consemnări, poezii, eseuri

Scriitorul zilei: Hortensia Papadat-Bengescu, n. 8 dec. 1876 - d. 5 martie 1955

Fiică a unui ofiţer şi a unei profesoare, nevoiţi să se mute cu garnizoana, îşi face educaţia într-un pension, iar la 20 de ani se căsătoreşte cu un magistrat, prinsă în curând de îndatoririle unei familii cu mulţi copii. Din care motiv debutează cu întârziere, la aproape 43 de ani: Ape adânci, 1919, bine primită de Ibrăileanu şi de Viaţa românească. Dar deja trecuse tăvălugul primei conflagraţii europene, viitoarea romancieră a fost soră de caritate la Focşani.

Ani grei (atmosfera lor se regăseşte în Balaurul, 1923), ce vor configura o nouă viziune a prozatoarei, orientată spre analiza psihologică, spre "epica" mişcărilor sufleteşti, iar descrierea obiectivă trece în plan secund. În cumpănă cu marii constructori ai romanului modern românesc: Sadoveanu, Rebreanu, alţi câţiva, Hortensia Papadat-Bengescu şi Camil Petrescu vor găsi noi mijloace de captare a interesului, pentru fiinţa ascunsă a sufletului, care în concepţia autoarei "are un trup al său", aproape material, o aură configurată de terminaţiile nervoase ultrasensibile, în vie vibraţie. Cnsiliată şi de Eugen Lovinescu, va iniţia un ciclu de romane, formal autonome, unitare ca substanţă, dar vizând acelaşi clan al Hallipilor, o familie burgheză în constituire şi care îşi pune în scenă respectabilitatea socială. Sunt romanele Fecioarele despletite, 1926, Concert din muzică de Bach, 1927, Desenuri tragice, 1927, Drumul ascuns, 1932, Rădăcini, 1938. Excelenţa romancierei, salutată prompt de Ibrăileanu, Topârceanu, dar şi de Lovinescu, Vianu, primită totuşi cu reticenţe de T.T. Branişte, de Iorga, căci dificil de asimilat sau de egalat scriptural, a apus subit în anii de după venirea sovieticilor şi a comunismului stalinist. Putem doar bănui că "boieroaica" a fost repudiată de culturnici şi se va descurcat la limită cu sărăcia lucie. Ne amintim că Darclee dusese în ultimii săi ani un trai de cerşetoare... Ţara în care mereu începem, de la Zero. Şi nu ne este dat să continuăm nimic din ce edificaseră antecesorii întru spirit.

Citiţi mai mult: http://www.romlit.ro/n_lumea_brbailor_-_jurnalul_hortensiei_papadat-bengescu_-

Din Nicolae Balotă, Caietul albastru, vol 1, p. 415-417.

8 martie 1955: Cu Nego şi Ovidiu Constantinescu la înmormântarea Hortensiei Papadat-Bengescu, care s-a stins la 5 martie. Sosim prea devreme. În capela de la Bellu ceremonia întârzia, probabil din lipsă de public. După o plimbare prin România Mică, înmormântată cu toţi generalii, marii comercianţi, boierii, miniştrii şi poeţii ei, ne întoarcem la capelă, prin zăpada amestecată cu apă şi noroi. Câţiva, pe trepte. Sanda Movilă, soţia lui Aderca, înfăşurată într-un şal violet, fumează. În capelă alţi câţiva. Puţini: familie, probabil vecini. Niciun scriitor. Intră, în cele din urmă, Jebeleanu, cu mâinile în buzunarele unui vindiac verzui şi cu un aer de aventurier operând pe mările din Orientul Mijlociu. Cu el mai vine Baranga, singurul care în timpul slujbei mortuare împreună mâinile; nu riscă nimic. Intră amândoi, aduc o coroană, apoi ies şi se întorc către sfârşitul prohodului.

Catafalcul obişnuit, cu puţine coroane, una a Uniunii Scriitorilor, e în mijlocul capelei. În stânga, lângă perete, mai e un cosciug descoperit. Tot o bătrână, aceasta din urmă purtând însă şoşoni. Într-o firidă, oroare, altă bătrână într-un sicriu, şi acesta descoperit, lângă ea două păpuşi de câlţi uzate, două femei, creaturi subumane, încremenite veghind.

Pohodul, trei preoţi şi un diac bine îmbrăcat şi cu o voce, de altfel plăcută, de castrat. Unul din preoţi are, în schimb, vocea răguşită şi adâncă a unui Mefistofel bătrân şi alcoolic.

Mă bucur că ies, Nego îmi şopteşte că aici e obiceiul ca cei vii, supravieţuitorii, vreau să spun toţi cei ce participă la înmormântare să ducă sicriul pe umeri până la mormânt. Noi trei suntem singurii valizi, deci s-ar cuveni să..., dar ieşim precipitat, ca nişte poltroni ce suntem. Alarmă inutilă, cosciugul mereu descoperit e scos pe umeri de oameni de meserie, afară picură, plouă, e apă peste tot şi noroi. Sicriul e aşezat pentru câteva minute pe jos, preotul rosteşte ultimele rugăciuni, încerc să mă rog, nu pot, mi-e frig, deşi e mai cald aici decât înăuntru în capela glacială; mi-a intrat apă în pantofi, voi răci, de ce oare e întotdeauana frig la înmormântări? Sicriul e acoperit, introdus în cavou, familia intră şi ea, apoi preoţii, iar noi ceilalţi plecăm. Sanda Movilă ne mulţumeşte, "în numele generaţiei mele", că am venit.

Ruşine generaţiei sale, ruşine nouă, ruşine romancierilor, ruşine lui Vianu, ruşine lui Cioculescu, lui Streinu, lui Perpessicius, lui Chinezu, tuturor criticilor şi scriitorilor, ruşine prietenilor ei de la Sburătorul, ruşine literaturii române.

Aşadar a fost înmormântată fără discurs, fără prieteni, fără admiratori, ca un personaj din romanele sale, ilustra membră fondatoare a Romanului Românesc.

Despre moarta de pe castafalc, pe care la sfârşit Fiica şi Nepoţelul au sărutat-o, Nego spune că semăna cu Doamna Hortensia Papadat-Bengescu."

***

Am dorit să pun o placă memorială pe faţada casei unde romanciera a locuit în ultimii săi ani. Descinzând la faţa locului, la adresa pe care o aflasem în vreun fel - dar mă specializasem în detectivisme..., am constatat că imobilul fusese demolat cu ani şi ani în urmă, în vederea construirii magazinului Cocor...

Din Ion Lazu, Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale:

Joi, 5 aprilie, 2007: (...) Înapoi spre Cocor, ca să ies în str. Bărăţiei, unde a trăit Hortensia Papadat-Bengescu înainte de moarte. Mai multe case la rând în paragină, ruinoase, unele părăsite, cu obloanele bătute; intrări dubioase, impracticabile, aici la nici 100 m de chiar buricul târgului, unde metrul pătrat costă enorm; o florărie, etc. şi lipsesc chiar şi numerele. Dau de un nr. 54, deci pe această parte a străzii ar trebui să caut...; Dar, Doamne Dumnezeule!, nu aceasta este strada pe care am circulat fără excepţie, timp de 2 ani, la începutul studenţiei mele, în 1956 şi 1957, zi de zi, măcar de două ori, la ducere spre facultate şi la întoarce spre căminul studenţesc din Matei Basarab, colţ cu str. Călăraşi? O stradă oarecare, cu case vechi încă pe-atunci, majoritatea foste prăvălii, acum desfiinţate de comerţul socialist... (Dar la ce te-ai fi aşteptat, omule, după vreme de exact o jumătate de veac? Nu ţi-e clar că şi casele se depreciază în acelaşi ritm cu oamenii - asemenea tuturor lucrurilor pe care omul le edifică?) Reperele mele, pe-atunci erau: Sinagoga, Turnul Bărăţiei, biserica Sf. Gheorghe, biserica Colţei - şi îndată eram la Universitate...

Descumpănit, dar mai cu seamă întristat, privesc în lungul străzii; iese o doamnă, înţelege ce caut, numărăm înapoi, mai apare o doamnă cooperantă, stăm toţi în stradă şi încercăm să dezlegăm enigma. Doamna mai tânără se dumireşte că librăria din colţ, la care a lucrat cândva, se află la nr. 40, deci numărul 38, căutat de mine trebuie să fi fost pe celălalt colţ, unde acum se află curtea magazinului Cocor. Le spun că am luat datele din cartea de telefon a anului 1954, marea scriitoare H.P.B. a murit în martie 55. Tânăra spune că s-a născut în 53, deci la moartea marii scriitoare nu avea decât...Ce să-i fi spus? Că eu am apărut pe-aici la vreo doi ani de la decesul acestei scriitoare de care nici măcar nu auzisem, la acea vreme? Pe care literatura noastră avea s-o recupereze peste alţi 15 -20 ani...

Fac două poze, în ideea de a fixa placa pe zidul curţii şi să menţionăm: „În acest loc s-a aflat casa unde...” (Aveam să citesc mai târziu, în Caietul Albastru, jurnalul lui Nicolae Balotă, că pe 8 martie 55, la înmormântarea scriitoarei, căzută în dizgraţie, - moşiereasă, scriitoare decadentă etc - practic uitată şi sfârşindu-şi viaţa în mizerie, nu s-a prezentat decât Balotă şi Nego, ambii provenind de la Cluj. Ciudate, strâmbe vremuri am trăit!).

(Iar exact peste drum, pe celălalt trotuar, la numărul 35 se află casa, acum practic impracticabilă, unde se adunau avangardiştii, la celebra pe-atunci "Lăptăria lui Enache..." Pe cele două laturi ale străzii, ca două pagini din două cărţi absolut diferite, alipite prin hazard: marele roman românesc interbelic şi avangarda, două abordări opuse, ireconciliabile, iar acum ambele şterse de pe faţa pământului...)

Poezia zilei

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1997

26 aug 97. În artă, sinceritatea este triumful comodităţii, suferinţa fanteziei creatoare şi falimentul originalităţii.

8 sept 97. A fi mulţumit de tine nu este un defect major şi, dacă ne gîndim bine, a fost cel mai adesea greşit înţeles de cei din jur. Căci mulţumirea de sine - confundată adesea cu suficienţa - nu te face automat orgolios şi lacom de putere, ci te poate face echilibrat, modest chiar, limitîndu-te la cereri esenţiale, fireşti. Pe cînd nemulţumirea de sine îi împintenează pe unii să iasă la bătaie, să aibă succes social, să se omologheze, să pescuiască în apele politicului, să reuşească într-o carieră care pe amici şi cunoscuţi să-i lase cu gura căscată: uite ce-a ajuns corigentul ăla!. Oamenii care nu au încredere în ei şi nu au o părere prea bună despre însuşirile lor vor încerca să-şi dovedească lor şi altora că nu sunt mai proşti, ci dacă îşi pun ei mintea, sunt chiar mai capabili decît cei din fruntea clasei. Un om mulţumit de sine ştie el ce ştie şi nu ţine să dovedească nimic, nimănui. Celălalt, vrea să-i încalece pe toţi din jur, să-i convingă de însuşirile lor ascunse, să-i pedepsească în final pentru impresia bună pe care deja au făcut-o celorlalţi…

După ce-ai trecut de 40 de ani, timpul începe să zboare pe lîngă tine, te uiţi pe geam şi vezi că plopul de colo era şi acum zece ani, poate ceva mai subţire, dar oricum era acolo. Şi va continua să fie…Şi tu, omule, ce-ai realizat în tot acest timp?

Mama ar fi împlinit astăzi 91 de ani. De ziua ei căutam să fiu de fiecare dată la Slatina.

Dacă Cioran ar fi avut copii, altfel ar fi gîndit? O fiică destoinică a avut Ionesco şi totuşi asta nu l-a prea ajutat. Sunt şi oameni pe care familia nu-i vindecă de răul lumii, mai exact spus: de teama de moarte. Se pare că Emil Cioran l-a iubit mult pe frate-său Aurel, rămas în Ardeal.

Cînd auzi de boala gravă sau de moartea vreunei cunoştinţe sau rude mai îndepărtate simţi, într-o succesiune foarte rapidă: strîngere de inimă, apoi o ciudată şi nedreaptă relaxare, de parcă ţi-ar rămîne mai mult spaţiu vital, apoi din nou jenă – oare ce mi-a venit să mă bucur? Ruşine să-mi fie, chit că nu am spus nimic şi nu am schiţat vreun gest nepotrivit; şi, în sfîrşit, după această eschivă prin care instinctul de apărare ia cunoştinţă de sine, ajunge la tine, masivă, intactă, marea supărare: bietul de el, ia te uită ce nenorocire, pe neaşteptate!

Va urma

Fotografii cu scriitori... la Clubul de Proză, MNLR, 27 o2.2014