Scriitorul zilei: Tudor Muşatescu, n. 22 februarie 1903 - d. 4 noiembrie 1970

  

Fiul unui profesor şi avocat, musceleanul câmpulungean începe liceul în urbea natală dar îl termină la Sf. Sava, în 1919, după care se înscrie la Litere şi Drept, terminându-le pe ambele în  1924, la 21 de ani, cu Magna cum laude. Pentru scurt timp profesor şi avocat, abandonează cele două profesiuni ortodoxe pentru gazetărie şi literatură, în speţă teatru. Colaborase la rampa încă din liceu; se afirmă cu brio în lumea scenei şi în gazetărie, aşa că între 1930 şi 1940  a fost Inspector general al teatrelor. Scriind încă din copilărie, la 9 ani terminase o feerie, în curând editează o revistă Ghiocelul. Inteligent, spiritual, cu umor cât munții Iezer, Păpuă și Păpușa la un loc, ironic sau sarcastic după caz, nimic nu părea să i se refuze acestui favorizat al Muzei; un răsfăţ pe care, cu generozitate, l-a revărsat asupra conaţionalilor săi. Trebuie menţionat că piesele sale au fost jucate nu doar pe marile scene  dar și pe cele mai umile scene de prin ţară ci şi în multe dintre capitalele Europei. A fost un continuator al tradiţiei scenice caragialiene, subiectele fiind inspirate din lumea târgurilor provinciale, despre năravuri burgheze, politicianism, carierism etc.; cu ceva din bonomia lui Ion Minulescu la început, cu altceva din dramaturgia comico-sentimentală a lui Mihail Sebastian, s-a individualizat ca personalitate originală, dând zeci de piese, sute de adaptări, localizări etc., greu de demarcat de opera originală. Este de ştiut că debutase la Paris, în 1823, la doar 20 de ani!, cu o piesă originală, scrisă direct în franceză: Focurile de pe comori. Un volum de poezii: Vitrinele toamnei, 1925, titlu ce subliniază "privirea ca la teatru", detaşarea ironică. O înzestrare scriitoricească de tot neobişnuită. Inteligenţa sa briantă era însoţită de cele mai potrivite mijloace de punere în scenă a ceea ce este fals, găunos, ridicol. Un posibil continuator la noi în postbelic ar putea fi Ion Băieşu, cu ai săi Tanţa şi Costel, unde se scoate umor din situaţii absurde, din comedia limbajului, din automatisme, calchieri, incultură, pleonasme, dezacorduri  (mereu acelaşi "moft român").. Sunt irezistibile textele din culegerea Doresc ca micile mele rânduleţe, 1945. Pentru cine le citeşte, umor inepuizabil, pentru interpret un succes garantat. Patentul Tudor Muşatescu, infailibil.

Cîteva titluri care au făcut epocă: Panţarola, 1928; Sosesc diseară, 1931; Titanic Vals, 1932; "...escu", 1933; Visul unei nopţi de iarnă, 1937; Domnişoara Butterfly, Domnul cu camelii, A murit Bubi, Geamandura, 1950. Etc.

Mereu în revistele de umor, cu schiţe, parodii, cugetări, calambururi, totdeauna spiritual, elegant, niciodată trivial. Epigrama, satira, aluzia, întoarcerea pe dos a ceea ce se ştie şi se crede despre lucruri, situaţii şi persoane. 

Permanenţa pe piaţa culturală şi în conştiinţa concetăţenilor a spiritului ironic muşatescian dădea seamă despre faptul că viaţa însăşi se însoţea de comedie, de umor congener, chiar şi sub calapoadele realismului socialist.

În perioada formării mele, în studenţie şi încă vreun deceniu după aceea, scrisul lui Tudor Muşatescu era în atenţia tuturor, tonic şi inevitabil, căci inepuizabil - mereu prezent pe scenă, la televizor, în revistele de cultură, unde avea rubrici săptămânale, de nu chiar zilnice. Epigrame, cugetări, calambururi, cu un cuvânt intrat în vocabular: "muşatisme". Era inepuizabil, oricum, ca însăşi comedia lumii. Poate pe atunci, în conştiinţa tinerilor numai Topârceanu mai avea un statut aşa de ridicat.

***

I-am pus o placă memorială în str. Luigi Catzavillan, unde locuieşte fiul dramaturgului, el însuşi actor - cum altfel?!

Din Ion Lazu, Odiseea plăcilor memoriale:

14 august 2007:  Apoi spre Luigi Cazzavilen, sun la Bogdan Muşatescu. Îi spun dlui Muşatescu că au dat din nou Titanic Vals, la moartea lui Moţu Pitiş. Mi se plânge de soacră-sa, la 80 de ani, soţia unui Luca Dumitrescu, scriitor de care-mi vorbise şi data trecută: senilă, aflată în grija lor şi pe care niciun azil nu vrea să o primească. Iar el a avut de curând o operaţie complicată, acum sora tocmai îi schimba pansamentele.Aştept. Vorbim de-ale teatrului. Ieşim, stabilim locul plăcii, ne dă curent electric, fixăm placa. Ne despărţim cu vorbe bune.  De-ar merge tot aşa, căci în maşină avem nu mai puţin de 12 plăci..

Alţi scriitori:

Gr. Alexandrescu, n. 1814

Eduard Jurist, n. 1928

Lidia Lazu în recital

CARBONIZATE FLORI, NOIAN DE NEGRU:

http://www.youtube.com/vatch?v=Ri-WUOShcqA

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1997

29 iunie 97. Să te grăbeşti să ajungi în faţa colii de scris, însă după aceea să nu te grăbeşti să scrii despre lucrurile pe care le-ai înţeles,  ci numai ceea ce ţi se pare că e surprinzător chiar şi pentru tine.

De cîteva zile sub semnul blasfemator al spargerii ce ne-a fost făcută în timpul vacanţei noastre la Bălţăteşti. Cineva ne-a călcat în lipsă, a răscolit apartamentul, a luat la rând toate sertarele, trăgînd rufe, acte, plicuri, fotografii, obiecte de toaletă, a deschis cutiile de împachetat din debara etc; neluînd decît o verighetă de aur şi un pseudo-inel, cîteva casete radio şi reportofonul de la Gelu. Uşa a fost găsită deschisă de Miţi, care a intrat la bănuieli şi dărdîieli. Ea nici nu a făcut ordine, timp de 10 zile. De ce? Se va fi temut că nu o să credem că a fost spargere? Oricum, eu intrînd primul în apartament am fost intrigat şi indispus de halul în care credeam că Lidia lăsase casa la plecare, din mare grabă. Aşa va fi gîndit la început şi Miţi. Lidia a făcut o criză: că M. nu a aruncat nişte alimente care se alteraseră, apoi că a lăsat casa vraişte. În acea clipă ne-a venit ideea unei spargeri şi ne-a luat cu leşin. M. venind la chemarea lui A. ne-a arătat un bileţel misterios, ce s-a dovedit rupt de pe stradă, dintr-un anunţ ce se încheia cu Vă mulţumesc. Pe ruptura de afiş scria cu litere mari LILI. Asta mi-a dat furnicături, iar Lidia s-a lansat precum că fiul, sau chiar Lili au dat spargerea. Deşi Neluţu a trecut cam des pe aici, cerînd de fiecare dată bani, eu l-am scos destul de repede din cauză: el n-ar fi riscat să chemăm poliţia, n-ar fi luat verigheta ci cîteva larusuri sau cărţile bisericeşti, mai de preţ. Între timp şi Lidia care dăduse telefon la poliţie s-a răzgîndit să facem plîngere, de teamă să nu-l expunem pe Andrei cine ştie căror răzbunări. Tot ea a opinat că stilul spargerii e al unor puşti din bloc. A concluzionat că A. lăsase uşa neîncuiată în dimineaţa plecării. Dacă făptaşii aveau chei, încuiau la loc, sau reveneau în cele 10 zile cît am lipsit. Foarte repede varianta cu Lili a căzut, ea e în străinătate, deşi stilul batjocoritor i se prea potriveşte. Spiritul ei malefic, neadormit? Dar nu exclud nici varianta că altcineva a putut să lase bileţelul ca să ne pună pe o pistă falsă. Am căutat în actele casei, nimic dispărut, nici contractele de la BRD, care, ce-i drept, fuseseră luate la mînă şi zăceau aruncate pe jos, între masă şi dulap.  Făptaşul se va fi urcat pe masă, ca să scotocească în sertarele de sus… Însă nici o şansă să-mi dau seama ce ar fi mai putut lua, o buimăceală, nesiguranţa, căci nu am avut niciodată evidenţa lucrurilor de prin casă. Îţi sustrage nişte lucruri, sau acte, dar tu nu ştii dacă a luat ceva şi ce anume. Cum să evaluezi pierderea, paguba? Aici e sfidarea. De aici senzaţia că prin acestă spargere casa noastră a fost pîngărită. Un fel de lehamite, pe care o agravează căldura sălbatică din apartament, încât nici noaptea nu putem să dormim. Poate de aici şi graba cu care Lidia s-a lepădat de caz, simţind intuitiv că a persevera în investigaţii nu ne-ar aduce decît nervi şi derută, iar nu clarificarea situaţiei. (Cât despre adevăratul suspect privind spargerea, despre persoana asupra căreia m-am orientat, dintre ai noştri, ca de altfel şi Lidia, nu am adus măcar vorba – ca totuşi să putem merge mai departe…Cu viciul băuturii nu te pui.). Încet-încet, cu lehamite, am rearanjat lucrurile prin rafturi, prin sertare şi dulapuri. Deci nu atât paguba ne-a durut, cât batjocura…

Ideea de a scrie o proză scurtă pe acest subiect.

 Va urma

Fotografii cu scriitori...pe Dig: Ana Calina Garaş, Lidia şi Ionu.

Adăugaţi o legendă