consemnări, poezii, eseuri

Scriitorul zilei, : Ovidiu Cotruş, n. 24 februarie 1925 - d 1977

Nepot al poetului de răsunet Interbelic Aron Cotruş, şi-a început liceul la Oradea şi l-a încheiat la liceul Moise Nicoară din Arad; filologia la Cluj şi debutul poetic, sub pseudonim: Ovidiu Sabin, la Cercul literar de la Sibiu, prieten de-o viaţă cu Ştefan Augustin Doinaş. Dar mai întâi se manifestase, la doar 17 ani, în critică literară şi exegetică pe teme filosofice, estetice, literare. De o inteligenţă subtilă, pe cât de cuprinzătoare, beneficiar al unei biblioteci imense, selecte, cea a unchiului său Ovidiu Cotruş, în casa căruia locuia, într-un Arad cu eclatante tradiţii culturale dar şi politice, căci aici se militase pentru Unirea din 1918, se făcuse remarcat în paginile revistei Tribuna Română, chiar de la primul ei număr, septembrie 1943, unde semna alături de Ştefan Augustin Doinaş, dar şi de Victor Eftimiu.

În 1950, la doar 24 de ani, este condamnat politic şi face 14 ani de detenţie, eliberat în 1964. Din 1965 devine redactor la revista orădeană Familia. A murit la numai 51 de ani, suferind de ficat, boală atroce, contractată în închisoare. Şi ca nedreptatea să fie dusă până la capăt, cum numai în comunism, poetul, traducătorul, criticul literar nu a apucat să vadă tipărită niciuna dintre cărţile sale. Postum, în 1977, Ştefan Augustin Doinaş a izbutit să publice unul dintre volumele sale de exegeză: Opera lui Mateiu I.Caragiale, apoi şi altele (manuscrise păstrate de credincioasa-i soţie): Meditaţii critice, 1983, pe care Doinaş a şi prefaţat-o; Dialoguri, 1990, cu prefaţă de Cornel Ungureanu; Titu Maiorescu şi cultura românească, 2000.

Trebuie menţionat faptul că în închisoare a memorat poeziile lui Radu Gyr, pe care apoi le-a transcris în cîteva volume. Fie numai şi acest fapt excepţional (memoria sa prodigioasă dar şi iubirea sa de poezie, l-au ajutat într-aceasta; iar despre poezia lui Radu Gyr adolescentul de 17 ani scrisese chiar la debutul său critic!!! - iată unul dintre noroacele mult urgisitei noastre literaturi române...), îi asigură în postumitate recunoştinţa noastră emoţionată.

Nu l-am cunoscut personal, deşi nu este exclus să-l fi zărit în redacţia Familia de la Oradea, unde (venind de la Pocola-Beiuş, sediul meu de campanie geologică în 1968) am intrat o dată sau de două ori, revăzându-mă cu Alexandru Andriţoiu, căruia îi fusesem prezentat de Ludovic Antal, în Bucureşti şi cu dramaturgul Mircea Bradu, cunoscut şi acela mie dintr-o vacanţă studenţească la Costineşti. Mi-a fost prezentat, de nu mă înşeală memoria, graficianul Eduard Pamfil, om ca de pe altă lume, de-o extremă delicateţe. înalt, slab, ochelarist, cu păr negru ondulat. (Să nu se creadă că în aceste împrejurări favorabile aş fi publicat ceva la Familia, în speţă poezii, căci pe-atunci altceva nu prezentam la redacţii, în astfel de împrejurări. O poezie mi-a apărut totuşi în ziarul local, cu bunăvoinţa poetului Teodor Crişan.).

Citeşte mai mult: http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=8485

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ovidiu_Cotru%C8%99

Alţi scriitori:

Eugen Cizek, n. 1932

Virgil Bulat, n. 1940

Horia Bădescu, n. 1943

Poezia zilei. Ion Lazu: Nelinişte

Bătrânii mei au defrişat păduri

La începutul lumii lor punând

Un orizont de arbori la pământ

Iar lumea se lărgea cu arături.

Se retrăgea mereu învinsa oaste

Din faţa rotitoarelor securi

Până sub munţii depărtaţi şi suri

Oprindu-se în pâlcuri verzi, pe coaste.

A mai rămas aşa, prin bătături

Câte-un copac ce zice-ntreaga seară

Un cânt pe care nu poţi să-l înduri –

Şi-o grea nelinişte te împresoară.

De şapte ani mă-nchin tot la păduri,

Doar i-or ierta pe-ai mei, de-odinioară.

1968, Pocola-Beiuş

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1997

Iunie 97. O imagine-şoc pentru homo internauticus, avid de imagini şoc, ar putea fi aceasta: nu un cîntărerţ de operă costumat în primitiv, ci un pitecantrop printre alţi pitecantropi, însă emiţînd deodată sunete precum Pavarotti sau Maria Calas. Şi de ce nu?! Arta a apărut ca o excepţie, a izbucnit din nimic, În gâtlejul primitivului, în vârful degetelor sale - din predispoziţia genetică a speciei, iar nicidecum nu a fost, la începuturi, o chestiune de perfecţionism, de progres prin exerciţiu, prin perseverenţă.

Interesantă şi reprezentativă povestea spusă de colegul geolog Mihai M., despre arheologul medievalist Adrian Bătrîna, emigrat cu soţia în Grecia, apoi în Canada, unde se descurcă pe post de bijutier: învăţase arta bijuteriei la Atena, la un libanez, continuă la Montreal la un pachistanez pe care însă vărul aceluia îl falimentează. Atunci românul nostru, în disperare, cumpără cu 700 dolari nişte scule de bijutier, se plasează la subsolul clădirii şi toarnă vreo 20 prototipuri după albume medievale şi are succes de la prima ofertă. Ajunge să-i dea comenzi fostului patron pakistanez, acesta emoţionat pînă la lacrimi.

Citesc H. Taine – Florenţa. Domul, nedus la capăt nici până astăzi.

Duminecă, ne plouă de cîteva ori. Am scris Lidiei cum să ne întîlnim la Bălţăteşti, pe 16 iunie. Nu ştiu dacă au apărut Georgeta şi Marco.

Iată ce păstram în mine, iată ce am fost! – asta trebuie să spună arta oamenilor, crede Taine. Deci eu trebuie să dau înainte cu Veneticii mei.

Azi noapte îl visez pe tata, pe panta de la Vălcea: mă cheamă, îmi dă să ţin în mîini o piatră caldă, plată-rotundă, şi-mi spune, suflînd asupra unei vetre improvizate, cenuşă: I-am pregătit ceva de pomană maică-ti.

Taine: Aşa cum a gîndit, aşa a şi creat. Cimabue, dar şi Giotto.

(din Lamentaţiile Uitucului, jurnal 1990-1999, în manuscris)

Va urma

Fotografii cu scriitori... la un doctorat.