Scriitorul zilei: Al. Al. Philippide, n.1 aprilie 1900 - d. 8 februarie 1979

 

Născut la Iaşi, fiu al celebrului savant filolog Al. Philippide, viitorul membru al Academiei române şi-a luat licenţa în anul 1921, continuându-şi studiile în Franţa şi Germania, în perioada 1923-1928. Va traduce apoi din Voltaire, din Novalis, marea lui pasiune, dar şi din Cehov, din Lermontov, răsplătit pentru aceasta cu Premiul USR pe anul 1979.

A debutat cu poezii dar a scris şi proză fantastică, eseuri (Scriitorul şi arta lui).

Volume mai importante: Aur sterp, 1922; Stânci fulgerate, 1930; Visuri în vuietul vremii, 1939; Poezii (antologie), 1962; Monolog în Babilon, 1967. Floarea din prăpastie (nuvele fantastice, 1942); Studii şi portrete literare, 1963; Studii de literatură universală, 1966, iar postum i-a apărut Vis şi căutare, 1979.

Scriitor de mare prestigiu, fiecare volum a constituit un eveniment în viaţa literară a vremii.

***

Din Ion Lazu - Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale:

  
5 aprilie 2007 (...). Privindu-mi harta, ochesc în cartier numărul lui Al. Philippide, dincolo de Piaţa Iancului. Un trecător mă sfătuieşte să nu iau niciun tramvai, e aproape dacă o tai printre blocuri, pe jos. Aşa că iute ajung pe Elev Ştefan Ştefănescu, şi Avrig; trec Piaţa Iancului, intru pe-o alee în spatele blocurilor mari de la bulevard, vechile străzi au fost ciuntite prin sistematizare, întreb cu emoţie de Ilarie Chendi, să o iau prin spate, să ocolesc... nimeresc strada şi privesc pe dreapta, numerele scăzătoare, ajung astfel la nr.19, o vilă cu etaj şi calcio vechio, iederă acoperind zidul până la conturul ferestrelor; intru în curte, caut soneriile de la prima scară, căci mai există altă construcţie în spate, sun, iese un tânăr cooperant, o cheamă pe mama lui, doamna coboară în curând: este fiica lui Al. Ph., iar el este fiul fiicei, deci nepotul în linie dreaptă al Poetului. Doamna e scundă, blondă, cu ochi albaştri, iar tânărul înalt, dar tot blond, ochi albaştri, nas coroiat, cam la 30 de ani, - şi le spun că ambii seamănă cu maestrul. Că l-am văzut prin anii 65-67, arătat mie de actorul Ludovic Antal la sala Radio; da, el colabora mult la Radio. Cu ochelari de vedere. Le spun că acum vreo lună-două am ascultat noaptea un recital copios din poezia marelui Al. Ph., o antologie din Monolog în Babilon. Ambii se arată foarte plăcut surprinşi, chiar încântaţi de iniţiativa USR; ieşim pe trotuar, fac poze cu cei doi în faţa imobilului. Maestrul a locuit aici între anii 1938-1979, adică până la moarte, vreme de 4 decenii... Ea crede că tânăra generaţie de cititori dar şi noii poeţi nu mai gustă poezia marilor maeştri. Eu: de fapt nici nu-i cunosc decât foarte aproximativ, iar şi mai exact ar fi să spunem că evită să-i citească pe marii înaintaşi, evită confruntarea cu marea poezie, preferă să nu intre în contact cu evidenţa talentului, cu harul, căci harul nu e lesne de contestat, el e imperativ, te obligă să-l recunoşti acolo unde se află, te inhibă. Simt că le merge la inimă spiciul meu. Noi facem ce se mai poate; iată strada cu numele criticului literar Ilarie Chendi, iată o stradă în Bucureşti cu numele poetului Al. Philippide; acum punem plăci memoriale, noi căutăm să ne facem datoria, să ne prenumerăm printre ţările civilizate, să lăsăm unele repere culturale pentru cei care ne urmează...Tânărul îmi spune că imediat după colţ, în faţa Pro-Tv, există o vilă în dărăpănare, construită prin 1915-1916, acolo a locuit până la moarte Ştefana Velisar. Fiica poetului îşi aminteşte vag a fi fost în vizită cu părinţii la Ion Marin Sadoveanu, atunci deja spre sfârşitul vieţii, paralizat într-un fotoliu, în grădina casei. Nu mai ştie unde era plasată casa romancierului IMS. 

Merg pe bdul Pache Protopopescu, în faţa ProTv, la numărul 94, fac poze cu casa din fundul grădinii, cu acoperişul sită, în accentuată degradare, practic compromisă şi irecuperabilă. Ce păcat că nu s-a intervenit la timp. O vilă boierească, cochetă, cu grădină în faţă, deci plasată strategic mai departe de zgomotul bulevardului. Te doare inima când ştii că n-ar fi fost nevoie decât de mici amenajeri, la momentul oportun, de reparaţii ale acoperişului, streşinilor, ale burlanelor, cu cheltuieli minime. Cât i-ar fi putut costa pe cei de la ICRAL cele 10-20 foi de tablă şi un om care să cârpească acoperişul, în zonele unde vântul a smuls tabla?! Dar locatarii ce-au păzit? Neglijenţe mici, pagube incomensurabile...

Alţi scriitori:

Cicerone Teodorescu, n. 1908

Poezia zilei: Al. Al. Philippide

***

  M-atârn de tine, Poezie,
Ca un copil de poala mumii,
Să trec cu tine puntea humii
Spre insula de veșnicie
La capătul de dincolo al lumii.
Mă vei lăsa acolo singur
Alături de toți morții lumii?

Și în Egipt, acum cinci mii de ani,
Va fi fost poate un poet
Care și el încerca să măsoare
Hăurile vremii viitoare
Și care căuta să potrivească
Gândirea lui cea pământească
Pe ritmul deșirat al veșniciei.

Ce fericit era acel poet
Când se gândea că după moarte
Unul măcar din cele trei suflete-ale lui
Va rămâne să plutească mai departe
Pe valurile viitorului!
Cu neclintire el credea
Că după mii și mii de ani de zbor
Sufletul cel călător
Se va statornici pe-o stea
Cu care-apoi va hoinări prin haos.

Mumia lui mai zace poate încă
Și-acuma în vreo tainiță adâncă,
Privind cu ochi uscați de așteptare
Tavanul cu inscripții funerare.
Și poate noaptea când șacalii latră
Rencepe viața robilor de piatră.
O stafie de torță se aprinde;
Scot robii milenarele merinde;
Străvechile bucate de vatră fierb în bliduri;
Dănțuitoare roșii coboară de pe ziduri
Și-și farmecă stăpânul, fantomă ca și ele,
- Și sufletul cel veșnic plutește printre stele.

Dar eu, vlăstar al unei lumi bătrâne,
Roș de-ndoieli, bolnav de nostalgii,
Zadarnic caut o cerească pâine
În raftul vechilor mitologii.

Zadarnic caut să privesc și eu
Spre sigure limanuri viitoare;
În peșterile sufletului meu
Torța nădejdii pâlpâie și moare.
(O, blestemat să fie gândul care
Mă-ndeamnă s-o aprind mereu!)

Nimic în mine nu mă-mbie
Să cred în viitoarea mea mumie.

Încerc să-mi făuresc din îndoială,
Din visuri și melancolie,
O amăgire-originală.

Ajuns în preajma ultimului prag,
Mai ști-voi oare c-am trăit în Terra,
Prin veacu-al douăzecilea din era
Numită după un ilustru mag?

Voi fi atuncea unul dintre
Acele anonime duhuri
Care se-nghesuie să intre
Pe poartea marilor văzduhuri.

Se mai cunosc între ei morții?
Ce singur trebuie să fii
Când treci pe totdeauna pragul porții
În ceea ce aice numim noi veșnicie
Dar care-acolo poate este
O nouă înșelătorie
Cu spațiu și vreme și vechea poveste!

Se mai cunosc între ei morții?
Dar dacă dincolo vom deveni
Niște făpturi hidoase și mișele,
Noi care ne iubim ne-om dușmăni,
Iubind pe cei ce-au vrut să ne înșele,
Prieteni cu vrăjmașii noștri de-astăyi,
Vrăjmași ai celor care azi ni-s dragi?

O prea ciudată nălucire
În noaptea inimii învie!
Văd o străveche mânăstire
În preajma anului o mie
Pe care-un scrib extatic scrie
Pe-o foaie veche de psaltire,
Cu gând sfios de veșnicie:
E-aproape marea ispășire,
M-atârn de tine, Poezie! 

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1997
(continuare 16 ianuarie): În zori, pe mare ceaţă, nu se vedea la doi  metri, le vin din faţă două tancuri ruseşti. A ordonat împrăştierea. Cei cu tancurile încercau să-i strivească, ei săreau din faţa şenilelor, ăia se întorceau şi îi urmăreau, aşa mereu. L. sare într-o groapă, lîngă alt soldat care îi spune, oftînd: Treceţi dle căpitan în locul meu că eu şi aşa o să mor. De ce spui asta? Păi uitaţi-vă. Şi a dus mîna la ceafă şi i-a arătat un pumn de creier. L. s-a gîndit: N-am pomenit om să vorbească după ce i-au sărit creierii şi i-a spus: Stai cuminte, nu mişca şi ai să scapi! Între timp tancurile se luaseră după slt Pisculungeanu care a luat-o la fugă. Ceilalţi s-au regrupat, s-au numărat, nu aveau decît un om lipsă, pe care îl călcase şenila direct pe cap, iar creierii săriseră pe ceafă la acel soldat. De departe îl auzeau pe slt Pisculungescu ţipînd: Nu mă lăsaţi, dle căpitan. S-au dus spre acel loc. L-au găsit pe slt într-o rîpă – toate văile de la est de Nipru fuseseră taluzate antitanc, deci slt a sărit în rîpă, tancurile au văzut că el a mărit viteza, au accelerat şi s-au răsturnat în rîpă, cu şenilele în sus, iar turela i-a strivit pe cei dinăuntru. Aşa erau făcute prin construcţie… Slt nu spunea decît: dă-i în p. măsii, dă-i în p. măsii, dar era şocat rău şi mai tărziu l-au urcat într-o ambulanţă şi au scăpat de el. Au mers toată ziua aia şi seara şi noaptea urma să iasă din încercuire. Dar la o etapă, din învălmăşală, am mers spre nord, dar asta s-a dovedit spre norocul lor căci au nimerit într-o zonă mai puţin păzită. Au ajuns la un braţ mort al Donului, a ordonat să se înainteze tîrîş, pe gheaţă. Dar nimeni n-a pornit pînă nu au spart gheaţa şi au băut apă, după atîtea zile, fiind tare însetaţi . .Au dat de-o moară, înainte de Cutelnicov, erau oameni la măcinat, înainte de Crăciun. Le-au luat căruţele şi au continuat drumul spre vest în căruţe. Au dat peste o grupă de nemţi care instalau un cablu gros pe stîlpi. Ce faceţi? Instalăm cablul spre Stalingrad-Tinguţa. Fugiţi, mă, că acolo nu mai e nimic! Ba da! şi i-au lăsat pe nemţi în plata domnului. Au ajuns la trupe de români, aceia i-ai luat drept dezertori, şi anume chiar un colonel care îi plînsese la telefon lui Lăţea că nu poate da atacul, să-l ajute cu pregătire de artilerie. Păi acela a fost alt moment. Da, alt moment? Vă rog să mă duceţi la general. L-a dus, i-a prezentat situaţia, i-a cerut hrană şi adăpost pentru cei o sută de oameni, cîţi mai scăpaseră din încercuire. Generalul a luat harta, a făcut o cruce pe Tinguţa şi a ordonat să li se dea raţia.

Alt episod. Vreo 20 se reped într-un adăpost, sub observator. Peste ei intră cam tot pe-aţiţia ruşi. Perplexitate. Se uitau unii la alţii. N-a tras nimeni un foc. Ruşii păreau în avantaj, erau mai spre ieşire, puteau trage în retragere. Dar pesemne că aveau o iscoadă la ieşire, căci la un moment dat au ridiact mîinile, s-au predat. Asta pentru că deasupra, în lupta directă, ai noştri îi împinseseră înapoi pe ruşi şi cei din adăpost s-au trezit pe teritoriul românilor.

 Va urma

Fotografii de iarnă...cu promoroacă...