Scriitorul zilei: Maria Urbanovici, n. 17 septembrie 1948

Dintr-o familie de învăţători refugiată din Basarabia şi cu domiciliul forţat în Bărăgan, viitoarea poetă s-a născut în comuna Vlad Ţepeş, unde a făcut primele 8 clase, 1954-1962, apoi a urmat liceul din Călăraşi, 1962-1966 şi Filologia din Bucureşti, Facultatea de limbi străine, secţia română-poloneză, cu licenţa în 1972. A fost cercetător la Institutul de lingvistică al Academiei Române, profesor în judeţul Teleorman şi în Bucureşti, iar din 1990 realizatoare a unor programe la Radio Actualităţi, Tineret şi Cultural, susţinând emisiuni de mare audienţă precum Revista literară radio, iniţiată cândva de Vasile Voiculescu, dar şi emisiuni cu deschidere spre marea literatură a lumii, precum: Diotima - despre iubire, frumos şi adevăr, Remember pentru mileniul III, Imago mundi. A realizat scenariile şi selecţia pentru spectacole cu public din lirica marilor poeţi români contemporani. Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu, Mihai Ursachi, Marin Mincu.

A debutat în 1971 la Poşta redacţiei susţinută în România literară de Geo Dumitrescu, în acelaşi an a publicat poeme în revista Amfiteatru şi a continuat să colaboreze la revistele literare cu poezii, proze şi traduceri , în special din lirica poloneză.

Prezentă în antologii, precum cele ale lui Laurenţiu Ulici şi Titus Vîjeu, în Dicţionare şi Istorii literare, lirica autoarei a primit girul unor reputaţi critici literari, precum N. Manolescu, Gh. Grigurcu, Marian Popa, Ioan Adam, Paul Dugneanu, Maria Ana Tupan, Paul Aretu. Însă, în ceea ce o priveşte pe autoare, aceasta, concentrată în munca de promovare a literaturii române şi universale, nu a "ieşit la bătaie" pentru a se impune cu volumele de poezii publicate în anii 70-80, când optzeciştii, cu care este congeneră, au ocupat avanscena liricii la noi; cu toată această aşa-zisă atitudine contraproductivă, de reticenţă-pudoare în a se exhiba şi autopromova (atitudine proprie îndeobşte personalităţilor accentuate ale creatorilor), poemele Mariei Urbanovici, plasate la început sub semnul stenic al vitalităţii şi luminii, continuate apoi cu notaţii ardente de jurnal, dau seamă despre o conştiinţă lirică de mare luciditate, niciodată conjuncturală!, ocolind frivolitatea şi gratuitul, trăindu-şi fără rest poezia ca pe o "febră esenţială". O lirică introspectivă, tanatică, i s-a spus, o confesiune a ultimei instanţe, mărturisind despre aspiraţiile şi ezitările unui suflet ce evoluează sub semnul sacrului, a apartenenţei la "ceva mai înalt" decât determinarea strict materialistă a omului. ("Un stigmat metafizic,/ o lege care te-ngropată de viu/ în splendorile lucidităţii..." Clipa de graţie.)

Opera literară: În prelungirea luminii, 1976; Cratere, 1981; Lut ars, 1984; Heliante, 1987; Febra esenţială, 1997; Ce-ar fi să-i dezbrăcăm sufletul? Fabula rasa II, 2003.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Maria_Urbanovici
http://ro.wikipedia.org/wiki/Maria_Urbanovici
http://www.citatecelebre.eu/ro/autori/biografie/maria-urbanovici

Poezia zilei
Maria Urbanovici
***

Mi-e ruşine să-ţi dedic un poem, trandafirii m-ar zgâria,
brazii m-ar înjunghia.
Cât de mult le-am jurat eu iubire şi sângele meu niciodată nu a reuşit să devină clorofilă, ah, această tandreţe risipită prin cusătura buzunarelor, dată firimituri la porumbei s-o ciugulească în timpul vizitei la prânz, lângă pervazul ferestrei.
Nu trăiesc, zburătoareo, îi spun, du-mă la maimarele tău

pe care eu îl numesc Francisc al găgăutilor, spune-i că o rodie a plesnit de necaz şi a vărsat seminţele pe câmpuri. Şi curge sânge!

Frigul

A venit poertul într-o noapte,
orice rană avea aur pe margini
şi el era o coloană de foc
luminând drumul.
Naşterea lui, pământul cu rodii
Viaţa - ca prima zăpadă

care păzeşte o noapte oraşul.

În prelungirea luminii

Sunt acolo, în prelungirea luminii,
unde vântul poate nădăjdui ,
cântăreţii stau pe maluri
şi umbra peste umbră venind dinspre noapte
o năruie.

Vreme de iubit am avut,
în primele poeme a îndurat o fire;
stea migratoare m-a cutreierat -
ecou înalt cu liniştea-n răsfrângeri.

Lut ars

Mă pregătesc pentru o călătorie

bunul meu Floridemai,
de aceea astăzi mi-am tras carul
lângă lanul de grâu,
am băut din fântână
şi am dus în căuş până sus
clopotarilor apa,
urca pe frânghie un şarpe auriu,
la capăt desigur pândea
doar ispita,
lumina se prefăcea că îşi închide pleoapa,
atunci curgea o miere fierbinte
pe braţe, pe ochi.
M-ai pierdut, bunul meu Floridemai,
sunt un ciob dintr-un vas
imposibil de reconstruit.

Clipa de graţie

Cât de vii sunt fantomele
spânzură ciucure pe ram
în copacul nopţii!
Acesta e trupul,
bucata de pâine,
sângele viu împrăştiat pe rug.
Bufniţa înţelepciunii stă paznic,
chiar şi-un vierme de-ar scoate un foşnet
bolovanul de piatră l-ar rostogoli.
Câtă linişte sclipeşte pe dinţii-ncleştaţi!
Poetul încărunţit îşi semnează verdictul
cu primii muguri eliberaţi de anotimp.
Un stigmat metafizic,
o lege care te-ngropată de viu
în splendorile lucidităţii...
Bate ornicul ora exactă într-o parte a lumii,
se aude o împuşcătură.
S-a năpscut un poem.

Lidia Lazu

poetei Maria Urbanovici

În fiecare seară îmi aşez

Visurile direct pe podea

Şi păşesc peste ele

Simt o stranie voluptate

Când le aud trosnind din rărunchi

Sau când le întorc pe dos

Să-mi semene mie

Cea de acum

Uneori îmi alunecă

De sub tălpi

Şi dau să mă înşface

Atunci le răsucesc în aer

Şi le arunc pe fereastră

Le voi găsi cerşind în faţa altor uşi

ferecate

Cu sisteme electonice

Care şuieră groaznic

La orice atingere.

Aşa!

Comentariu de Ion Lazu la poemele unui debutant: Gheorghe Morut

Stimate Domn, scuze pentru amânatul meu răspuns, din motive independente de mine, pe cât de opresoare...
Înţeleg că vă trageţi dinspre Beiuş-Pocola-Uileac, cu epicentrul magic în Piatra Pietranilor, pe care cu uimire am rememorat-o, de curând, pe-al nostru blog. Cred că vă referiţi ca şi mine, la serialul Pocola, în vreo 20 şi ceva de episoade, ce-i drept nu doar despre vara de la Pocola, ci amintiri întreţesute, în completarea unui jurnal pe care mai târziu l-am început şi apoi l-am şi pierdut....
Aici e rostul muncii noastre, să legăm lucruri din memorie şi din suflet, oricât de îndepărtate în spaţiu şi în ani...Cine anume ne aduce în faţa coalei de hârtie, de unde puterea spirituală de a aduna ca din nimic acest spulber al firelor de păianjen... asta e mai greu de spus.
Dvs vă încumetaţi chiar mai departe, chemând imagini dinspre începuturile daco-scitice, cu zei, iele, "fecioare despletite şi goale zeiţe", din "demulturi", dintr-o fulgurantă "vremuire". E emoţionant că vreţi a reanima "clinchetul cosmic al pruncilor noştri". Tonul arhaizant, de "cronice bătrâne" are ispitele şi viclenirile sale. Am asistat la demersul liric al poetului teleormănean Th. R., care începuse cu sobrietate, parcimonios, dând texte interesante în acest stil, ca apoi, luat parcă de o vrăjitoare, să se adâncească-îndepărteze dilueze, încâlcească... într-o vorbărie preţioasă, chiar sclifosită, în totul artificială, făcută, care descurajază pe lector şi până la urmă aduce deservicii Ideii. Mai sobru dar şi mai sumbru - cu aere sacerdotale, I. Gh. se vede pre sine un prooroc al neamului (eventual unul alungat cu pietre, căci luat de zărghit sau escroc.... În fond, toţi poeţii s-ar vrea cântăreţi ai eresurilor, purtători de herb etc. E dificil, mai ales ca debutant - dar de la ei se aşteaptă "marea lovitură", nu? - să refaci traseele, din punctul unde s-a ajuns cu postmodernismul.
Ce-i drept, Piatra Pietranilor atrage şi hipnotizează, cu mine a făcut-o insidios, încă pe când nu bănuiam vestigiile străvechii istorii şi ale celei medievale. Însă... însă, era "ceva în aer, care trebuie apucat", cum mi-a sugerat cândva Nichita Stănescu.
Vă felicit şi vă doresc realizarea aspiraţiilor Dvs.
M-aş bucura dacă aţi parcurge textul POCOLA, dacă aţi comenta pe blog, la obiect (ca să ne alegem cu ceva, noi şi cititorii), dacă aţi intra într-un dialog pe tema/temele respective.
Un gînd bun, Ion Lazu

ion lazu, fotografii...în amurg