Scriitorul zilei: Nichita Stănescu, n. 31 martie 1933 - d. 13 decembrie 1983

Din Scene din viaţa literară, Ed. Ideea europeană, 2007, p. 125-128:

13 decembrie 1983. A murit Nichita Stănescu! Le ţin un mic spici celor din birou, vreo opt. Aş vrea să subliniez cît de mult a însemnat el pentru poeţi şi pentru oamenii de artă în general, mai mult decît pentru marele public. Le-a dat tuturor creatorilor de artă un curaj necesar şi un statut mai demn. Şi aş mai vrea să subliniez că a cucerit teritorii noi pentru poezie. Cum l-am cunoscut pe Nichita Stănescu, la redacţia Gazetei literare, prin ‘62-‘63. Apoi l-am căutut odată în strada Grigore Alexandrescu 21, am stat de vorbă la poartă; altădată pe trotuarul din Piaţa Filantropiei – îl invitam la o întîlnire cu cititorii din întreprinderea mea. Îşi amintea de mine “ca prin apa rîului”, după propria expresie. Altădată am stat la aceeaşi masă la Casa Scriitorilor, cu mai mulţi, printre care Adrian Păunescu şi Constanţa Buzea, ambii încă studenţi. Păunescu a venit pe scaunul de lîngă Nichita şi l-a abordat astfel: “Venim să vă sporim singurătatea!” Emfatic, ca întotdeauna. Acroşeur. Rimînd la repezeală orice cu orice, n-a ezitat să lanseze: “Ca să vezi, Anaximene / trăim printre fenomene!”

Altădată, într-o seară Nichita a venit la masa unde eram cu mai mulţi şi îmi amintesc că i-au dat lacrimile cînd ne-a relatat că în Consiliul Uniunii care tocmai se încheiase, Marin Preda l-a acuzat de trădare. Era pe vremea disputei Preda-Barbu şi poetul era foarte afectat de faptul că îl supărase rău pe Preda. Ce pot să spun este că toată lumea, peste tot unde apărea, trăgea de Nichita, voia să fie în preajma lui - să se bucure de atenţia lui şi apoi să se laude cu asta - or eu, considerîndu-l un talent ieşit din comun, nu mi-am permis niciodată să-i ocup timpul, pe care mi se părea că trebuie să şi-l consacre scrisului, iar nu acestor risipiri amicale-bahice… Nu am vrut să mă încarc cu o astfel de vină.

În aceeaşi seară mă duc să-l văd expus în holul de la Casa Scriitorilor. O dubiţă albă în faţa intrării; lume mişunând pe alei, în semiobscuritate. Muzică simfonică. Fotografia lui de prinţ rus alb, îndoliată, fixată sus, pe perete. Se vorbeşte despre un drum la Turnu Severin, la nunta lui Augustin Frăţilă, sau a altcuiva din anturajul care îl acaparase cu totul, devastîndu-i viaţa personală. Nu scrisese chiar el: “Poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală”? În ultima vreme umbla o vorbă: Nichita este un bun public! Chiar aşa... I s-a făcut rău la nuntă, a revenit în Capitală. S-a prezentat la Salvare, insuficienţă respiratorie, nu i s-a putut face nimic. Nu încerc să pun ordine în aceste spuneri. Deja se înfiripă o legendă pe seama dispariţiei sale, cum există atâtea despre viaţa lui. Înmormîntarea la Bellu, pe un ger năpraznic, la cîteva zile după ce murise Amza Pellea. Am fost cu Dumitru Alexandru şi ambii am plîns. (Cei doi s-au cunoscut bine, cândva. Nichita i-a prefaţat primul volum de versuri Focuri iarna.)

Lume multă, toată suflarea artistică - ne răspîndisem pe toate aleile din jur şi printre morminte. Pînă să vină maşina funerară, Ioan Alexandru citea un poem ocazional, cîtorva care se strînseseră în preaja lui, pe aleea principală, în faţa capelei. La întoarcere, pe la Unirii, îl zăresc pe Virgil Mazilescu, sumbru, vînăt la faţă, cu o schismă de rău augur, într-un autobuz cu care reveneau o parte dintre scriitorii care fuseseră la Bellu.

(Mi-l amintii pe Nichita la înmormîntarea lui Mihu Dragomir: la ieşirea de la Casa Monteoru s-a pus problema ca scriitorii să urce într-o dubiţă spre Bellu. Nichita s-a derobat, strecurîndu-se pe trotuar, pe lîngă ziduri, cum îi era obiceiul...) (...)

27 decembrie 1983. Abia moartea lui Nichita a atras atenţia unei largi categorii de oameni asupra sa, drept “cel mai mare poet al timpului său”. După ce am pledat elocvent în faţa colegilor, le-am dus două din volumele lui, le-au parcurs/răsfoit şi nu s-au lăsat convinşi. Asta cu toate că s-au spus răspicat atîtea lucruri elogioase, de către persoanele cele mai creditabile. Ce-i drept, în lipsa acestor elogii venind din toate părţile, dulcii mei colegi l-ar fi desfiinţat, cu mari proteste, fără să-l fi citit, cum se întîmplă. Au auzit ei că era un beţivan…

(...)

Conversaţie în redacţia de poezie a Luceafărului, cu Ion Gheorghe, mai feriţi, spre fereastră, amîndoi în picioare, privind afară spre un zid orb (partea laterală a corpului principal). În sfîrşit o discuţie mai sinceră, întîi despre Eugen Barbu, apoi despre Nichita Stănescu. Îmi afirmă că relaţiile dintre scriitori sunt atent urmărite şi pe cît se poate dirijate. Că te poţi procopsi cu “prieteni” care să te izoleze de ceilalţi; că se lansează zvonuri care să te discrediteze sau să te împingă pe cine ştie ce căi. Îmi spune, spre ilustrare, mirîndu-se, că el nu a apucat să-i comunice lui Nichita că au avut doi profesori comuni: pe Simache şi pe Cristescu. Dîndu-mi a înţelege că se lucrează spre a nu se ajunge la prietenie cu cine trebuie, ci cu cine vor ei şi cînd vor ei. Îi spun că printr-un capriciu al memoriei îmi amintesc că el a scris acum vreo 15 de ani: “Fără Nichita Stănescu m-aş plictisi în literatura romînă; cu Ion Alexandru mă cumpănesc…”

Opera: • Sensul iubirii, prefaţă de Silvian Iosifescu, 1960;               • O viziune a sentimentelor, Bucureşti, 1964; • Dreptul la timp, cu ilustraţii de Mihu Vulcănescu, Bucureşti, 1965; • 11 elegii, Bucureşti, 1966; • Roşu vertical, Bucureşti, 1967; • Oul şi sfera, Bucureşti, 1967; • Alfa (1957-1967), Bucureşti, 1967; • Laus Ptolemaei, Bucureşti, 1968; • Necuvintele, Bucureşti, 1969; • Un pământ numit România, Bucureşti, 1969; • În dulcele stil clasic, Bucureşti, 1970; • Poezii, Bucureşti, 1970;  Belgradul în cinci prieteni, prefaţă de Mircea Tomuş, Cluj, 1972; • Cartea de recitire, Bucureşti, 1972; • Măreţia frigului, Iaşi, 1972; • Clar de inimă, Iaşi, 1973; • Starea poeziei, prefaţă de Aurel Martin, Bucureşti, 1975; • Epica magna, cu ilustraţii de Sorin Dumitrescu, Iaşi, 1978; • Operele imperfecte, cu desene de Sorin Dumitrescu, Bucureşti, 1979; • Carte de citire, carte de iubire (în colaborare cu Gheorghe Tomozei), cu ilustraţii de Janos Bencsik, Timişoara, 1980; • Noduri şi semne, cu ilustraţii de Sorin Dumitrescu, Bucureşti, 1982; • Oase plângând, Pancevo, 1982; • Respirări, Bucureşti, 1982; • Amintiri din prezent, ediţie îngrijită şi postfaţă de Gheorghe Tomozei, Bucureşti, 1985; • Antimetafizica (în colaborare cu Aurelian Titu Dumitrescu), Bucureşti, 1985; ediţia II, prefaţă de Alexandru Paleologu, postfaţă de Dan Silviu Boerescu, Bucureşti, 1998; • Ordinea cuvintelor, I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Alexandru Condeescu, Bucureşti, 1985; • Poezii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ştefania Mincu, Bucureşti, 1987; • Poezii, ediţie îngrijită şi postfaţă de Cristian Moraru, Bucureşti, 1988; • Fiziologia poeziei. Proză şi versuri (1957-1983), ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu, Bucureşti, 1990; • Colindă de inimă, ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu, Galaţi, 1991; • Cu viii şi cu morţii laolaltă, Bucureşti, 1991; • Leoaică tânără, iubirea, ediţie îngrijită de Dumitru Udrea, Bucureşti, 1991; • Argotice (Cântece la drumul mare), ediţie îngrijită şi prefaţă de Doina Ciurea, Bucureşti, 1992; • Dedicaţii (Poeme inedite) (în colaborare cu Gheorghe Tomozei), Ploieşti, 1992; • Tânjiri către firesc, prefaţă de Aurel Covaci, Iaşi, 1993; • Leoaică tânără, iubirea, ediţie îngrijită şi postfaţă de Alexandru Condeescu, Bucureşti, 1995; ediţia II, Bucureşti, 2002; • Cărţile sibiline, ediţie îngrijită şi prefaţă de Constantin Crişan, Bucureşti, 1995; • Poezii, ediţie îngrijită şi introducere de Ştefania Mincu, Constanţa, 1997; • Fel de scriere. Poeme inedite, ediţia II, ediţie îngrijită şi postfaţă de Anghel Dumbrăveanu, Timişoara, 1998; • Îngerul cu o carte în mâini, ediţie îngrijită şi introducere de Alex. Ştefănescu, Bucureşti, 1999; • Amintiri cu Nichita Stănescu, ediţie îngrijită de Nicolae Mohorea-Corni, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1999;  • Opera poetică, I-II, ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu, Bucureşti, 1999-2000; • Necuvinte, ediţie îngrijită şi prefaţă de Alexandru Condeescu, Bucureşti, 2001;• Opere, I-V, ediţie îngrijită de Mircea Coloşenco, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 2002-2003; • Cartea vorbită (în colaborare cu Victor Crăciun), ediţie îngrijită de Cristiana Crăciun, cu fotografii de Vasile Blendea, Bucureşti, 2003; • Cartea vorbită. Poeme rostite la Radio (1964-1983), ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu, Bucureşti, 2003.

Traduceri.• Vasko Popa, Versuri, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1966; • Adam Puslojic, Pasărea dezaripată, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1972, Apă de băut, ediţie îngrijită de Ioan Flora, postfaţă de Mircea Tomuş, cu ilustraţii de Mircea Dumitrescu, Bucureşti 1986 (în colaborare cu Ioan Flora), Gradul zero al poeziei - Nulti stepen poezije, ediţie bilingvă, postfaţă de Mircea Tomuş, Timişoara, 1998.

 Ticu Archip, n. 4. ian. 1891  – m. 31 martie 1965

criitorul zilei: Ticu Archip

      

Fiică a unui ofiţer din Târgovişte, face facultatea de Matematică în Bucureşti, absolvită în 1913 şi va fi profesoară la diverse licee, apoi asistenta lui Gh. Ţiţeica şi a lui D. Pompeiu, la cursurile de geometrie analitică şi de mecanică. Debutează după primul război mondial cu piesa Inelul, pusă în scenă la T.N.B., 1921, urmată de piesa Luminiţa, 1928, de Ecoul, 1930 şi de Gură de leu, 1935, piese care au plăcut  doar în parte, cu subiecte la modă: caruselul iubirii în Inelul, contrarietăţile unei căsnicii ce se va destrăma, în general conflicte construite "matematic" , cu personaje ce ilustrează abordări diverse ale vieţii. Din 1922 se ataşase mişcării literare de la Sburătorul, îmbrăţişând modernismul, psihologismul, tratarea ibseniană a subiectului dramatic.

Se exersează şi în proza nuvelistică: Colecţionarul de pietre preţioase, 1926, Aventura, 1929, ocupându-se de cazuri mai ciudate, alunecând spre grotesc şi chiar patologic. O întreprindere romanescă de mari proporţii, Soarele negru, îndelung elaborată, din care a apărut în 1946 primul volum Oameni, iar în 1949 cel de al doilea Zeul, despre un profesor universitar, fire egolatră, dominatoare; din al treilea volum Patul fraţilor au apărut fragmente nesemnificative. Posibil că realismul socialist nu a convenit unei scriitoare cu interes pentru sondaje abisale în psihologia personajelor, astfel că în continuare autoarea s-a ocupat de traduceri din mari scriitori ruşi: Gorki, Tolstoi, dar şi din cei francezi. Al. Dumas, J. Verne sau din englezi: Oskar Wilde, J. Conrad etc.

Citiţi mai mult: http://www.crispedia.ro/Ticu_Archip

Din Ion LAZU: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale:

6 august 2008: (...) Apoi cobor pe Sărindar, o iau pe Zalomit, trec prin Cişmigiu, nici aici nu s-a ostoit dogoarea de furnal a zilei, ies pe poarta dinspre liceul Lazăr, trec Schitu Măgureanu şi îndată intru pe Sf. Constantin; ajung la 13-A, cel cu placa lui Th. Mănescu – unde vreau să pun placă memorială pentru scriitoarea Ticu Archip. La uşa cealaltă e încuiat cu lacăt şi lanţ. La următoarea clădire sunt muncitori, întreb, nu ştiu... revin, sun la Petre Oprea, nume cunoscut de la editura lui Ţone; mi se răspunde, urc la etajul I şi sunt invitat într-un mic apartament. O doamnă cu zîmbet blajin, cu mult tact, semănând cu draga mea mătuşă Dona – şi un domn tare în vârstă, foarte înalt şi neverosimil de slab, prelung la faţă, cu ochi care te fixează hipnotic. La 80 de ani, critic de artă, muzeograf – îi spun că îmi aduc imediat aminte că am consultat la editura Vinea câteva fragmente din Jurnalul lui, precum şi o monografie Ctin Michailescu. Da, i le-a dat, în vederea unei colaborări despre pictura avangardei. Precizez: Pictorul de la Cernica, să-şi dea seama că am citit respectiva monografie. Şi de la această frază de identificare se iscă toată discuţia – practic monologul lui de vreo oră-două. Zice: În 1952, student în anul II, am avut o discuţie pe coridor cu George Oprescu şi imediat m-a angajat cercetător la Institutul pe care-l conducea... Apoi a lucrat ca muzeograf la Muzeul Naţional, dar şi în Minister, la compartimentul muzeistică, a vorbit la multe vernisaje, expoziţii, a prefaţat cataloage, a scris inclusiv despre C. Brâncuşi, pe când nu era voie să atingi subiectul; însă el este un autor cu ghinion, cărţile lui au fost trase în tiraje pentru străinătate, pentru corpul diplomatic etc. Şi tot aşa. A ţinut un jurnal încă de prin 1951, însă fără implicaţiile politice ale vremii.

Fiindcă întrebasem de Ticu Archip, căreia vrem să-i punem o placă memorială, îmi spune că profesoara a trăit deasupra lor, la etajul II, cu sora ei care a murit la 93 de ani. Când s-a mutat el aici, s-a interesat de scriitoarea Ticu Archip, a citit vreo două lucrări de-ale ei, care nu i-au făcut cine ştie ce impresie. Dar a înţeles că fusese o ferventă cenaclistă la Sburătorul lui Eugen Lovinescu şi o persoană foarte activă în viaţa literară. În fapt o profesoară de matematică. Zic: A murit în 1965. I-a supravieţuit sora ei, Maria Zănoagă-Ştefănescu, veneau din neam de mari boieri olteni şi locuiseră în acest imobil încă dintre războaie. E o casă a unei firme franceze. Însă în 1946, profesorul Druhet (?) a părăsit România după ce a lichidat firma şi i-a spus dnei Maria Zănoagă: Ce va urma e de jale, vindeţi tot, plecaţi din ţara asta cât mai repede. Dna Zănoagă a vândut iute moşia din Oltenia, a trimis prin consul banii la o bancă din Paris, mişcare cum nu se poate mai iscusită! Şi fapt e că mulţi ani după instalarea comunismului, familia Zănoagă primea lunar dividende, o sumă enormă, cca 25 mii lei – şi aşa se face că în fiecare duminică la 11.30-12.00 cam 12 invitaţi urcau pe scări la etajul II – mâncarea era comandată în oraş, prăjituri şi băuturi dintre cele mai fine, iar pianistul Demetriade le dădea frumoase concerte. Cum s-au cunoscut cu dna Zănoagă? S-au mutat aici şi, peste vreo săptămână ea bate la uşă, îmbrăcată ultra-elegant, cu lanţuri de aur la gât şi se recomandă: Sunt Maria Zănoagă Ştefănescu, de deasupra Dvs, proprietara casei – şi dacă nu aţi venit să vă prezentaţi ca noi vecini în imobil, iată că mă prezint eu. Apoi, aflând că era colecţionară de artă, a intensificat relaţiile.

Vorbim de Oprescu, Bunescu, Maxy, persoane care mă interesează. M. H. Maxy era şeful lui direct, cam scorţos, iar Marius Bunescu era directorul general al Muzeului naţional. Dar eu mă ţineam de-o parte, nu mă băgam în ciorba lor, precizează P. O. Îmi spune cineva de un pictor retras la Cernica. Îl întreb pe M. H. Maxy: Nu mai ştie de el, ce face, ce gânduri are; cumpărase o casă la Cernica, cu gând să deschidă o şcoală de vară pentru pictori, dar nu ştie ce s-a ales de acea iniţiativă. Îl întreb şi pe Bunescu, nici el nu ţinuse legătura cu pictorul: Mă invita pe la el, pe vremuri, dar nu mai ştiu ce face. S-a hotărât să-l viziteze. Ia autobuzul, coboară unde i se spusese, întreabă de sfatul popular. Păi, acum duminica, nu găsiţi pe nimeni... Nu, că el se interesează  de un pictor C. M. - Pictoreaso!, strigă femeia cu care vorbise în staţie. Şi apare o matahală de femeie care călca nediferenţiat prin băltoace, cu un vas plin cu lapte. Merg împreună spre acel conac, unde la parter era un fel de orfelinat pentru copiii abandonaţi. Urcă ei la etaj, acolo era o sală mare, cam de 8/30 m, ca o mare sală de clasă – şi pe lângă toţi pereţii, rezemate zeci şi zeci de tablouri care l-au captivat, mult mai de valoare decât ale lui Maxy, care n-a trecut niciodată de cubism, mai valoroase decât ale multora care erau în prim-planul mişcării picturale din România. I-a scos acea monografie, pe care am văzut-o la Vinea. Aflând că există nişte fonduri pentru achiziţii, l-a recomandat cu convingere, i s-au cumpărat pe loc 10-12 lucrări, altele de către alte instituţii culturale, în scurt timp a ajuns la o foarte înaltă cotă.

Pe pereţi, multe tablouri, ghicesc un Ciucurencu, un Dragoş Morărescu, trăitor în vecini până de curând, domn pe care şi eu l-am cunoscut şi am cărţi cu autograful lui, un Vasile Celmare - şi îmi spune câteva nume mie necunoscute. Îmi dă multe fascicule din jurnalul lui de muzeograf. Apoi coborâm pe-o scară, într-o garsonieră numai bună să te izolezi şi să scrii, de acolo recuperează câteva fascicule pe care nu le mai avea sus. Mai stăm un pic de vorbă şi ne despărţim, cu bune urări.

Alţi scriitori:

I.M. Raşcu, n. 1890

Arnold Hauser, n. 1929

Valeriu Matei, n. 1959

Mariana Marin, m. 2003

Poezia zilei

Ion Lazu - O pagină de jurnal

30 martie. Aseară stau la Ţone pînă după 23,30 şi ajung acasă cu un taxi. Lidia iritată. Nu se face să-mi neglijez familia pentru aceste fantasmagorii ale lui Ţ. Mi-e în gînd să pun punct, după cinci luni de implicare intensă, pe gratis, s-ar spune. Culmea e că Ţ. consideră de datoria mea să merg mai departe. Urmează revista, zilele Vinea, tîrgurile de carte… Urgenţe: Crişan, Manu, Coşovei, A.T.D., Boz, Nora Iuga. Oase rupte, în perspectivă. Toţi aceştia se grăbesc la culme. Ţ. nu pare să realizeze că poate şi eu mă grăbesc.

Sunt tare curios care vor fi fiind relaţiile lui C. cu fostul amic Caramitru, cu Ana B., cu alţi amici pe care i-a trădat. Pe mine cred că nu m-ar suna o sută de ani de-aici înainte. Şi atunci, eu de ce să-l sun? Aura Cr. m-a asigurat de cele două pagini în Contemporanul, iar de textele de la Viaţa R. nu mai ştiu nimic

Hotărăsc să mă ocup intens de Andrei, în următoarele două-trei luni, mai ales la română, ca să intre la un liceu bun.

C. Abăluţă, poezia derizoriului, asta te pune în situaţia de a-ţi industrializa observaţiile din fiecare moment. El lăţeşte intuiţii punctuale, de tip haiku, le dilată pe pagini: încă o poezie, încă două-trei poezii în fiecare zi. Unde poate să ducă asta?

31 martie. M-am uitat ieri, în fugă, pe notele la Veneticii. Mult material, greu de stăpînit!  Insatisfacţie, nelinişte legată de faptul că nu avansez cu nimic în scrierea romanului. Citesc Abăluţă şi nu mă dă gata, remarc doar faptul că fabrică la tot pasul încă un text, încă o poezie…

La Clubul A, pe Lipscani, mai nimeni dintre scriitori. Într-o oră se adună cîţiva: Gălăţanu, Marin C., Emil Mladin, Angela M. Între ei aranjază să meargă la Ploieşti pentru Nichita, apoi la zilele Mazilescu, la Corabia. A.vrea să ştie cine e Daniel Cristea Enache, a scris o cronică formidabilă la cartea ei. Am citit-o, zic, dar pe autor nu-l ştiu. Marin C. zice să trec pe la ei, la C.Rom, Dunca s-a retras, a venit dna Ulici.

Va urma

Fotografii...