Scriitorul zilei: Geo Dumitrescu, n. 18 mai 1920 - d. 28 sept. 2004

Bucureştean dintr-o familie de români (tatăl, Vasile Oprea, cismar, proprietarul unui magazin de încălţăminte, şi-a schimbat numele în Dumitrescu), a făcut liceul între 1930-1939, apoi Literele şi Filosofia, terminată în 1944, fără să-şi treacă licenţa. Încă din liceu editase o revistă, cu Marin Sârbulescu, publicându-şi primele poezii. Foarte activ ca poet şi gazetar încă din studenţie, debutase în revista Cadran, cu orientare de stânga; în 1941 scoate revista Albatros (9 numere), în jurul căreia s-a format o grupare din care nu lipseau Ben Corlaciu, Constant Tonegaru, Radu Stanca, Dimitrie Stelaru, Virgil Ierunca şi cărora li s-a alipit Ion Caraion. Unul dintre cei care, în anii de incredibilă sărăcie ai începutului l-a susţinut pe marin Preda.
O primă plachetă de versuri, Aritmetică, în 1941, semnată Felix Anadam (dar semnase cu diverse pseudonime, printre care Vladimir Ierunca, împrumutat apoi viitorului Virgil Ierunca.). A colaborat încă pe atunci la mari reviste ale vremii: Revista Fundaţiilor Regale, Kalende, Fapta şi a frecventat cenaclul Sburătorul; a fost redactor la Timpul, 1944-1946.

Între 1944 şi 1950 este inspector la Direcţia teatrelor, iar din 1947 redactor şef adjunct la Flacăra. Încă în 1943 prezentase unei edituri manuscrisul volumului Pelagra, respins de cenzura antonesciană. Abia în 1946 apare la Fundaţiile Regale un volum reunind textele din Aritmetică şi Pelagra, sub titlul Libertatea de a trage cu puşca. (În mod ironic, 5 decenii mai târziu, la un Târg de carte din Frankfurt, acest titlu a declanşat scandal, părând o carte ce îndeamnă la violenţă...). În 1950 GD merge la Cluj, pentru a prelua Almanahul literar, înfiinţat de Miron Radu Paraschivescu, care pe moment se internase la psihiatrie... Va pregăti acest Almanah pentru a deveni revista Steaua. . De la Cluj merge la Bicaz, unde scoate un ziar de şantier. De acolo la Iaşi, revenind apoi la Bucureşti. Aceste schimbări de adresă se pot pune pe seama firii insurgente a poetului, dar pot fi şi consecinţe ale faptului că, înscris în Partid în 1946, din convingere şi dovedind pe moment deosebită râvnă ideologică-propagandistică, desigur nocivă, totuşi în 1953 este exclus din pardid şi reprimit abia în 1963. Un interval în care, lipsit de mijloace, se ocupă de stilizări ale unor traduceri la Editura Cartea Rusă. Libertatea de a trage cu puşca îl impusese ca voce distinctă în lirica vremii, deşi contestat de oficiali, depreciat şi de foştii comilitoni. E de notat faptul că un al doilea volum de poezii îi va apărea după 17 ani, Aventuri lirice. ceea ce fusese sinceră opţiune politică nu se împacă în fapt cu aspiraţiile estetice ale autorului, care nu se acomoda cu partizanatul în literatură, chiar titlul noului volum sugerând riscul poetului atent observat de culturnici... Iar în fapt, GD se individualizează printr-un stil foarte personal, care a contribuit substanţial la înnoirea liricii vremii; s-a renunţat, cu sarcasmul de rigoare, şi cu rece luciditate, la formele prestabilite ale poeziei, la găselniţe stilistice, la floricelele de orice fel, trecându-se la un limbaj frust, de ardentă sinceritate, în care concretul este exprimat direct, dezabuzat, încadrat apoi într-un sistem de parabole, atrăgând atenţia asupra faliei dintre vremurilor marcate de antiromantism, de renunţarea la idealuri, cu instaurarea unei lumi a viloenţei congenere, a robotizării, a înstrăinării şi aspiraţiile poetului în general. O mizantropie ce se adresează omului cu "cap de nucă". Nevoia de cercuri continuă acest mod de abordare a liricii; îndoiala, anecdoticul, ironia, spiritul cârtitor, zeflemist, miticist, strict dâmboviţean - toate acestea prinse într-o construcţie parabolică, ca o atenţionare a dezertării de la mersul firesc al umanităţii.
A susţinut la rubrica Poştar redacţiei de la Gazeta literară, Luceafărul şi Contemporanul, vreme de peste 2 decenii, cu o competenţă şi o generozitate încă neegalate la noi, primii paşi ai unor succesive generaţii de debutanţi. Dintre toţi scriitorii care au susţinut astfel de rubrici, doar Constanţa Buzea i-a călcat cu hotărâre pe urme.

Geo Dumitrescu a tradus din marii scriitori ai lumii. Este autorul unei antologii bilingve Baudelaire, Les fleurs de mal- Florile răului, cuprinzând toate traducerile în româneşte ale operei marelui liric francez. O carte care a făcut epocă şi care, printre altele, a repus în circulaţia literară nume prohibite, uitate, marginalizate. A pus la îndemâna publicului şi specialiştilor, un instrument important de înălţare pe scara valorică.
În cele două istorii ale literaturii pe care le am spre consultare, prestaţia lui GD este tratată cu deosebită asprime, Marian Popa, desfăşurându-se pe 7 pagini (304-311), cu grave acuze mai ales privind faptul că poetul, repede epuizat creativ, şi-a ascuns sterilitatea precoce republicându-şi aceleaşi poeme din anii 39-45 reciclate, ajustate, reorganizate, primind titluri noi şi grupate sub noi denumiri ale volumelor, intens susţinute promoţional, la apariţie. Afilierea la stânga i se pare lui MP de la început suspectă şi cu consecinţe de durată; mai pe scurt, dar poate încă şi mai tranşant, N. Manolescu confirmă sterilitatea poetului, faptul că în 1968 a pus punct creaţiei poetice. Că, în schimb, militantismul din vremea realismului socialist, pe linia Maria Banuş-Mihai Beniuc a adus mari de-servicii literaturii dar şi societăţii. Nu este recunoscută vreo influenţă benefică a acestui autor cu aere de rebel în înnoirea mijloacelor de expresie ale poeziei postbelice, dimpotrivă, GD este pus în descendenţa lui Geo Bogza, mai radical, însă fără audienţă la vremea respectivă. Tzara şi Vinea făcuseră paşi anteriori şi mult mai importanţi în avangarda românească. Este acuzat "cabotinismul şi histrionismul" acestor "poeme lungi şi vorbăreţe, abundând în întrebări şi răspunsuri, uneori doar retorice", etc, (p. 939), lungite în stilul pletoric al lui Neruda şi Maiacovski.În mod suprrinzător mă trezesc în faţa unui caz Geo Dumitrescu, judecat nu doar pentru literatura sa, ci punându-se în cauză moralitatea persoanei auctoriale. Sau, totuşi, cei doi inchizitori vor fi având dreptate să pună astfel problemele?

Opera literară:   Aritmetică, Bucureşti, 1941; Libertatea de a trage cu puşca, Bucureşti, 1946; Bicazul ieri, azi, mâine, Bucureşti, 1963; Aventuri lirice, Bucureşti, 1963; Nevoia de cercuri, Bucureşti, 1966; Jurnal de campanie, Bucureşti, 1974; Africa de sub frunte, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1978;
Versuri, prefaţă de Lucian Raicu, Bucureşti, 1981; Biliard, ediţie bilingvă, traducere de Micaela Slăvescu, Bucureşti, 1981; Libertatea de a trage cu puşca şi celelalte versuri, Bucureşti, 1994; Libertatea de a trage cu puşca - The Freedom to Pull the Trigger, ediţie bilingvă, traducere de Dan Duţescu, prefaţă de Lucian Raicu, Bucureşti, 1996; Câinele de lângă pod, Bucureşti, 2000; Poezii, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 2000; ediţia II, prefaţă de Daniel Cristea-Enache, Bucureşti, 2002.
Antologii:   1917. Antologie lirică, Bucureşti, 1957; Charles Baudelaire, Les Fleurs du mal - Florile răului, ediţie bilingvă, Bucureşti, 1967; ediţia introducere de Vladimir Streinu, Bucureşti, 1968; ediţia introducere de Vladimir Streinu, Bucureşti, 1978.
Traduceri:   Isadora Duncan, Viaţa mea, Bucureşti, 1946 (în colaborare cu Ben Corlaciu); Romain Gary, Groapa bunei speranţe, Bucureşti, 1946; Demian Bednîi, Figuri cunoscute, Bucureşti, 1953, Versuri alese, Bucureşti, 1958; Rafael Alberti, Între garoafă şi spadă, Bucureşti, 1957, Versuri alese, Bucureşti, 1958, Poezii, prefaţă de Mihai Beniuc, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Veronica Porumbacu); Irving Stone, Bucuria vieţii, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Liana Dobrescu), Agonie şi extaz, prefaţă de Dan Grigorescu, I-II, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Liana Dobrescu); Harold Courlander şi Wolf Leslau, Focul de pe munte, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Bianca Schăchter); Ivo Cipiko, Păianjenii, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Milivoi Gheorghievici); Eduardas Miezelaitis, Omul, Bucureşti, 1964; Curzio Malaparte, Soarele e orb, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1967.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Geo_Dumitrescu

Poezia zilei

Geo Dumitrescu

Inscriptie pe piatra de hotar

"Cin' se ia cu mine bine,
îi dau haina de pe mine..."
(Cîntec popular)

Slav as fi fost, de nu eram latin,
latin as fi, de n-as fi fost si dac -
dar a iesit asa : sa fiu român,
si eu cu soarta asta ma împac !

Mi-au dat si altii sînge si cuvinte -
nisipuri galbene trecura-n zbor,
purtate-n vîntul Asiei, fierbinte,
sa-ngrase primitorul meu ogor.

Si din Apus, din Miazazi, venira
umane pulberi, umbre si lumini,
cu bine si cu rau ma vremuira -
pe toate le-am sorbit în radacini.

Si nu-i nimic strain - a' mele-s toate,
dator nu sînt : platit-am cu prisos ! -
ca tot platind uitucilor la rate,
cutitul mi-ajunsese pîn' la os !

Dar am ramas asa cum scrie-n carte -
priviti-ma, si-o sa vedeti usor
ca nu-s asemeni nimanui în parte,
desi, -ntr-un fel, va seman tuturor.

Sînt bucuros de oaspeti si prieteni ;
deschisa-i poarta, inima si ea ;
binevenit vei fi sub mîndre cetini,
în muntii mei, la calda marea mea.

Îmi dai un sfat ? Te-ascult cu luare-aminte.
O mîna de-ajutor îmi dai ? Multam !
Dar nu cumva sa-ti bîiguie prin minte
ca asta-i tara cailor de ham !

Poftiti, deci, stati la masa, stati la soare ! -
un loc prielnic va pastrez, amici;
v-astept cu mintea plina, gîndu-n floare
(ca nu-i de lipsa fosforul pe-aici !...)

Întind spre toata zarea poduri bune :
primesc si dau întregului Pamînt;
nu-i gînd viclean în mine sa rasune,
dar nici stapîn nu caut: eu îmi sînt!

Învat, cîntînd sau nu, si limbi straine,
mi-or folosi - în mintea mea socot -
dar ma gîndesc de-asemeni ca e bine
sa ma pricep întîi si-ntîi sa-not !...

Si, iata, simt asa cum scrie-n carte -
priviti-ma, si-o sa vedeti usor
ca nu-s asemeni nimanui, în parte,
desi, -ntr-un fel, va seman tuturor.

Ca slav eram, de n-as fi fost latin,
latin as fi, de nu mi-ar zice dac -
dar a iesit asa : sa fiu român -
si vreau cu toata lumea sa ma-mpac !

Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale (în manuscris):
1 iunie 2007 (...):

Şi, în fine, după ce mi se spusese să revin la Adrian P., dau telefon din nou, îmi răspunde chiar poetul, mă cam intimidez, îmi spun numele şi imediat reacţionează: N-aţi uitat geologia? Nu încă, dar deja sunt la pensie, după 41 de ani. Păi câţi ani aveţi? 67, sunt ceva mai mare decât dvs. (În fapt doar cu 3 ani). Din partea USR mă ocup de plăcile memoriale pentru marii scriitori dispăruţi şi vă întreb pe dvs unde s-ar cuveni să-i punem poetului Geo Dumitrescu, căci am fost în Roma 57 şi acolo s-a reconstruit totul, s-au baricadat noii proprietari, nu-i cunoaşte nimeni... Nu ar trebui să-i punem în Nerva Traian 11, bloc M58? Ba da, acolo! Dar are o ezitare asupra adresei exacte. O am eu, sunt cu lista în faţă. Păi, zice poetul, el s-a ocupat de înmormântarea lui Geo D. Ştiu, de aceea am şi îndrăznit să apelez la... Şi ce-o să scrieţi? Păi, ce se scrie: aici a trăit şi a creat între anii cutare poetul G.D. – şi anii vieţii. Eh, exclamă P., rău impresionat - atât rămâne dintr-un poet! Şi câteva rânduri într-un dicţionar... Asta încercăm şi noi, să rămână acele cuvite pe o placă de marmoră, la vedere, iar în acest caz fiecare literă costă.... Şi îi spun că mă lupt pentru adrese, de acasă, de la telefonul personal, în faţă cu o listă de vreo sută cincizeci de nume; apoi alerg pe teren, să identific, să obţin acordul colocatarilor, să... Să le facem un pic de dreptate scriitorilor dispăruţi. L-au pus pe listă şi pe Dumitru Alexandru, ştiu că l-aţi cunoscut. Îi puneţi acolo, în Tei? Nu, acolo s-a demolat, am fost cu poetul de câteva ori la bătrânii lui părinţi, unde şi dvs...., îi punem în Berceni, unde am fost vecini. Prietenul meu cel mai bun şi naşul fiului meu Andrei. Dar nu cumva ştiu de Costică Georgescu, când a murit? Nu ştiu, dar o să mă interesez. Îi mai spun: Chiar azi, umblând pe străzi după adresa lui Laurenţiu Fulga, am aflat şi am văzut cu ochii mei că noul proprietar a dat jos placa memorială a lui Popescu-Gopo, proprietarul fiind un anume Fane Spoitoru. I-au dat-o jos şi lui Perpessicius, de pe strada Eminescu, placă ştiută de toată lumea. Dar i-au dărâmat-o şi pe-a lui Sadoveanu... A.P.: E teribil ce se întâmplă! Nu vreţi să scrieţi la Flacăra despre toate astea? Păi, zic, ţin un memorial al pătimirilor cu aceste plăci. USR nu mai are adresele, dar ce e mai grav, nu le mai ştiu nici rudele, prietenii, confraţii, ca să nu spun că vecinii nu-şi amintesc de aceşti scriitori amărâţi – un pustiu se cască în jurul numelui lor. A.P. se tot miră, exclamă. Zic: Chiar acum i-am dat un telefon Dinei Cocea, trebuie că are peste 90 de ani, n-a putut să-şi amintească nimic despre tatăl ei, nici măcar despre strada pe care s-a născut ea însăşi... Îmi cere telefonul, fixul şi mobilul, vrea să trimită pe cineva să-mi ia un interviu. Şi să mai apelez la el, vrea să mă ajute cu tot ce va putea în această problemă.

Îmi dau seama că omul acesta are o memorie formidabilă – pe care ştie să şi-o valorifice. Sunt convins că ar fi reacţionat favorabil pentru medalionul D. Alexandru, dacă l-aş fi solicitat – spre deosebire de C.B., care s-a derobat. Dar nu cred că mă îndemn să public la paginile Flacărei sale. Şi încă o remarcă: Chiar dacă A.P. a folosit cele 15 minute ca să se informeze cine e Ion Lazu, eventual din dicţionarul Marian Popa, unde se scrie că sunt geolog, tot e de admirat, deşi pare o viclenie. E mai curând politeţe, să vadă omul că ştii de unde să-l iei. Eu însumi uneori mă documentez, îmi fac lecţia de acasă, din jena de a nu-l decepţiona pe celălalt.

Oricum, aş vrea să reiasă din acestă acţiune pe care am luat-o pe cont propriu faptul că dacă viaţa scriitorului e un dezastru, iar postumitatea sa o hecatombă, se poate pune întrebarea: Toate astea mă determină să dezarmez? Nu, ci mă constrâng să fac ceea ce depinde de mine – aşa cum pe tot parcursul chinuitei sale vieţi scriitorul a înţeles că trebuie să facă ce depinde de el, să depună mărturie la bine şi la rău. Tot aşa să fac eu însumi în problema plăcilor. Cu cunsecvenţă, să fac binele care depinde de mine. Fără să mă gândesc prea mult la ce cred şi ce spun contemporanii, nici la ce vor spune urmaşii. Ei vor ignora, în cel mai bun caz numele de pe placa de marmoră, dacă nu cumva vor pune mâna pe târnăcop, pe teslă, pe şpaclu – ca să şteargă literele inscripţionalt, până la ultima... Or, până una alta nu pot evita gândul că scena cu Dina Cocea are ceva emblematic – vrei să faci un gest de generozitate, oarecum abstractă, nu în numele tău – căci n-am citit din N.D.Cocea decât Fecior de slugă şi Pentr-un petec de negreaţă – sau altceva de acelaşi gen, picant, pentru cititori perverşi – vrei să faci acest gest neimpus de altcineva, convins că totuşi N.D.Cocea a fost o forţă şi o prezenţă dinamizantă în viaţa culturală dintre cele două războaie, multe va fi făcut şi desfăcut, mulţi l-au invidiat sau i-au ştiut de frică – a fost cineva mai ales în presa interbelică, a liberalismului cumva decadent; aşa că, după destule tatonări, apelezi la fiica marelui publicist şi culmea: nici ea nu mai ştie să-ţi spună ceea ce prin datoria ei de sânge ar trebui să ştie – la vârsta ei scleroza, amnezia, ştergerea afectivă, ravagiile bătrâneţii, toate astea la un loc, această abulie o împiedică să-ţi furnizeze cele 2-3 informaţii esenţiale...locul, anii. Or, ceea ce pentru marea actriţă a făcut-o la modul nemilos vârsta, pentru concetăţenii noştri o face nepăsarea, dezinteresul, frigiditatea spirituală, inaderenţa la interesul naţional privind miza pe valorile perene ale culturii.

Să nu se înţeleagă din asta că am fi un popor bătrân, devitalizat etc.; nu, mai grav încă: suntem un popor neformat ca atare, care nu face niciun efort să se dezmeticească şi care nu se va maturiza poate niciodată. Acest autism generalizat. Iar pentru scribii mileniului, această vânare de vânt... Dina Cocea fiind, desigur, un caz limită. Să nu-ţi mai aminteşti de părinţi, înseamnă să pierzi controlul asupra a ceea ce eşti. O curiozitate: ce-şi mai aminteşte un astfel de personaj când ajunge în starea asta? Capricii...

Scriitorul ca lup singuratic. Nu ştiu unii de alţii, iar restul lumii nu ştie de ei nici atât - exact lucrul de care se temuseră scriitorii: că nu vor fi cunoscuţi de concetăţeni. Această teamă care i-a cocârjat asupra coalei de scris, să dea întreaga măsură a înzestrării lor, ignorând tot restul...

18 august 2007: (...):

Ne lansăm pe cheiul gârlei, la Timpuri Noi facem la stânga, şi iată-ne la Nerva Traian, Bloc M 68. Dau telefon, coboară o doamnă matroană, explic în legătură cu Geo Dumitrescu, e de acord, însă numai în dreapta intrării o putem pune, căci pe cealaltă parte e un magazin particular. Or, faţada lor a fost garnisită cu ceva de plastic gălbui, imitând scândurile petrecute. Mari probleme, căci sub acest decor de mucava se află un perete de BCA, în care bormaşina intră ca în brânză. Marmoră peste plastic, peste polistiren expandat, peste beton celular autoclavizat, peste beton armat, peste tot ce s-a născocit între veşnicie şi vremelnicie...Mă rugam, în gând: Marmoră, rămâi acolo, neclintită, ca prin minune...

ion lazu, fotografii...amiază în parcul IOR