Scriitorul zilei: Constantin Noica; poezia zilei; consemnare magda ursache; fotografii - după sfârşit...

Scriitorul zilei: Constantin Noica, n. 12 iulie 1909 - d. 4 decembrie 1987

      

Dintr-o familie boierească teleormăneană, cu ascendenţe aromâne şi greceşti, s-a născut în localitatea Vităneşti, a făcut gimnaziul la Dimitrie Cantemir în Bucureşti, apoi liceul Spiru Haret (unde l-a avut profesor de matematici pe Dan Barbilian-Ion Barbu), cu bacalaureat în 1928, după care a urmat Literele şi Filosofia la Universitatea Bucureşti (i-a avut profersori pe Nae Ionescu şi P.P. Negulescu), cu licenţa în 1931. A urmat un an la facultatea de matematică, 1932-1933. Debutase cu poezii încă din liceu, 1927, consiliat de Ion Barbu să se ocupe de filosofie... Între 1932-1934 a frecventat simpozioanele Criterion, luând contact cu toată generaţia respectivă, din care destui s-au ataşat mişcării legionare: Mircea Eliade, Mihai Polihroniade, Haig Acterian etc.  (A făcut-o şi Noica, în ultimul moment, devenind la finele lui 1940 directorul unei publicaţii legionare Buna Vestire, apărută cu aprobarea lui Antonescu.) Practic, în editorialele sale a reuşit să contureze ideologia legionară; C.Z. Codreanu era prezentat ca românul de vârf al secolului XX...
În 1938 merge cu o bursă a statului francez la Paris; în 1940 revine la Bucureşti şi îşi susţine doctoratul. Editează pe bani proprii un număr unic din revista Adsum ! (Sunt aici!). Din toamna lui 1940 şi până în 1944 va fi referent la Institutul român-german din Berlin. A audiat cursurile lui Heidegger, împreună cu Alexandru Dragomir. La început incitat de carisma lui Hitler, va iniţia un studiu despre filosofia germană, rămas neterminat. După 944 s-a retras la Sinaia, unde s-a căsătorit cu o englezoaică. Între 1949 şi 1958 a avut domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel, câştigându-şi existenţa din meditaţii de matematică, engleză şi franceză. A păstrat tot timpul, pe cât s-a putut, legăturile epistolare cu colegii de generaţie din exil (prin poştă sau interpuşi, primind şi trimiţând cărţi şi manuscrise - dornic să fie la curent cu evoluţia prietenilor din libertate, şi totodată sperând să-i fie publicate lucrări proprii la Paris ), în principal cu Eliade, Cioran, Ionesco, dar era vizitat şi de diverşi discipoli din ţară; uneori, verile, era vizitat la Câmpulung de familia sa: fosta soţie, cetăţeancă britanică Wendy Muston, de care divorţase în 1955 ca aceasta să poată părăsi România, împreună cu fiica sa Alexandra şi fiul Răzvan; în 1958 a fost arestat împreună cu toţi cei pe care îi întâlnise în ultimul deceniu, aşa-numitul "grup Noica-Pillat", peste 20 persoane; a fost judecat şi condamnat la 25 ani muncă silnică, cu confiscarea întregii averi. Eliberat în 1964 de la Jilava, a fost cercetător la Centrul de Logică, făcându-şi noi discipoli, printre care Sorin Vieru, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu. Din 1975, pensionat, s-a retras la staţiunea Păltiniş, iar camera sa neîncăpătoare a început să primească vizitele unor interesaţi de dialoguri tip socratic. În 1976, vizitând mănăstirea Rohia, a fost impresionat de biblioteca călugărilor, povestindu-i apoi lui N. Steinhardt despre condiţiile speciale de la Rohia, pentru că ştia intenţiile lui N.S. de a se retrage la o mănăstire.

A murit la 78 de ani, un om care din totdeauna a avut un minus de vitalitate; la 26 de ani i s-a exteripat un rinichi. Totuşi, la declanşarea celui de al doilea război mondial ar fi vrut să se prezinte ca voluntar, ceea ce nu i s-a permis.  Este de meditat asupra destinului unuia dintre cei mai înzestraţi filosofi ai noşţtri din secolul XX.  O inteligenţă specială, ceea ce totuşi nu l-a făcut pe Ion Barbu să-l orienteze spre matematici sau spre ştiinţele exacte, dar nici spre poezie, ci spre filosofie, intuind tendinţele speculative ale tânărului aspirant la literatură. Faptul că s-a orientat spre clasicismul Greciei antice şi spre idealismul filosofiei germane spune mult. Nicolae Manolescu, în a sa istorie critică, nu se arată cu deosebire impresionat de cazuistica noiciană; îi relevă autohtonismul, dezavuarea civilizaţiei occidentale, atracţia spre misticism. Se arată mirat de o astfel de afirmaţie a filosofului. "Cel mai mult am avut de învăţat de la cei proşti". Mai întâi că afirmaţia are sens; apoi că ea chiar îl exprimă foarte exact pe Noica, pătimaş al discuţiilor în stil hermeneutic, unde se avânta în disecarea clasicilor. Desigur, afirmaţiile greşite ale convivilor, inabilităţile, deficitul de informaţie îl puneau în situaţia de a se desfăşura. Pare că vocaţia sa principală era cea didactică. Vezi şi Jurnalul de la Păltiniş, al lui Gabriel Liiceanu.
Din Istoria lui Marian Popa aflăm că în anii 30, nişte intrigi l-au înlăturat pe filosof de la o carieră universitară. A fost o cumpănă a destinului lui Noica. La Berlin fiind, în anii 40-44, nu rata seminariile lui Heidegger. Se simţea desigur în elementul său, participând, exersându-şi inteligenţa deductivă.
Ne putem mira că Noica a aderat aşa de târziu la ideologia legionară. Nu mi se pare relevant. Oricum, aspiraţiile sale erau dintru început idealiste şi naţionaliste; îi aprecia mai mult pe Pârvan decât pe Xenopol, de exemplu. Viaţa modestă pe care a dus-o, considerată ca dispreţ al bunurilor lumeşti, se poate să fi fost o formă de disimulare a unui orgoliu personal, bazat pe convingerea că importantă va fi doar opera sa filosofică. Şi, până una-alta, ascendentul pe care şi-l găsea faţă cu interlocutorii. Nu a avut timp să construiască un sistem, poate nici nu se mai punea problema, în anii 40 ai secolului trecut.
S-a prevalat de înţelepciune. A mizat pe fondul cultural al naţiunii, descifrând în structurile limbii române experienţe iniţiatice, tâlcuri, rosturi, rânduieli etc.. Şi pe Eminescu, acreditat ca "omul deplin al culturii noastre". O legitimare pentru noi toţi. A studiat manuscrisele, a pus în evidenţă marea cuprindere a demersului eminescian. A militat pentru editarea integrală a manuscriselor eminesciene, ceea ce, în mod remarcabil, chiar s-a întâmplat.
După 6 ani de detanţie, în care a fost anchetat şi schingiuit, mereu răbdând cu destoinicie, nerevoltându-se, imediat după amnistiere a trebuit să scrie articole la revista Pentru patrie, încercând să recâştige încrederea intelectualilor din exil. Exact cei pentru a căror cultivare fusese condamnat la 25 ani detenţie! Dar acum, cu venirea lui Ceauşescu şi cu reactivarea naţionalismului, fie el şi comunist, a falsei independenţe faţă de sistemul comunist, opţiunile lui C. Noica au devenit coincidente cu cele oficiale. Chiar evocarea detenţiei, în Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, în care umilinţele din închisoare sunt escamotate, scoţându-se în prim plan aspecte ale cunoaşterii de sine, atingând o treaptă superioară, este o scriere în total dezacord cu mărturisirile concentraţionare. Este cum nu se poate mai evident că filosoful a dorit să-şi lege destinul cărturăresc de cel al naţiunii române, dar poate ar trebui să ne gândim şi la faptul că acestă idee îi aducea filosofului o bucurie specială, satisfacţia de înţelept al clanului.
Ar fi o discuţie specială să ni-l închipuim pe Noica supravieţuind ceauşismului, solicitat să-şi spună cuvântul în Cetate, în primii ani ai părelnicei noastre democraţii. Şi să ne gândim cum ar fi decurs concurenţa cu celălalt Socrate al nostru, mă refer la Octavian Paler.

Opera filosofică:1934 - Mathesis sau bucuriile simple; 1936 - Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz și Kant;1937 - De caelo; 1940 - Schiță pentru istoria lui cum e cu putință ceva nou;1943 - Două introduceri și o trecere spre idealism. Cu traducerea primei introduceri kantiene a Criticei Judecarii,1944 - Pagini despre sufletul românesc;1944 - Jurnal filosofic;1962 - Fenomenologia spiritului de GWF Hegel istorisită de Constantin Noica;1969 - Douăzeci si sapte de trepte ale realului;1969 - Platon: Lysis (cu un eseu despre înțelesul grec al dragostei de oameni si lucruri);1970 - Rostirea filozofică românească;1973 - Creație și frumos in rostirea românească;1975 - Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii romanesti;1975 – Despărțirea de Goethe;1978 - Sentimentul românesc al ființei;1978 - Spiritul românesc la cumpătul vremii. Șase maladii ale spiritului contemporan;1980 - Povestiri despre om, dupa o carte a lui Hegel: Fenomenologia spiritului;1981 - Devenirea întru ființă, vol. I: Incercarea asupra filozofiei traditionale; vol. II: Tratat de ontologie;1984 - Trei introduceri la devenirea întru ființă;1986 - Scrisori despre logica lui Hermes
Traduceri din: Descartes, Kant, Augustin, Hegel,Ammonius, Platon, Aristotel, din presocratici.

Opere postume:1988 - De Dignitate Europae;1990 - Jurnal de idei;1990 - Rugați-vă pentru fratele Alexandru;1992 - Simple introduceri la bunătatea timpului nostru;1992 - Introducere la miracolul eminescian;1997 - Manuscrisele de la Cîmpulung;1998 - Echilibrul spiritual. Studii și eseuri (1929-1947).

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Noica

 http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Constantin+Noica

 http://www.jurnalul.ro/calendar/103-ani-de-la-nasterea-lui-constantin-noica-617979.htm

Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale, in manuscris:
11 iunie 2007 (...)

Prin Aleea Alexandru până la Statuia Aviatorilor şi apoi în Câmpia Turzii, actualmente Emanoil Porumbaru (cum se numise înainte de comunism), intru la nr. 3, uşa de jos fiind deschisă, ca niciodată; deci urc la II ca să chestionez  fam. Sădeanu despre o fostă locuire temporară a lui Noica aici; nu răspund la cele două sonerii, se adevereşte ce mi se spusese: că lipsesc şase luni pe an, plecaţi în Italia; sun şi la vecin, cineva poate ştie de Noica, urc la II, sun la vecinii lui Neagu, duşmanul meu de altădată, pe care aş vrea să-l evit. Nu răspunde, cobor la parter, nişte firme (fantomă?), aceeaşi situaţie, urc din nou la II, de data asta sun direct la Neagu, cu întârziere răspunde o femeie. Ce vreau? Îi spun. Nu a locuit aici niciodată C. Noica. Dar nişte vecini de peste drum mi-au spus că... De unde să ştie ei? S-au mutat aici de câţiva ani, eu locuiesc aici din copilărie! Dar Sădeanu? Nu sunt acasă vara. Dar despre Mihai Drumeş ? A stat alături, la 3A? Nu răspunde. Aştept, degeaba. Cobor. Şi mi-e teamă că trebuie să-l tai de pe listă pe Noica. Curios ce-ar fi răspuns dacă întrebam de scriitorul I.L. Când mă îndepărtez pe trotuar, simt că inamicii mă pândesc de după perdele...

(...)
N.B. I-am pus o placă memorială la adresa din Drumul Taberei, unde a avut un apartament de 2 camere, înainte de retragerea la Păltiniş...

Poezia zilei

Ion lazu:

Salcia de purpură

Mă trezesc uneori implorând

Arteziana de sânge din mine:

Nu te stinge de-un gest sau de-un gând,

Mai pluteşte pe-adâncul din mine

Mai susţine-mă-n vârful acestui

Havuz roşu, hrănit generos

De-afundarea înceată – căci restu-i

Fântână secată în câmpul de loess!

(1968)

 Vieţile cărţarilor contimporani după Magda U.

Cazu' Lazu: "Eu vreau să fiu un om cumsecade.", II
(Editura Eikon, 2012, p. 206-211)
 
Geologul de profesie Ion Lazu investighează cum altfel
decît ca un terenist: forează în straturi de uitare, pentru că nu
vrea să uite, să se uite. Sursum corda, scriitori! Lazu se luptă
aproape eroic pentru plăcile voastre memoriale. USR a pus –
zice-se – 60 de plăci în 60 de ani. Lazu a reuşit mult mai mult:
numai în doi ani – două sute.
„Unii mă cred geamgiu”, mi-a spus cu ironie subţire
moldoveţul de peste Pyretus. Şi l-am asemuit în constanţă cu
Paul Goma şi cu regretatul Andrei Vartic, altă „cruce de
basarabean”.
Listei în piatră, Lazu îi adaugă alta: un Proiect de
memorial al victimelor comunismului, adunînd numele
scriitorilor arestaţi, încarceraţi, anchetaţi, deportaţi pe motive
politice de regimul căzut, în fine. Aşa ne-am şi cunoscut: m-a
rugat să parcurg lista Banu Rădulescu şi lista Romulus Rusan, să
nu se strecoare, cumva, vreo greşeală, să nu lipsească vreun
nume de erou al rezistenţei la dogmă. Mai exact spus, martir. Şi
mă gîndesc la macheta unei sculpturi de C. Popovici,
Învingătorul: fără un picior, fără un braţ, dar înălţînd cu cel care
i-a mai rămas un ciot de sabie. Am vrut atunci să-l întreb: Dar
victimele „luptei de clasă” cine le numără, Domnule Lazu? Ca
anglistul Dragoş Protopopescu, autorul unei cărţi de excepţie,
Fenomenul englez. S-a sinucis în '46, pentru a nu fi arestat. Nu, nu
cred în laşitate colectivă cîtă vreme s-a murit în temniţă, în
zarcă, în lagăr, la Canal. Dar de laşitate colectivă ne facem
vinovaţi dacă n-au statui cei care au încercat să biruie vremea şi
vremurile. Dacă Memorialul durerii nu se învaţă la şcoală, dacă
lunga listă a victimelor nu intră într-un program Pro Memoria.
Lazu ne obligă să nu rămînem indiferenţi, să nu fugim de trecut
într-un moment cînd mnemastenia riscă să devină endemică.
Prozatorul deţine cele trei calităţi „de bază”: memorie,
fantezie, spirit de observaţie, fără a mai pune la îndoială
combustibilul, talentul. Binecuvîntat astfel, îi este uşor să
monteze scene de viaţă literară. Ca să-şi facă prospecţia,
geologul-prozator împinge uşor uşa Casei Monteoru. Se aşază la
o masă, ascultă şi vede. E ştiut, forţa inteligenţei constă în a-l
auzi pe celălalt, alterul. Prima scenă, primul moment: 1980,
numirea lui Nicolae Dan Fruntelată (în locul lui Nicolae Dragoş)
la conducerea revistei „Luceafărul”. Aşadar, nu Grigore Hagiu,
nu Ion Gheorghe, nu Petre Stoica, nu Cezar Ivănescu, ci cel venit
de la „Scînteia” mică. De ce? PCR îl desemna totdeauna pe cel
care răspundea comandamentelor, comenta eficient-propagandistic
congrese şi plenare; pe cale de consecinţă, zelosul activist
se lăfăia în vitrinele librăriilor, lua premiile Academiei, era
apreciat, ba chiar supraapreciat. Şi nu: destinul nu ţi-l făcea
caracterul, după vorba clasicilor, ci Partidul.
Cei neceauşizaţi publicau cu întîrzieri de ani de zile.
Amînările editoriale îţi încetinesc ritmul, te descurajează. Ion
Lazu a publicat în presă în 25 de ani, 10-12 grupaje de poeme, a
aşteptat 8 ani ca să-i iasă un roman şi 11 pentru Muzeul poetului,
elegii. Lăudat după primele două cărţi de Europa Liberă, i-au
rămas cărţile în sertar ceva ani. „Clănţăii” erau privilegiaţi: nu
aşteptau la porţi editoriale, nu erau „reportaţi” din plan în plan,
se bucurau de tiraje fabuloase, intrau prin efracţie în manualele
şcolare.
Odată aşezat în sala vegheată cazon de Shapira, Ion Lazu
reţine deliberat dialogul cuplului Mara Nicoară-Ion Lilă, à propos
de proaspătul numit, ascunzînd, ca să salveze aparenţele, că e
stingherit – puţin zis – de bîrfă. La greci, Momos era zeul ironiei,
dar şi al bîrfei, patronul Teatrului, Născătorul Măştii. Şi măştile
se animă. Lilă, sărind obedient să ofere ţigări Oscar; Mara, în
palton de vulpi, indicîndu-i pe cine să nu salute şi tocîndu-i pe
toţi; cînd descinde Mircea Dinescu, este etichetat rapid „fiu de
aprozăriţă”. În varianta Lilă, Mircea Dinescu i-ar fi căutat lui
„Răcănel” rîme în bălegar: „dacă patronul ar fi voit o rîmă de 3
cm, ăsta scotea lupa şi îi dădea la mînă o rîmă de 3 cm”.
(va urma)

Ion Lazu: fotografii. Povestea unei sălcii - final