Scriitorul zilei: Gheorghe Schwartz; poezia zilei, fotografii de autor...

Scriitorul zilei: Gheorghe Schwartz, n. 14 septembrie 1945

       

Lugojan dintr-o familie evreiască, tatăl funcţionar, mama profesoară de pian, şi-a făcut şcoala primară, gimnaziul şi liceul în urbea natală (bacalaureat în 1963), după care a urmat Universitatea clujeană, facultatea de Istorie-Filosofie, secţia Limbă şi literatură română (licenţa în 1968). Vine la Şcoala specială din Arad, unde va fi profesor, apoi director; din 1990 lector, apoi profesor universitar la una sau alta dintre cele 3 universităţi arădene (un doctorat în anul 2000); din 2003 director al Institutului European.

A debutat în 1969 în Familia cu două proze scurte şi de atunci încoace a colaborat necontenit la cca 80 de reviste din ţară şi străinătate. Debut editorial 1972, romanul Martorul. Membru al USR din 1976, iar din 1990 în Consiliul de Conducere al USR, prozatorul a scris vreo 25 de romane sau culegeri de nuvele şi povestiri - în total spre 10.000 de pagini, căci îndeobşte cărţi de peste 350 pagini...

Încă de la debutul editorial, diferiţi exegeţi au referit despre prozele sale, vorbind despre una sau alta dintre calităţile şi înzestrările de prozator ale acestuia, desigur: talent, înteligenţă artistică,deşteptăciune, imaginaţie, fantastic; l-au considerat ucenic neascultător, kafkian, prozator ieşit din norme, cu imaginaţie delirantă - totuşi cu subînţelesul că aceste numeroase virtuţi nu au asigurat încă producerea capodoperei. Oricum, nu se ştie ce reacţie ar fi avut cobreslaşii într-ale prozei dacă i-ar fi citit scrierile -, dar mai curând aceasta nu se întâmplă, măcar la noi -, însă de-ar fi citit aceste exegeze, desigur ar fi avut motive de îngrijorare, chiar de teroare: Gh. Schwartz ne surclasează fără probleme!

Fapt este că autorul nu a avut până de curând decât o cotă medie, totuşi. Nivelul s-a ridicat întrucâtva prin apariţia ciclului lugojan, din Interbelic, Pietrele, A treia zi, Spitalul, aceasta din urmă fiind o parabolă ce pleacă de la rebeliunea legionarilor ca să se încheie într-o notă deznădăjduitoare, în care legionarii şi evreii  ostracizaţi vor colabora...  Un salt important realizează Gh. Schwartz cu ciclul epopeic Cei o sută, o parabolă a civilizaţiei, privită dinspre evreitate, pornind de la Căderea Babilonului sub perşi, cu părăsirea Cetăţii şi continuată cu povestea, pe parcursul a 10 volume, a o sută de generaţii succesive de evrei migratori: la Alexandria, Atena, Constantinopol, Roma etc, dar până la urmă şi în Dacia lui Deceneu şi în Sciţia, deci în locuri şi momente care într-un fel sau altul au făcut istoria - iar ceea ce nu reuşesc să facă sau să influenţeze sau să inducă protagonişti, aceşti o sută de bărbaţi care reinventează ciclic istoria, în succesiune paternă, de la o generaţie la alta (căci de fiecare dată este vorba nu despre personalităţi marcante ale istoriei, ci despre cei din umbra acestora), va suplini de fiecare dată un dublu al acestora - Scribul  ce-i însoţeşte pretutindeni în această rătăcire prin timp şi istorie. Schimbând după caz cele mai felurite registre: mit, cronică medievală, dialog, basm, nuvelă fantastică, paradox şi parabolă, acest ciclu, influenţat de romanul german şi de epopeea populară, bazat pe apelul la cele mai importante surse clasice, inclusiv Dialogurile platoniciene, este oricum am lua-o, o întreprindere romanescă fără precedent în literatura română. N-ar fi de mirare ca odată cu acest ciclu romanesc, singular ca anvergură, ceea ce păruse un "prea-mult" în scrisul autorului, nesusţinut printr-o justă echilibrare a  construcţiei romaneşti, să îşi obţină de data asta împlinirea într-o operă durabilă, căci valabilă literar, pe toată întinderea sa.
În a sa istorie critică, N. Manolescu îl trece la Scriitori de dicţionar. Marian Popa, mai laborios, pe spaţiul unei coloane şi un sfert, ia la rând titlurile şi se arată doar parţial convins de prestaţia autorului, inclusiv în privinţa ciclului Cei o sută, probă a unui "maestru al exagerării, seducător...". Pe când scriitorul de ficţiuni, musai să-şi urmeze destinul.

Opera literară: Martorul, roman, 1972 ; Ucenicul vrăjitor, proză scurtă, 1976; Pietrele, roman, 1978 ; Orele orașului Arad (în colaborare)1978 ; A treia zi, roman,1980 ; Spitalul, roman,  1981; Efectul P., roman,1983; Maximele minimele, proză scurtă, 1984; Castelul albastru, proză scurtă, l986; Om și lege, roman,  1987; Cei o sută – Anabasis, roman,  1988 ; Cochilia, roman,  1992 ; Sirene, (în colaborare), 1992; Cei o sută – Ecce homo, roman, 1993 ; Procesul – O dramă evreiască, roman, 1996; Cei o sută – Oul de aur, roman, 1998; Paranoia Schwartz, proză scurtă, 1999;  Cei o sută – Mâna albă, roman,  2000; Teatru (în colaborare) ; Cei o sută – Vara rece, 2004 ; Cei o sută – Axa lumii,  2005 ; Culoarul templierilor, 2008, Secretul Florenţa, 2010; Bastonul contelui, 2012 ; Diavolul argintului...
Citeşte mai mult:  http://www.uniuneascriitorilorarad.ro/membri%20usr/arad/schwartz%20gheorghe/schwartz%20gheorghe.htm
 http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Schwartz
 http://www.romlit.ro/gheorghe_schwartz_martor_rtcitor_prin_istorie
 http://revistacultura.ro/nou/2011/11/gheorghe-schwartz-%E2%80%9Etreziti%E2%80%9C-legionari-initiati/

ion lazu: comentariul zilei: Un răspuns scriitorilor Nicolae Ciobanu şi Tudor Cicu, în legătură cu Sanda Movilă:
Ehei, dragii Ionului (era să mă ia tastat(g)ura pe dinainte şi să scriu: dragii Moşului-  ceea ce de altfel e tare adevărat!), ehei! oare ce m-aş face eu, aici, în adâncul întunecos al calei corabiei-blog, de n-ar fi nişte suflete simţitoare, care să-mi dea curaj la greu?!.  Mulţam de vorbele bune, oxigenul scribului din toate timpurile...
Da, am scris despre Sanda Movilă, cum a numit-o, nu chiar inspirat de data asta, magistrul Eugen Lovinescu pe Maria Ionescu, devenită Aderca.... Şi să ştiţi, dragilor cobreslaşi, că nici de data asta nu mi-a fost uşor să mă decid, avem de ales între Edgar Papu, n. 1908, Eugen Schileru, n. 1916, Ioanichie Olteanu, n. 1923, toţi născuţi deci pe 13 septambrie şi Sanda Movilă, decedată în astă zi. Singura pe care nu cred s-o fi văzut la faţă, în cunoştinţă de cauză. Pe ceilalţi trei i-am prins în viaţa literară, am schimbat impresii, cu Schileru am stat de câteva ori la masă la Turist, el fiind om de cafenea (desăvârşit conviv, însă cam fără cărţi...) Lui Papu şi lui Ioanichie le-am pus plăci memoriale, i-aş fi pus şi lui Ninel (E.S), de-i ştiam adresa, de se mai găseau bani la USR...
Or, pe Sanda Movilă n-o ştiu decât din scris. O menţionează şi Nicolae Balotă în Caietul albastru, I, două volume pe care le-am lecturat pentru Ideea europeană: S.M. fiind dintre cei 4-5 care s-au prezentat pe treptele Capelei de la Bellu. Scena este prea tristă, scriitoarea moartă practic de foame, în cumplită sărăcie... iar de la Uniune au venit doi culturnici (diaristul le dă numele), cu o coroană, au rezemat-o de catafalc, dar instantaneu au părăsit biserica, nu care cumva să se creadă despre ei că au vreo legătură cu creştinismul, cu biserica. Să-şi facă ei o cruce pravoslavnică? Să strecoare o lacrimă?... Şi astfel, rămaşi singuri, Nicolae Balotă, Ion Negoiţescu şi încă un literat, aceşti ardeleni de-abia aciuaţi în Capitală (în anul următor îi aştepta închisoarea, pe toţi trei...), văzând totala nesimţire a breslei, şi-au pierdut paşii pe aleile cimitirului Bellu, în acea mohorâtă amiază de la începutul lui martie 1955...
Un gând bun, Lazu
(P.S.: Continuare în ziua următoare...)

Poezia zilei
ion lazu: Sonetele verii

Omizi 

Omida şi-a pornit migrarea sumbră

Pe-alei, prin pietre şi-n temutul trafic  -

Că au şi ele de-mplinit un grafic

Ce fiecărei specii îi incumbă.

Prin soare clocotind, prin neagra umbră,

Pe mii de fire-n derulare fină –

Un front de mini-tancuri-gelatină

Mereu strivite, care însă umblă...

Au fost un pic de scai pe-o frunză moartă,

Dar au puit, au ros şi-au ars tot dudul

Şi-acum năvală dau. Şi Nordul, Sudul

De groază tremură şi fug din hartă.

Copacii-s goi, grădina toată-i arsă

Şi prin ferestre cad acum în casă.

29 august 2011.

4 bătrâni   

Patru bătrâni albiţi, cu şepci cu tot,

Pe-o bancă-nghesuiţi ca-ntr-o nacelă,

Ieri se jurau că nu mai merg la vot,

Azi de femei vorbeau, de daravelă.

Ascunşi de soarele care devoră,

Aceste patru mutre cam suspecte

Pierduţi parcă-n alt veac şi-n altă oră,

Fantome-mi par, vorbind şi albe spectre.

Degeaba-mi spun: E-o bancă oarecare,

Unde cei patru bătrânei se-aburcă –

Poate-i spre Rai o sală de-aşteptare,

Sau către Iad, un drac să-i ia în furcă.

De unde şi sugestia acelei

Înghesuieli în pântecul nacelei...

30 august 2011.

Rarul umple carul...        

Am scris târziu, am scris cu amânare,

Paralizat de teamă, de sfială.

N-am dat la versuri, la femei năvală,

Mi se păreau o taină mult prea mare.

Apoi am scris, dar fără-nverşunare,

Ci alegând atent şi cu migală

Şi Poeziei dând veşmânt de gală

Să iasă-n lume ca la sărbătoare.

Dar timpul o concluzie impune:

Scriind arar, nu scrii versuri mai bune...

Şi-am dat deci drumul firii ce se-ntrece –

„În zece zile-am scris sonete zece”.

Acum văd clar şi resemnat pot spune:

Scriind mai des, nu scrii versuri mai bune...

30 august 2011.


ion lazu, fotografii...din Cetatea lui Bucur