O pagină de jurnal, 1991, Cărţile prietenilor mei, .Poezii regăsite...Fotografii..

Scriitorul zilei, Mircea Zaciu: 

http://ilazu.blogspot.ro/2012/03/scriitorul-zilei-mircea-zaciu.html

ion lazu, O pagină de jurnal, 1991

ANIVERSAREA LICEULUI RADU GRECEANU din Slatina: 110 ani de la înfiinţare.

(În 1981, la centenar, nu i-au lăsat să sărbătorească evenimentul, dacă aşa ceva este de închipuit. Cu toate astea, s-a întâmplat ca atare, în vremea lui Caşcă. Politrucii culturali se vor fi socotit că nu i-ar cădea bine Cârmaciului - „mândră corabia, meşter cârmaciul!”- să-şi amintească faptul că din Slatina, unde venise să-şi facă un rost, a fost aruncat în stradă, cu un picior în fund, de cismarul Roşu, pe care ipochimenul de 14 ani îl scotea din pepeni.... Necum să fi mers şi el la Şcoala Ionaşcu, apoi la Liceul Radu Greceanu...)

Cîteva idei pentru un spici pe care n-am să-l ţin: în astfel de ocazii festive ni se dau mereu numai exemple ilustre, noi ne simţim striviţi, umiliţi, deşi în adolescenţă dădăsem în brânci să le urmăm pilda acelor oameni minunaţi, să devenim noi înşine… Or, cred că se cuvine şi e drept să reamintim faptul că nu e descalificant să fii nu mai mult decît un om de nădejde, la locul tău, deşi cult, ataşat valorilor umane, liberal în gîndire, civic în atitudine, familist în viaţa de toate zilele, iubindu-ne copiii, ţara, respectîndu-ne părinţii, aducînd prinos înaintaşilor, profesorilor etc. La drept vorbind, nu trebuie să existe o somaţie: ori în frunte ori nimic! Vreau să spun că şi fără să te crezi genial sau talentat sau cu stea în frunte, poţi să-ţi păstrezi în timp o bună părere de sine şi să speri la respectul concetăţenilor. Şi să nu priveşti viaţa cu încrîncenare; e aproape la fel de rău ca a o privi cu cinism. Există riscuri sporite pentru cei din top şi şanse în continuare pentru cei din pluton? Admit că în afară de lumea valorilor există şi o lume a junglei, care lume nu mă interesează decît ca autor.

A existat cel puţin un caz de persoană cotată drept cea mai bună din lume într-un anumit domeniu şi care pe mine m-a umplut de scîrbă, am dispreţuit-o din toată fiinţa mea: Monica Seleş. O fiară. I-aţi ascultat icnetele: inumana sete de victorie. Uneori a fi cel mai bun e chiar un lucru foarte dizgraţios. Performerii şi performanţele nu au fost pasiunea mea. Izbînzile lor nu au nimic cu perfecţiunea umană. Sensul e acesta: să devii tot mai bun, mai competent, mai tolerant, mai înţelegător: A şti să te bucuri de tine şi de cei din jur. Geolog. Un privilegiat, cutreierînd munţii şi pădurile ţării. Dar colegi de toată mîna. N-am scris despre ei, căci n-aş fi putut să le eludez defectele: în literatură, ştacheta morală trebuie să fie foarte sus; însă în viaţa de toate zilele e mai înţelept să iei de la fiecare partea bună. A avea lipsuri nu înseamnă că nu eşti perfectibil.

Sunt îngrijorat de ţigani, infractori, corupţie, droguri. De isteria de a trăi bine, prin asta înţelegîndu-se: mîncare, distracţii, confort – panem et circensis. Şocul viitorului îl înţeleg ca pe o presiune exercitată de imaginea ţărilor avansate asupra păturii mai puţin conştiente din lumea a doua şi a treia – năduful că nu trăiesc şi ei la fel de bine. Ce ai făcut ca să meriţi acest salt personal? Şi vei şti să te comporţi pe măsură? Abia după ce obţii bani, maşină, piscină, constaţi că ţi-ai pierdut prietenii, tinereţea. Ţi-ai pierdut şi însuşirea de a privi viaţa cu bucurie, cu încredere.

Faptul că am publicat nişte cărţi nu mă face orgolios, ci m-a ajutat să-mi cunosc mai bine limitele personale. Cu oricîte strădanii, nu pot să fiu mai mult decît mi s-a hărăzit. Am văzut un film Amadeus, am văzut piesa Mozart şi Salieri, pe aceeaşi temă. Sigur că nu e de colea să fii genial, dar nici efortul lui Salieri de a se autoperfecţiona nu e de neglijat. Iar compoziţiile sale, care se interpretează şi astăzi, sunt excelente, chiar dacă nu-l egalează pe Mozart...Cu ani în urmă, poetul Dorin Tudoran a luat un interviu unui om de 90 de ani, fost poet interbelic, uitat de lume. Acela i-a declarat textual: Am fost poet şi om cumsecade. Ce altceva mi-aş fi putut dori în plus? Un admirabil epitaf pentru bravul poet Eugeniu Ştefănescu-Est, căci despre el este vorba. O interesantă temă de meditaţie.

Cîndva îi veţi redescoperi pe părinţii dv.

Se pare că omul e prea fragil psihic ca să reziste la o faimă rapidă şi globală. I se sfarîmă caracterul, clachează. Dacă nu cumva setea insaţiabilă de succes era chiar ea semnul anomaliei pe cale de a exploda.

Am să ating doar două probleme, legate între ele şi legate de mine. Sigur, vîrsta liceanului e o criză. Dar gravă nu e criza în sine, din care se aleg apele de uscat, ci gravă este ratarea ei, sustragerea de la criza care musai să te definească uman.…Ce vreau să spun? Sunt mai multe căi de a deveni om în adevăratul înţeles al cuvântului, nu doar calea succesului, deşi teoriile despre succes au cea mai largă audienţă.

Nu sunt decît cineva care scrie despre ce-a văzut şi despre ce-a gîndit în legătură cu cele văzute, poate nu îndeajuns dotat cu forţa transfigurării, sunt un ins voind să transmită o convingere pozitivă, greu de exprimat în cîteva cuvinte, o viziune care vine din adînc, din mari chinuri spirituale, din suferinţe şi frustrări. Însă fascinat de miraculoasa putere a semnului scris, intimidat de fiecare dată de răspundere şi de taină. “Eu scriu la lumina mîinii mele”, un vers dintr-o poezie de tinereţe. “Şi totul urmează în taină”, era al doilea vers din poazia amintită aici.

Dacă nu am scris cărţi cu care să dau gata o lume, e la fel de adevărat că nu am nutrit asemenea ambiţii nerealiste/nesănătoase.

Altora le vine mai uşor, au alte disponibilităţi, alte date iniţiale: intră într-un muzeu şi-ţi descriu Gioconda mai bine decît autorul însuşi; ies în stradă şi o dau gata pe Sofia Loren; se uită pe geamul compartimentului şi descoperă legea relativitaţiei. Sau se apucă de mai multe lucruri deodată şi le fac bine pe toate. Eu am abordat doar unul singur şi nici acela nu l-am dus la capăt lesne sau desăvârşit.

Cineva a făcut o astfel de declaraţie: omenirea a făcut un salt mai mare din secolul 19 pînă azi decît făcuse din comuna primitivă pînă în secolul 19. Aşa să fie?  Şi: există un echivalent al acestui salt în viaţa unui om?

În tren, despăturesc din cînd în cînd această coală şi-mi notez cîte ceva. De fiecare dată o femeie de alături tresare, îmi aruncă priviri intrigate, dezaprobatoare. Îmi dau seama: este dreptul intrinsec al celui care nu face nimic şi nu înţelege nimic. 

(va urma)

 

Cărţile prietenilor mei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ion lazu, Poezii regăsite...

 Sonetul Poeziei Sacre.

Lui Gh. Istrate

Ei, da! E Poezia flamă sacră,

Ce de la zei, cîndva, fu preluată –

Deci laudă acelor ce-încă-odată

S-o întreţină, viaţa îşi consacră!

Şi-adînc dispreţ celor cu mutră acră,

Ce subjugaţi de rime nu se-arată,

Căci Poezia-i lacrimă curată

Şi-un giuvaer nepreţuit în lacră.

A poeziei flamă jucăuşă

Cei trei o întreţin, suflînd de-odată

Din trei direcţii, jarul de mi-l gată –

Împrăştiind în jur numai cenuşă...

Ei încă stăruie, orbiţi de fum,

Ci focu-i stins demult, iar vatra-i scrum...

P.S.: Cu ochii injectaţi, cu-obrajii roşii...

(Cei trei sunt... autişti. Ah, norocoşii...)

29 oct. 06, 

la Vila Zaharia Stancu, din Neptun

Un comentariu al meu la comentariul lui N. Ciobanu:
Lăsând laoparte îndreptăţitele vituperări contra politicienilor români und UE şi ejusdem farinae, să revenim la tema noastră, cea a toponimelor de pe arealul carpato-dunărean-românesc.  Să trecem şi de vocabula Zăpodie, considerată slavă DEX, iar pe mine mă dusese gândul şi la zapad, apus..., poate pornind de la constatarea că multe astfel de locuri se dispun către soare-apune.. Dar de ce n-ar înţelege vajnicii noştri lingvişti-naţionalişti un lucru care este de ordinul evidenţei. Riscul fiind acesta: că negând evidenţele, pe motive emoţionale, nu vom mai fi creditaţi nici când vom avea realmente dreptate, în problele de limbă, dar şi în general...
Deci, este evident că triburile slave, dinspre est venind şi instalându-se în centrul Europei, au adus cu ele şi s-au întemeiat aici pe faptul că îndeletnicirea lor de bază nu era păstoritul, precum al localniocilor mioritici, ci îndeletnicirea lor era agricultura, lucrarea pământului. E cumva ca în  secvenţa biblică, unde Dumnezeu preferă jertfele  vânătorului, favorizându-l la domnie, nedreptăţindu-l pe agricultor. Admit, într-un fel amiroase o ciosvârtă de miel şi altfel duhneşte pâinea arsă, de-o pildă... Iar în fapt, privind evoluţia umanităţii, era trecerea de la pastoral la agricol, ceea ce a echivalat cu stabilizarea triburilor. Din care a decurs apoi toată civilizaţia actuală - căci altele sunt exigenţele unei comunităţi stabile, cu nevoi sporite, diversificate, în desfăşurare, necesitând inovaţii, perfecţionări, proliferări ale experienţelor etc...pe când oierul e constrâns să se mulţumească cu traiul din traistă, sub vremi. Şi s-a întîmplat în arealul dacic anume această modificare: prin venirea slavilor (mult mai puţin prin a altor nomazi), care lucrau pământul, aproape în exclusivitate. Şi fapt este că în limba noastră latină, de nu tracică mai degrabă, s-au impus termenii folosiţi de slavi pentru agricultură, inclusiv pentru denumirea locurilor, care acum musai să fie f. precisă, nu vagă-generică, orientativă, precum la oieri.  Deci nu doar "am trecut cu turma peste Dealul Cutare...", ci de data asta, zeci de nume pentru fiecare loc de pe respectivul deal,  unde te vei duce la muncă, de unde vii acasă -,unde ai pemănat, plivit, prăşit, copilit, etc - pe proprietatea mea, a ta, a lui. Toponimicele sunt deci majoritar slave. Astfel, au venit slavii din sud, pe luncile marilor râuri: Jiu, Olt, Argeş, dar şi Prut, Siret, până sub munte, unde n-a mai fost teren arabil...cu grădinăritul lor, în care s-au impus fără drept de apel. Mai domină încă şi astăzi în astă îndeletnicire. Dar şi numele de unelte agricole sunt slave: greblă, praşilă, hârleţ, coasă, topor, dar şi răzor, postată, dar şi dijmă... S-au impus, prin împrumut, termenii folosiţi în muncile specifice, nimic mai mult. E legea lingvistică numărul doi: împrumuturile strict necesare...
Până şi astăzi, de exemplu, lipovenii tocmiţi la lopată, la săpat şanţuri, unde ei sunt de neegalat, nu încarcă lopata, nu se opintesc să arunce cât mai mult, deodată, precum românaşul harnic, deh! ci iau pe lama lopeţii cât se nimereşte şi tot aruncă aruncă, oarecum ca nişte automate! - însă nu se opresc niciodată şi nu obosesc neam... Lucru de mare mirare: altă abordare, orientare din practică, nu gândire strictă.
Spune toate astea un nicidecum lingvist-filolog, ci un om care a observat cu bună-credinţă ce şi cum...
Un gând bun, Lazu

 

 

ion lazu, Fotografii cu scriitori

Poetul Florin Costinescu, MNLR, 2011.