luni, 4 martie 2013

O pagină de jurnal, 1991, cărţile prietenilor mei, Fotografii cu scriitori...

Scriitorul zilei: A.E. Baconski 
http://ilazu.blogspot.ro/2012/03/scriitorul-zilei-ae-baconski-poezii.html

ion lazu, O pagină de jurnal, 1991
Luni, 3 iunie. În fine, o noapte fără vise, sau cu vise care nu scot capul, ca şerpii / cu şerpi. Iar altele mă sperie după felul cum se strecoară şi dispar…
Zi cu soare, încă de la prima oră, căci mă scol de la 6 dimineaţa şi soarele se iveşte de după deal, printre crengile plopului: un disc imens, portocaliu-alunecător. Dar nu risc să ies pe teren de teamă să nu se reactiveze rosătura şi apoi să mă ţină şi mai multă vreme în casă.
Toate sunt importante, în afară de omul ca atare
Banii sunt importanţi
Timpul e important
Lucrurile sunt importante, nu lăsa o agrafă să zacă pe jos,
sau un ac, apleacă-te,
Ridică-l şi du-l celui care coase
La capătul zării
Acul e mai important decât tine
Cusutul e mai important decât cel care coase
Haina e mai importantă decât cel ce o îmbracă
şi asta nu dintr-un capriciu, ci pentru că
în toate se află înglobată munca umană -
omul ar trebui să fie cel mai important
dar fapt e că numai el nu are nici o importanţă -
să se aplece deci, să ridice de pe jos lucrurile căzute
să-şi piardă ziua adunând şi cărând
lucruri oricât de insignifiante
a căror unică importanţă este
că au fost create de om – ele sunt
rodul trudei umane, a celei mai dispreţuite
dintre vieţuitoarele pământului.
4 iunie. Ieri, abia la ora 14 plecăm pe teren, la Veza şi imediat ne apucă ploaia. Azi noapte a plouat iar zdravăn, şi la radio se anunţă un nou val de ploi în vestul ţării.
Înşir alături, pe contrapagină diverse propoziţii despre tinereţea părinţilor mei şi uneori asta îmi place, ies paragrafe valabile - iar alteori nu sunt prea atent la ce se-ntâmplă cu ei.
Pînă la urmă, Fr. Nietzsche devine excesiv şi chiar plictisitor, căci previzibil! De pe la pagina 50-60 încolo, când te-ai familiarizat cu punctul lui de vedere şi cu mecanismul pe care l-a declanşat.
Să convenim că există firi asemenea unui izvor: pui palmele căuş, bei, le mai pui de cîteva ori şi bei până te saturi. Oare de ce ţi se păruse că izvorul se află acolo anume spre a-ţi potoli ţie setea? Rămâi în faţa lui, oarecum vexat, că izvorul nu se opreşte, nu s-a terminat, ci continuă să curgă, în sine, fără pricină. Cum se scurge bunătatea din unele suflete.
Târnavă, Târnavă, apă mult bolnavă…
În definitiv, de ce să cârtim? Fie fiecare cum îi e fi(e)rea!
Mama ştia să scrie în oglindă. Adolescenţii vor născoci mereu scrieri încifrate, desigur în vederea transmiterii unor f.f. importante mesaje către prieteni, către cei iubiţi.  Ei pierd atâta energie şi ingeniozitate într-aceasta, însă vai, prea iute vor constata că nu prea există mesaje şi nici adresanţi…
Cred în trăsăturile de familie, atât fizice cât şi privind firea, temperamentul, caracterul membrilor unui clan constituit. Chestiune de dozaj infinitesimal a unui patrimoniu preexistent, asta suntem. Cred şi în trăsăturile unei familii, deci şi în trăsăturile neamurilor, de care s-a făcut prea mult caz.
Pe ce se bazează Fr. N. în hipertrofierea eului său? Pe acest torent de vorbe umflate, inspirate? (“umflat peste măsură mi-e norul”…, p. 93). Sau pe multele-i bune intuiţii? “Şi vouă prieteni vă va fi frică de sălbatica-mi învăţătură şi poate că o să fugiţi de mine.”
Ba e bun Fr. N., însă citit în doze mici.
Tot el: A vrea este eliberare!
(va urma)


Cărţile prietenilor mei: Ana Blandiana, Poezii, 





































Fotografii cu scriitori... 
Lidia Lazu în recital, 2008
Publicat de la

3 comentarii:

  1. Ion Lazu4 martie 2013 la 12:55

    Un comentariu de Elena Armenescu la cronica Magdei Ursache despre Odiseea plăcilor...
    In primele minute după ce am citit expozeul Magdei Ursache privitor la cartea recent aparută, semnată de Ion Lazu, gândul m-a dus fulgerător spre serialul Memorialul durerii – realizat de curajoasa, talentata, demnă de respect realizatoare de televiziune Lucia Hossu Longin. Acest serial de televiziune foarte documentat şi cu un efluviu de comentarii izvorât din adâncul unei conștiințe nealterate de infuziile propagandistice din perioada comunistă, pe lângă faptul că a emoționat acea parte a populației provenită din victimele regimului (ori pe urmașii acestora) şi pe cei cu sufletul nevândut, a reprezentat totodată un act de rescriere a istoriei așa cum a fost, și desigur un capitol de demnitate națională, cu care putem ”spăla” fereastra murdară prin care unii ne-au dorit să ne vadă deformați, urâți, cu sufletul întinat de acceptarea fără cârtire a suveranitații unui regim ateu, importat - culmea - în numele fraternității!
    Deși am participat la inregistrarea unei emisiuni întregi pentru televiziune, din care nu au lipsit comentarii pertinente despre Odiseea plăcilor memoriale (Ed. Biblioteca Bucureştilor, 2012), sau Cartea plăcilor memoriale și despre autorul ei, textul Magdei Ursache a avut darul să-mi trezească în memorie nu numai deschiderea porților închisorilor comuniste în care mulți scriitori și-au pierdut sănătatea, le-a fost scurtată viața sau chiar au murit nevinovați (poetul Vasile Voiculescu )
    dar (în antiteză) și amintiri despre primele pagini ale publicațiilor vremii - fie ele cotidiene ori săptămânale cu destinație partinică ori așa-zis culturală, pagini pe care se lăfăiau sub semnatura ”tovarășilor” omagii fără sfârșit ale regimului și conducătorilor lui, condeieri plătiți și răsplățiti, care - așa cum a arătat Ion Lazu în cartea sa – locuiau în cartierul Primăverii, beneficiau de burse chiar în lumea liberă, erau privilegiați. Cei care aveau cel puțin 9-10 ani în anul 1989, își amintesc desigur cum se vorbea despre omul de tip nou, adică a omului fără memorie, a omului nou cu creierul spălat, care nu trebuie să-şi amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism. Înțelegem cu ușurință câtă ură puteau avea față de cei care nu se dădeau bătuți, nu se lăsau reeducați și pe deasupra mai și scriau lucruri care puteau deveni adevărate cronici acuzatoare la adresa regimului, deși ei erau siguri – în blestemăția și nemernicia lor - de perpetuarea regimului sine die.
    Pe bună dreptate Magda Ursache afirmă că ” spre osebire de cei ce văd doar suboameni în români şi-n scriitori doar hahalere, păcătoşi patenţi, „pragmatii”, caractere deformate de comunism (nu că n-ar fi destui şi din ăştia), Ion Lazu, spirit independent, dar şi idealist, nu suferă de depresie naţională, nici de indiferenţă la martiriu, ba chiar taxează apăsat aceste maladii, vrînd să le vindece. Cum? Luptînd pentru aducere aminte corectă, rememorînd eliticidul (Virgil Nemoianu îi spune astfel) din vremi de coşmar social-politic”.
    (va urma)

    RăspundețiȘtergere
  2. Ion Lazu4 martie 2013 la 12:57

    Elena Armenescu despre cronica magdei Ursache la Odiseea plăcilor memoriale, II

    (...)Poetul Ion Lazu are cultul prieteniei. Cred că el a scris această carte cu gîndul luminos de a nu lăsa să piară în negura vremii și vremurilor acei oameni minunați cu care neamul nostru se poate mândri oricând, el nu poate fi prin natura sa de bonom „un fel de spirit pedepsitor în lumea scriitorilor”, ci îi vede pe ceilalţi corect, cu înţelegere, stimă, respect, cu preţuire colegială. Recunoaşte valoarea naţională a celor meritorii (Arghezi) dar ţine cu victimizaţii.
    Ei bine, efortul scriitorului și poetului Ion Lazu poate fi considerat o modalitate de a scoate la iveală - nu pentru că așa a vrut Ion Lazu, ci pentru că așa sunt – lipsiți de caracter, de maniere - unii urmași ori consoartele unor scriitori submediocri, vasali prin scrisul lor regimului autoritar, ei fiind de fapt cei cu gândirea arestată, iar cei din inchisori cu gândire liberă.
    Intregul conținut al cărții este o formă de contracarare a acelei victorii efemere a comuniștilor, un mijloc de resuscitare a memoriei colective, un minunat prilej de a evidenția scriitorii care au contribuit la fenomenul numit azi Rezistența prin cultură.
    Scrisă sub un motto din Mircea Vulcănescu: „Vreau să mă devotez, nu să poruncesc”, Odiseea plăcilor memoriale rămâne o carte de referință pentru care Uniunea Scriitorilor ar trebui să-i fie recunoscătoare, pentru că uitarea nu-și mai așterne pulberea peste numele celor înscriși în Cartea Vieții.
    Elena Armenescu

    RăspundețiȘtergere
  3. Anonim5 martie 2013 la 23:59

    Notă: Medicul "fără arginţi", poetul mai mult decît mistic, prozatorul fantastic (i-a "bătut" şi pe Caragiale, şi pe Labiş cu multe lungimi, în reexploatarea filonului credinţelor antecreştine de la noi), admiratorul ne'nchipuitului sonetist din Ţara Ceţurilor, a murit acasă, e sigur.
    Desigur, din pricina păşcăriei în care-a fost băgat la hurtă cu mult mai tinerii Noica, Pillat..., la o vîrstă deja înaintată.
    Pentru ce a păţit, pe-acolo, a refuzat să vorbească, păstrînd o încrîncenată muţenie pînă pe patul de moarte... Însă, fapul că a strigat, cu ultimele-i puteri: "să piară popa din casa mea", celor ce-i aduseseră un preot pentru ultima împărtăşanie - e mai mult decît grăitor.
    Oare, de ce un alt scăpat din închisorile celea, poate mai mulţi, nu au fost crezuţi cînd au scris negru pe alb numele preoţilor torţionari?... De ce au avut acces acei preoţi la reintegrare, la cinuri, la'nalte ranguri, iar nu la oprobriu public şi al BOR?

    În rest, nu comentez comentariul. Prefer "Odiseea" şi replica magdiană.

    RăspundețiȘtergere

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)