Scriitorul zilei: Eugen Lovinescu; poezia zilei; consemnări; fotografii

Scriitorul zilei: Eugen Lovinescu, n. 31 0ctombrie 1881 - d. 16 iulie 1943

     

Al doilea mare critic literar al literaturii noastre, E.L. s-a născut la Fălticeni, ca fiu al unui profesor (ce şi-a schimbat numele din Teodorescu în Lovinescu); a făcut şcoala primară şi gimnaziul la Fălticeni, "Liceul  internat" din Iaşi (profesori: A. Densisianu, S. Mehedinţi, Miron Pompiliu) şi s-a înscris la Filologia Universităţii ieşene, însă se va transfera imediat la cea din Bucureşti, unde audiază cursurile lui Titu Maiorescu şi Nicolae Iorga. Va fi profesor de liceu la Ploieşti, apoi la Bucureşti şi nu va accede la o catedră universitară, cum i-ar fi dat dreptul doctoratul obţinut la Paris, 1909, lucrare tipărită în acelaşi an, cu prefaţă de Emile Faguet. Concomitent publică o altă lucrare, despre Călători francezi în Grecia, prefaţată de Gustave Fougeres. Debutează în Adevărul şi se face remarcat prin foiletoanele din Epoca, dar şi din alte reviste, indiferent de orientarea lor, adunate în volumul Paşi pe nisip, I,II.

Colaborează la Convorbiri literare, Viaţa românească şi Convorbiri critice. Editează monografii despre Gr. Alexandrescu, C. Negruzzi şi G. Asachi, interesat de clasicii noştri. Fondează revista Sburătorul şi cenaclul omonim, al doilea ca importanţă în viaţa literară a ţării, după Junimea, patronat până la sfârşitul vieţii şi lansând nenumăraţi scriitori. Dă o ediţie definitivă a Criticelor şi apoi Memoriile; în paralel scrie un ciclu romanesc cu elemente autobiografice, Bizu, şi un altul, cu elemente din viaţa lui Eminescu, făcând cunoscute şi pagini inedite din corespondenţa acestuia, oarecum la concurenţă cu mai tânărul G. Călinescu, care menţionează importanţa ineditelor, ca să nu se pronunţe cu privire la valoarea întreprinderii literare.

E. Lovinescu este la noi cazul ilustrativ, pe cât de trist, de scriitor excepţional care nu-şi găseşte locul meritat în lumea universitară; a compensat această inechitate curat dâmboviţeană înfiinţând propriul cenaclu literar Sburătorul, menţinut de-a lungul întregii sale vieţi, cu rezultate practice poate chiar mai importante decât munca formativă la o catedră de filologie. A scris o Istorie a civilizaţiei româneşti moderne, luând pe cont propriu susţinerea ideii că "formele fără fond", încriminate de Titu Maiorescu, nu sunt altceva decât o etapă, cea iniţială, imitativă, însă absolut necesară, prin care naţiunile mici şi rămase în urmă economic-social-cultural se străduiesc să recupereze propria înapoiere; practic secolul XIX este văzut ca recuperând din mers diferenţa faţă de civilizaţiile apusene. Burghezia, industria, au fost factorii activi. Cu sprijinul liberalismului constituţional. Edificarea unei societăţi moderne, a unei culturi sincrone cu Apusul ar fi cea de a doua etapă/mişcare de racordare la epoca modernă, la fel de necesară evoluţiei. Aceste teorii, pe cât de îndreptăţite, au fost respinse, în mod paradoxal, chiar de intelectualitatea momentului, cantonată în tradiţionalism, poporanism, sămănătorism etc, actanţii în cauză simţind că le fuge pământul de sub picioare.  Iar practic, tot ce a publicat criticul, mai ales în prima etapă, de dinainte de Marele război, a putut să pară - şi să-i fie reproşat -  ca o întreprindere critică "trăgând cu ochiul la public", deci la limita cu frivolul, deşi nu era decât consemnarea (fără ideologie, fără doctrină, fără apartenenţă la vreun curent literar sau vreun partid) a impresiilor de lectură; nici monografiile despre gr. Alexandrescu, C. Negruzzi şi G. Asachi, apărute una după alta, foarte temeinice, nu au reuşit să schimbe percepţia actanţilor din scena literară, toţi doctrinarii. Gherea, Ibrăileanu, Iorga, atâţi alţii, acuzând lipsa de rigoare ştiinţifică etc. Tonul fiind dat de intratabilul Iorga, care n-a renunţat până în ultima clipă la ce spusese la începutul carierei lui Lovinescu. Eugen Lovinescu merge însă mai departe şi scrie o Istorie a literaturii române moderne, în 6 volume, nici aceasta bine primită, pe cât de riguros elaborată. Şi-a scris romanele, şi-a editat Criticele, denumite în manieră maioresciană, a scris Memorii I-III, a revenit la cazul mişcării de la Junimea şi la prestaţia de direcţie a lui  Titu Maiorescu (T.M. şi posteritatea lui critică), considerat un exemplu ce trebuie aprofundat, corect înţeles, urmat.

Dispărut înainte să fi împlinit 62 de ani, a lăsat o operă fără egal în critica românească. Esenţială, deşi inadecvat receptată de contemporani, ca şi de postumitate. De altfel, după propria mărturisire, aproape nimic altceva nu-l mai interesa pe critic dintre aspectele vieţii. Cititul şi scrisul: "Altfel la ce am mai trăi?", fiind propriile-i cuvinte.
A instaurat pe deplin în critica literară românească principiul autonomiei esteticului, stipulat de Maiorescu şi a dat primul canon modern al literaturii române, care nu a mai trebuit decât să fie confirmat. Ce-i drept, generaţia imediat următoare de critici şi istorici literari, mulţi edificaţi în atingere cu Sburătorul: Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, Tudor Vianu i-au recunoscut meritele de întemeietor.  Mai puţin G. Călinescu, desigur în aşteptarea apariţiei propriei Istorii a literaturii, cea din 1941, care a umbrit în mare măsură efectul Istoriei lovinesciene, din 1937. În Istoria sa critică, 2008, N. Manolescu îi face o prezentare simpatetică, de nu chiar entuziastă şi consideră că direcţia lovinesciană (impresionistă) este şi mai vizibilă în privinţa criticii de poezie, ilustrată de însuşi Călinescu, de Perpessicius, Negoiţescu, Grigurcu, Cistelecan (p. 561)

N-a mai apucat anii postbelici - ar fi fost târât prin închisori, indiferent de vârstă şi de starea sănătăţii, umilit precum alţi mari intelectuali, pentru simplul motiv că nu militase pentru socialism-comunism. (Ca să nu spunem că E.L. se pronunţase fără echivoc împotriva sovieticilor, declarând că se va sinucide dacă vom fi invadaţi de bolşevici.) Soţia lui Lovinescu, pentru vini şi mai mici, a luat drumul închisorii Mislea...Prin acte de eroism a reuşit să salveze din manuscrisele Criticului.  Fiica marelui critic, a avut norocul să părăsească lagărul socialist la vreme.

În liceul meu dejist, nu s-a spus un singur cuvânt despre Lovinescu, de bine în niciun caz, dar nici de rău, anume ca să nu trezească marele lui spirit...Cine i-a citit cărţile, studiile, istoriile, memoriile, Aqua forte etc, s-a apropiat cumva de spitirul adevărat al literaturii române. Cine a răsfoit ediţiile de corespondenţe scoase în condiţii de boierie de revista Manuscriptum, s-a apropiat de omul Lovinescu, cel neiubit... "...ruşinat de mine însumi şi mai nevrednic decât toţi cei ce mă înconjoară (...) Înfioraţi, ne strângem uneltele sărace de lut şi ascultăm torsul stelelor", cuvinte dintr-un articol publicat înainte de sfârşit - apud. Eugen Simion, Mic dicţionar Scriitori romîni, 1978.

Opera literară: criticul: Istoria civilizației române moderne, (1924-1925); Istoria literaturii române contemporane, (I-VI, 1926-1929); Critice, ediție definitivă (1925-1929); T.Maiorescu, (I-II, 1940); T. Maiorescu și contemporanii lui, (I-II, 1943-1944); T. Maiorescu și posteritatea lui critică, (1943);

Memorialistul: Memorii, (I-III, 1932); Agende literare, (postume); 
Romancierul și nuvelistul: Nuvele florentine, 1906, cunoscute și sub titlul ediției a doua, Crinul, 1912; Aripa morții, roman, 1913; Viața dublă, roman, 1932; Mite(1934) și Bălăuca(1935), despre iubirile poetului pentru Mite Kremnitz si Veronica Micle; Ciclul Bizu (alcatuit din romanele Bizu, 1932; Patru, 1932; Diana, 1956(postum); Acord final, publicat inițial în Revista Fundațiilor Regale)
Dramaturgul: De peste prag, 1906; Lulu, 1924, în colaborare cu Hortensia Papadat-Bengescu
Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Lovinescu

 Poezia zilei

Petre Tănăsoaica:

O cină la Frankfurt

Încă nu e seară de tot, sunt nişte rafale de vânt
care sperie arborii, nişte trecători grăbiţi, de parcă
au fugit de la înmormântare şi perdele de apă

în spatele cărora simţi nevoia să plângi... Într-o casă
femeia aşează mâncarea în faţa bărbatului şi turuie
întruna, iar el se lăcomeşte şi râde; Numai ea ştie că
bucata din gura lui este inima ei friptă bine...
Dar Holderlin despre treaba asta nu scrie de prin Elade,
ocrotit de smochini,nu trimite acasă decât vorbe înflăcărate,
zăpada amintirii s-a topit demult... e o seară aici, la Frankfurt,
de toamnă, cântă fanfara la grădina botanică şi păunii
ciugulesc mândri boabe de grâu din mâna turiştilor străini
şi nimeni nu ştie că poezia, rămasă văduvă după atâta plâns,
până la urmă si ea a murit.




 
Ion lazu; Scene din viaţa literară, ed. Ideea europeană, 2007, p. 19/20
(cu privire la Eugen Lovinescu)

15 ianuarie 1980. Ideea de a scrie nişte “scene din viaţa literară” mi-a venit acum vreo săptămînă, în timpul celor cîteva ore de călătorie spre Slatina. Plecînd în mare grabă, uitasem să-mi iau vreo carte de citit în tren, aşa că am cumpărat de pe peron antologia de Critice a lui Lovinescu, apărută în BPT. Pe la 40 de ani, pare-se, vîrstă pe care şi eu am împlinit-o de curînd, Lovinescu se apucase deja să-şi scrie memoriile. Un intelectual de mare rasă, care mi se impune prin forţa intelectuală, prin logica imbatabilă şi prin voinţa cu care s-a dedicat carierei critice înainte de orice şi în loc de orice altceva. Şi un asemenea om, reiese din prefaţa lui C. Gheorghiţă, a primit cele mai nedrepte lovituri, a suferit trădări tocmai din partea celor pe care i-a sprijinit mai mult: a lui Camil Petrescu, de pildă, a lui Călinescu, Ion Barbu şi a altora, destui. Se dau multe citate dintr-o Acvaforte, un fel de autobiografie la persoana a treia şi semnată de complezenţă Anonymus Notorius: Lovinescu se analizează la rece, însă foarte adecvat şi nu uită, desigur, să pună în pagină liniile principale ale atitudinii sale, explicîndu-şi de fiecare dată opţiunile.

M-a impresionat neplăcut şi am rămas cu un gust amar tocmai legat de ceea ce, îmi dau seama, n-ar fi trebuit să mă surprindă în nici un fel: faptul că trădările şi nerecunoştinţa vin exact din direcţiile unde te credeai mai asigurat. Pînă şi Rebreanu a avut o “scăpare”, “îngăduind” să se publice în ziarul lui o mişelie la adresa lui Lovinescu. Întrebarea ar fi: sunt într-adevăr acestea lucruri importante, cu care să reţii atenţia cititorului? Merită să faci caz de nişte biete intrigi sau măgării sadea? Şi răspunsul este: poate că merită, pentru simplul motiv că acele malversaţiuni i-au provocat diaristului o supărare atît de adîncă, peste care nu a putut trece, cu eforturi oricît de mari. Suntem subiectivi; arta se nutreşte din durerile, dezamăgirile, amărăciunile noastre, tot aşa cum se nutreşte din iubire, aspiraţii, speranţe, vise înalte…

Mă uitam în răstimpuri pe fereastra compartimentului: zăpadă din belşug, să sperăm un început de an bogat, cum n-am mai avut de mult.

M-am gîndit la scriitorii pe care-i întîlnesc, la unii pe care-i ştiu de la oarecare distanţă, de vreo cincisprezece ani deja, la viaţa literară în general, ale cărei graniţe le trec şi eu, uneori. Pînă şi acest amănunt, că am o altă meserie, pe care o practic consecvent de aproape două decenii, adăugat la faptul că mă consider în continuare dintr-o lume diferită de a lor, că îi privesc şi îi tratez pe autorii noştri în viaţă cu un plus de consideraţie, deci de pe poziţia unui cititor entuziast, iar nu ca un confrate, că mă port faţă de ei cu un fel de timiditate, sau oricum, fără nonşalanţă, fără aplomb, fără acea familiaritate care probabil îi adună şi îi amestecă mereu, pe cît de diferiţi şi iredutibili se cred ei a fi – toate astea şi încă destule infinitesimale, ar putea face în sine, mi se pare, interesantă relatarea, pe o perioadă scurtă, precis delimitată în timp, a contactelor mele cu cei din lumea literară.

Pe parcursul a două luni, cu titlu experimental şi dorind să-mi fac mie însumi înţelese unele chestiuni mai încîlcite, voi nota cît se poate de conştiinios: dialoguri, observaţii, scene, portrete, voi consemna cele auzite în mediul respectiv, inclusiv anecdote şi mici cancanuri, redactate după cum îmi va fi la îndemînă, adică pe cît se poate de migălos pe anumite porţiuni, expeditiv în alte cazuri, sau sărind pur şi simplu peste multe episoade, pentru că le uit, sau mi-e lehamite să le transcriu, sau pentru că le consider mai speciale şi ar fi de aşeptat un moment mai norocos, de concentrare lăuntrică asupra obiectului în cauză. În această întreprindere inedită, din care trag nădejdea să mă aleg eu însumi cu un plus de înţelegere a contextului, mă întemeiez pe faptul că, din fire, vorbesc mai puţin decît alţii cînd sunt într-un grup, că îndeobşte ascult sau aprob, sau măcar nu mă reped să-l contrazic pe celălalt, rămînînd însă atent la ce se spune (cine vorbeşte mult, ascultă şi observă mai puţin…), străduindu-mă să  nu părtinesc pe nimeni, dar nici să căşun cuiva un rău cu dinadins. Cu alte cuvinte, ar însemna să mă folosesc de un vechi defect pe care mi-l cunosc, ca şi cum el ar fi un veritabil avantaj. Nu am prea des această ocazie.

Mă mai întemeiez pe faptul că nu am mania de a răstalmăci datele realităţii - şi asta nu numai dintr-o inaptitudine de a fantaza, dar şi din respectul oarecum fanatic pentru fapele de viaţă, care, cred eu, au magia lor, tocmai pentru că sunt aşa cum sunt şi se urmează într-un fel anume, din atîtea variante posibile; dar şi dintr-o încredere funciară în posibilele semnificaţii ale celor reale, mai mult decît în roadele unor ticluiri meşteşugite, bine aduse din condei.

N-are rost să fac aici declaraţii, să mă angajez în vreun fel sau altul. Pot spera măcar că, pînă la urmă, din prezentarea frustă a materialului de observaţie o să reiasă de fapt o anumită fire a mea – un anume fel de a fi, care constituie pecetea fiinţei mele. Căci nu numai însuşirile literare mă plasează înspre marginea lumii scriitoriceşti, dar şi o anume fire, retractilă în exces, cu mici puseuri de adeziune şi sentimentalism. Îmi spun: Ce ciudat ar suna în urechile confraţilor această aserţiune: Eu vreau să fiu un om cumsecade! Mi-e teamă că ar suna nu numai straniu, ci chiar ne-la-locul ei. Oricum, mi-aş dori ca toate aceste motive care m-au îndemnat la scris, spuse cam încîlcit aici, să reiasă din ceea ce voi consemna în perioada următoare. Însemnările unui intrus printre scriitorii adevăraţi, care se consideră ca atare. Intrusul.

ion lazu. fotografii...anotimpurile bisericii maramureşene...