Scriitorul zilei: Florin Mugur, n. 7 februarie 1934 - d. 9 februarie 199

Bucureştean dintr-o familie de evrei, tatăl fost gazetar, îşi face liceul la Sfântul Sava, apoi licenţa în Filologie: Profesor în provincie, apoi redactor la revista Argeş, până la conflictul cu redactorul-şef Gh. Tomozei, cînd trece la editura Cartea românească, unde lucrează până la sfârşitul vieţii. Debutează cu versuri proletcultiste, dar cu Mituri, 1967 începe să dea măsura adevăratului său talent. Titluri: Visele de dimineaţă, 1961; Destinele intermediare, 1968; Cartea regilor, 1970;  Cartea prinţului, 1973; Roman, 1975; Piatra palidă, Viaţa obligatorie, Dansul cu cartea. Scrie romane: Ultima vară a lui Antim, literatură pentru copii dar şi eseuri, convorbiri cu mari scriitori: Marin Preda, Paul Georgescu. O selecţie din corespondenţa cu prietenii săi, plecaţi toţi peste hotare: Lucian Raicu, Sonia Larian, Virgil Duda, Norman Manea etc a îngrijit Mircea Iorgulescu, 1993: Scrisori de la capătul zilelor.

Citeşte mai mult: http://www.romlit.ro/florin_mugur

Din Ion Lazu -  Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale

  5 aprilie, joi. Azi înainte de 10:00 plec la atac, pe vreme cam rece şi cu vânt. Ies din metrou la Unirii, şi luînd-o pe Bibescu Vodă dinspre D. Cantemir, la primul bloc dau de numărul 5. Unde ar fi numărul 1? Văd o femeie spălând cu furtunul nişte preşuri în spatele blocului, o întreb, ea lucrează la o firmă de pe D. Cantemir. Derută. Merg mai departe, atent pe partea dreaptă, unde cresc numerele fără soţ şi brusc dau de nr. 19, cel în care se pare că a locuit Florin Mugur. Neştiind interfonul, aştept să iasă/să intre cineva şi mi se spune să urc la etajul 3, apartamentul 10; urc, sun, nu răspunde nimeni; uşi masive, de burghezie bogată, vetustă. De la celălalt etaj o doamnă îmi spune că acum colo locuieşte Jurcă Emil, red şef adjunct de la Libertatea. Crede că Florin Mugur a locuit în bloc încă de pe vremea războiului, cu părinţii. Obţin telefonul preşedintei comitetului de locatari: B. Elena. Sun de pe mobil, nu răspunde. Ies, de pe celălalt trotuar fac două poze, în timp ce foile de pe cartonul pus cam unde va fi placa flutură în bătaia vântului.

  

(...)

12 dec. 2007:  Plecăm spre Unirii, ne oprim mai întâi la Florin Mugur. Telefonez, nu răspunde, sun  la plesneală la interfon, multe încercări, nimeni nu iese-intră, iar chinuiesc interfonul. Răspunde un domn, mă prezint, explic, bine, o să coboare. Însă până vine el: Unde să punem placa? O uşă imensă, de fier forjat, ca pe vremuri, căci e o clădire dintre războaie, cred, iar pe laturi sunt pereţi în semicerc, plină de striuri, dungi, imposibil să găseşti o suprasfaţă plană, să amplasezi placa memorială - oarecum ca dincolo, la Dan Laurenţiu. Să o punem la parter, însă pe suprafaţa apartamentului din dreapta? Raparaţii. Câţiva oameni, nişte panouri. Apare şeful echipei, spune că aici se pregăteşte locul unui local deocheat, deci o placă memorială nu... rimează (bietul poet Florin Mugur, dacă ar şti... dacă ar auzi cu ce trebuie să „rimeze” placa lui...), „sună ca dracu”, conchide şeful. Dincolo, în stânga intrării este o librărie, ar fi chiar o... rimă bună, însă patronii şi-au tras o faţadă falsă, cum se procedează acum, fără suport de ciment, ceva de butaforie, căci plasticul strălucitor ia ochii trecătorului. Şi abia dincolo de librărie, în colţul unde imobilul se lipeşte de celălalt, găsim o fâşie de 60 cm care ar putea suporta placa noastră. Intru la librărie, căci am constatat că firele noastre nu ne ajung până la intrarea blocului, dna de la casă, înţelegătoare, deşi avea mulţi clienţi – sunt zilele lui decembrie, nu? – ne dă voie să ne conectăm pentru curent.  Şi amplasăm placa lui Florin Mugur, ce-i drept mai depărtişor de intrarea locatarilor, totuşi pe faţada blocului cu pricina. Apare un bărbos înspicat, figură de artist plastic, pretinde că mă ştie, când merge la părinţi la cimitir, trece mereu prin faţa mormântului lui Florin Mugur, au fost prieteni, se vizitau, el stă în imobilul de vis-a-vis, la etajul cutare, are atelier, casă deschisă pentru prieteni. Să trec oricând. Promit, formal. Acum ne grăbim, pornim pe Splai, spre Spicul.

 

Alţi scriitori:

Dinicu Golescu, n. 1777

Ion Acsan, n. 1932

Dan Hăulică, n. 1932

Adela Popescu, n. 1936

Poezia zilei Florin Mugur

Tipar

Amant al cărţilor, acoperit de praf
plec din arhiva stingerii, pe seară
urc în tramvaie, leneş trec prin pieţe -
la gât fularul desfăcut, fularul
pătat cu suc de piersici şi de ceară.
Prea tânăr gâtul vulnerabil, punctul slab
al trupului, punctul rămas copil.
Poţi fi stăpân pe-un lucru atât de nou? Tăcut
îmi înfăşor fularul mai strâns, e tot mai lung
se răsuceşte-n jurul pieptului gol, în jurul
burţii, genunchilor - şi-ncet cobor în lut
învăluit în lungi fâşii. Sub ierburi
foşnesc familiar fulare dulci -
se duce carnea, tinerele oase
sunt crengi friabile. Întreg, dispar domol.
Fularul vechi păzind un spaţiu gol
al trupului, tiparul meu veşnic, de mătase.

*

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1997
(continuare 16 ianuarie 1997) C. Lăţea, despre secvenţa de la încercuirea de la sud de Stalingrad: Seara îi prinsese pe ruşi şi pe români cam în dezordine, de-ai noştri de partea lor, de-ai lor de partea noastră. Pe noapte au convenit “ne streliai” şi s-au retras fiecare de partea care trebuia. A doua zi în zori, pe la 5, ei ştiau că nu sunt bine plasaţi, s-au mişcat. De fapt fuseseră trimişi undeva unde pe hartă era trecută pădurea Tinguţa, dar asta fusese rasă, nu aveau deci nici o acoperire. Au fost încercuiţi. Colonelul Ilie a cerut o cămaşă albă, s-a predat, nu s-a mai întors niciodată din Rusia… Lăţea s-a gîndit: nu rămîn la ruşi în ruptul capului! S-a dus vestea că se organizează o breşă, pe-o vale îngustă între dealuri, cei care vor să fugă sunt aşteptaţi imediat. S-au adunat cam 90 de oameni, dar nici unul nu mai avea arma din dotare, le aruncaseră. Le-a spus: în trei minute, cine nu are armă nu vine! Au făcut rost de arme de la morţi. Graba mare, căci mai era o oră pînă să se lase întunericul şi în acel scurt interval trebuia parcurs traseul unei văi înguste care îi scotea din zona încercuită. Au coborît în vale, au început să înainteze. Cînd văd că vin două maşini ruseşti, una pe-o creastă, alta pe cealaltă. Cine vrea voluntar să se furişeze spre ei şi să tragă? Nimeni. Lăţea îi spune lui Ion Tîrîş să urce pînă în creastă, să stea pitit pînă maşina rusească ajunge la 100 de metri şi atunci să tragă. Aşa a făcut, abia cînd maşina a ajuns la 50 de metri a incendiat-o. L. crezuse că Tîrîş n-o să tragă, că o să se predea. Cealaltă maşină a întors în loc şi s-a îndepărtat. Au mers întins, au ieşit din vale. L. avea ceasul, busola şi binoclul. Numai spre vest! Flămînzi, dar mai ales însetaţi, de zile şi zile. Îşi amăgeau setea sugînd fire de pelin, zmuls de pe cîmp. Etape de 50 minute, apoi 10 minute culcaţi pe spate şi iar…Sergentul x îi spune:  un ţigan rămîne mereu în urmă, să nu ne trădeze.. Îl pune la pîndă. Iar rămîne ultimul.  De ce? Rucsacul prea greu. I-I ia sergentul o etapă. Mult prea greu. Mă, ce are ăsta aici? O nicovală! Aruncaţi-o! Sare ţiganul: Nu mi-o aruncaţi, o port cu mine taman de pe Nipru, am cărat-o tot frontul. Dar i-au aruncat-o. Numai spre vest, toată noaptea.

 Va urma.

Fotografii de iarnă...

Pârtia lui Andreiu-mic, în curând pârtia lui Orestis...

Lidia ducându-l de mînuţă pe micuţul poet Florin Costinescu.