, cel mai cunoscut din capitală, în afară de Statuile de la Universitate, pe care, după mari emoţii, le văd cu bucurie re-instalate la locurile consacrate...

Deci nu cred să fie vorba decât de o falsă impresie, indusă şi de faptul că am folosit ca maniera de fotografiere prim-planul pe flori, ceea ce a estompat trăsăturile scriitorului. Însă asta mi-a fost intenţia, fasta sau nefericită, cum se tot întâmplă, când te afli în treabă. Dacă încrucişezi braţele, nimeni nu mai are nimic de obiectat. Iar când totuşi te pipăie, va constata că eşti demultişor ... rece...

Al Matale, Lazu

Ion Lazu: fotografii: Rondul scriitorilor (parcul Cişmigiu), II