Scriitorul zilei: Liviu Damian; poezia zilei; consemnări; fotografii

Scriitorul zilei: Liviu Damian, n. 13 martie 1935 - d. 20 iulie 1986
  
Născut la Corlăteni-Bălţi, a urmat Filologia la Chişinău,cu  licenţa 1960 şi a fost redactor la revista Nistru, apoi secretar al Uniunii scriitorilor moldoveni. Poet, eseist, traducător din literatura rusă şi engleză, este considerat unul dintre înnoitorii poeziei basarabene şi un asiduu sprijinitor al tinerilor poeţi.  Face parte din generaţia lui Nichita Stănescu, Ion Alexandru, Ana Blandiana. Poeziile sale au fost traduse în diferite limbi ale sovietelor şi nu numai. A apărut în antologii de poezie basarabeană. În 1995 o încăpere de la Casa de cultură îi poartă numele; în 2000 s-a dezvelit o placă memorială la casa părintească.  Un liceu teoretic din Râşcani îi poartă numele.

Opera literară: Darul fecioarei, debut editorial (1963); Ursitoarele (1965); Sunt verb (1968); De-a baba iarba (1972); Partea noastră de zbor (1974); Mândrie și răbdare (1977); Altoi pe o tulpină vorbitoare (1978); Salcâmul din prag (1979); Inima și tunetul (1981); Coroana de umbră (1982); Cavaleria de Lăpușna (1985); Scrieri, vol.1, vol.2 (1985)

La ed. Cartier, într-o colecţie de poezie, numărul 30 este reyervat lui Liviu Damian, poeme prefaţate de Mihai Cimpoi. Editura Biodova, în colecţia Ideal a rezervat nr. 40 aceluiaşi Liviu Damian.

Citeşte mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Liviu_Damian
http://www.andreilupan.com/loaditem.do?id=10000607


Poezia zilei
Liviu Damian - Apa Cristalină

Mama nu plîngea între noi
își lua caldarea și se ducea la fîntînă.
Aplecată peste vîrtej
în lumina puțină a serii
scotea supusă
din gura izvoarelor
căldarea cu apă
și lacrima ei.

Era ger
apa îngheța pe corlate
pe șalul mamei
și vîntul dădea buzna.
Mama îi spunea ceva fîntînii.
Fîntîna îi răspundea.
Două izvoare erau
presărate cu omăt.
Dădeau tot ce aveau
și cine se întreba
ce-i în sufletul lor?

În viscol și ger
ori vara sub stele
cînd îi era greu
cînd n-avea cine s-o asculte
mama nu se ducea în vecini
nu umbla pe la neamuri.
Mama mea tînară
îmbodolită ca o batrînă
se ducea la fîntînă.

Consemnări: Plopul incendiat...

La consemnări, o mică legendă la fotografiile postate astăzi sub un titlu ce ar părea ciudat: Un plop incendiat?! Şi totuşi, ieri spre seară, aşteptând în staţia de la Real  pe nişte posibili însoţitori în plimbarea-mi pe Digul Lacului Văcăreşti, mi-a fost dat să asist la o mişcare de tot ciudată a unui grup de lucrători la Spaţii verzi. O ditamai cisterna, dintre cele sofisticate era plasată pe locul de staţionare a maşinii 202, pe care o aşteptam. Duduieli, un furtun şi câţiva oameni care se agitau în jurul unui plop uriaş, dintre cei seculari, încercând să stingă un foc ascuns în scorbura trunchiului său, din care nu era de văzut decât o trâmbă de fum, ţâşnind, sub presiune... Autobuzul întârziind, am asistat preţ de 20 de minute la încercarea de a stinge focul: unul dintre lucrători se urcase pe o scară lungă şi proiecta jetul de apă în scorbură, fără vreun rezultat. S-a dat jos, a mutat scara pe cealaltă parte şi ţinea trunchiul plopului sub un jet continuu de apă. Am făcut fotografii, din diferite poziţii, scena prezentînd interes pentru toată lumea ce se perinda prin staţie, pe trotuar, spre supermarket... Din păcate acele vreo 10 fotografii au dispărut din computer, urmare a unei manevre greşite; sau, mai ştii... Oricum, urcând în autobuzul cu care veniseră partenerii mei, mi-am repetat ceea ce deja le spusesem lucrătorilor, mereu în discuţii pe mobil, probabil cu şefii lor: că soluţia optimă ar fi tăierea de urgenţă a arborelui, imposibil de stins, căci după 3-4 luni de secetă, marea scorbură, uscată iască, aprinsă de la vreun muc de ţigară (dar câte chiştoace, ghemotoace de hîrtie şi de plastic, cutii strivite nu erau înghesuite în acea scorbură- chiar ca într-un godin înainte de a-i da foc!) va sfârşi prin a provoca prăbuşirea copacului, cu cine ştie cîte victime. Este o scorbură pe care o pândesc de luni şi luni, dornic să o fotografiez pentru subiectul: Scorburi..., dar niciodată lumina ni mi s-a părut potrivită; (şi, o spun cu jenă: aş fi vrut ca în prealabil să curăţ gura scorburii, ca fotografia să arate decent, dar  ce-ar fi crezut despre mine trecătorii?!)Altfel, o scorbură i-men-să, de se vedea prin ea dintr-o parte în alta a trunchiului, prelungită mult în sus dar, în mod ciudat, şi către rădăcină: probabil putrezirea odată începută, ploile au făcut restul... Peste vreo două ore, la revenirea spre casă de pe Dig, din autobuz am observat marea lovitură: uriaşul, străvechiul plop (pe la noi în Oltenia i se spune plută), fusese doborât până la rădăcină, iar trunchiul, tăiat bucăţi-bucăţi, se afla încă pe trotuarul din faţa intrării la real. Mi-am propus ca a doua zi, la prima oră să fiu acolo, ca să nu pierd spectacolul... Iată rezultatul. Iar regretul meu este de a fi irosit fotografiile-martor, cu plopul în toată desfăşurarea lui spre bolta cerului. cu două vârfuri foarte-foarte înalte, însă în mare parte deja uscate de ani şi ani - şi printre ale cărei ramuri desfrunzite vrăbiuţele încurcăreţe se zburătăceau, neştiutoare de ceea ce va să urmeze în scurt timp.  Mă tot întreb, de-o vreme, ce a fost în capul celor de la spaţii verzi, care au "toaletat" toţi teii de pe trotuarul opus, foarte înalţi şi ei, dar în mod vizibil tineri şi în mare formă (au căşunat şi pe Plopul meu, de veţi fi citit pe-acest blogg povestea sa...); în schimb au scos din calcul plopul pe jumătate uscat, scorburos, practic gol pe dinăuntru şi oricând în situaţia de a se prăbuşi asupra trecătorilor, a traficului... Măcar de data asta totul s-a sfârşit cu bine.

ion lazu - fotoreportaj: plopul incendiat...