Scriitorul zilei: Radu Voinescu, n. 1958, http://ilazu.blogspot.ro/2012/12/scriitorul-zilei-radu-voinescu-poezia.html

Alţi scriitori din Calendar:
Hortensia Papadat Bengescu, n.1876, http://ilazu.blogspot.ro/2013/03/o-noua-cronica-de-magda-ursache-i.html
Marin Sorescu, m. 1996, http://ilazu.blogspot.ro/2011/12/scriitorul-zilei-marin-sorescu.html
Ion Larian Postolache, m.1971, http://ilazu.blogspot.ro/2012/11/scriitorul-zilei-ion-larian-postolache.html
Toma George Maiorescu, n. 1928

Poezia zilei: Lidia Lazu
(din Continuarea cuvântului, ed. Vinea,1999)

Bucuria de-o clipă

Fu gata să mă doboare

Sunet lin şi lumină

Filtrîndu-se prin frunzare

De tei înflorit

Miros de pace divină

Şi fior dinspre plus infinit.

Foile mele ard încet

În spuza de la capătul mileniului

Şi mă acoperă pe furiş

Cu un strat subţire de cenuşă albă

Plăcut mirositoare

De jertfă şi păcat

Ard pădurile de ani şi ani

Jivinele istovite de alergare

s-au oprit acum şi ling flăcările

mistuitoare

gîze şi salamandre vrăjite

se ridică la cer

odată cu cenuşa

ce va da ocol pămîntului

eu sunt chiar acolo

în inima cedrilor aprinşi –

trosnete mici se transmit

dinspre vîrful crengilor

focul mă-nvăluie lacom

nepotolit.

Păsările zboară în orice parte –

Este voia lor

Pasărea mea zboară numai

Către apus

Şi se hrăneşte cu dungile vineţii

Care mă haşurează

Poate de aceea trilul ei

E aproape de nesuportat

Şi o fac să tacă

Numai dacă îi spun că e fermecată

Şi că doar muţenia o va dezlega

Şi va redeveni fată.

Într-o zi potolită

Cu o boare de vînt

Şi un ropot de ploaie

Să ieşi în cîmp

Singur să stai

Miroase ca lîngă cuptor

După ce s-a scos pîinea

Şi te trage în jos o amorţeală

Căreia nu te poţi împotrivi

O colibă să ai

Să stai la scuteală.

Ion Lazu: O pagină de Jurnal, 1995

15 iunie 95. Joi. De luni încoace, foarte prins cu cercetarea nisipurilor, mai ales că două zile a stat aici Valentin, plecînd apoi la Motru, la un simpozion unde se află şi Berby. Să nu credeţi că mai marele geolog a catadicsit să dea o fugă pe aici, mă evită pe cît poate! Din păcate, ivindu-se şi problema cu argilele caolinoase, am mult de lucru, CP îşi ia tălpăşiţa la întîlnirea de 25 de ani, iar ploile nu mă lasă în nici o zi.

Ruptura: Azi noapte visez Paloş: eram ca într-o bibliotecă mare, presat de prea multe cîte aveam de făcut. MP trecea uneori pe lîngă mine, cu ale ei, cu ştiuta-i reţinere, preocupată, vezi-bine. La un moment dat am mers la pupitrul ei şi i-am mărturisit că nu fac faţă, să mă ajute, dacă poate. S-a dus la raft şi în curînd a venit cu un coş de cărţi, mi l-a pus în faţă. Mă ridic să-i mulţumesc şi încep să-i sărut părul: umblam cu buzele prin coama ei deasă, care avea un spulber de apă, ca şi cum ar fi venit prin ceaţă. Îi căutam viţele, îi căutam pielea de deasupra tîmplei, o prinsesem de umeri şi umblam cu botul prin părul ei mătăsos, răcoros. I-am atins pielea şi atunci a tresărit, ca speriată de-o amintire sau de-o reţinere, sau de teama a ce-ar putea să urmeze. Umblam mai departe cu buzele prin părul ei înrourat şi, parcă fără să mai ştiu ce fac, i-am şoptit: Te iubesc şi acum! A tresărit din nou, dar nu s-a tras înapoi mai mult decît o făcuse prima oară, aşa că i-am atins din nou pielea tîmplei cu buzele şi am urmat: Te voi iubi mereu! A rămas nemişcată, îmi plimbam în neştire buzele şi toată faţa prin bogata-i coamă înrourată şi într-un tîrziu, dar nu foarte tîrziu, am auzit-o: Ce bine e! De fericit ce eram, m-am şi trezit. Dar încă din prima clipă mi-am dat seama că de fapt vocea fusese a Lidiei.

Ca în atîtea alte rînduri, visul cu MP vine să mă vindece de cumplita supărare de aseară, cînd mi-am dat seama că sunt blocat aici şi nu voi putea ajunge la ai mei decît peste 7-8 zile…

16 iunie 95. Mai alaltăieri, cu Valentin şi Cornel, vine vorba de înzestrările excepţionale artistice ale Lidiei. Stela, foarte reticentă îndeobşte, i-ar fi spus lui V., după spectacolul de la Pod, că niciodată nu a cunoscut o altă persoană ai cărei ochi să fie aşa de expresivi, să-i vorbească atît de puternic şi convingător. Că a impresionat-o chiar mai mult decît mine, scriitorul. Şi că e mare păcat şi o pierdere grozavă că nu s-a manifestat în actorie.

Îl visez iar pe Nichita Stănescu şi pe Cezar Baltag, tocmai le arătam o broşurică în care Doina Vodă scria ceva despre mine. Deschid revista şi spre mirarea mea văd că vinieta era chiar numele Lidiei scris meşteşugit, cu litere foarte mari şi groase. Apoi Nichita, cam de deaprte, dar cu faţa curată şi tînără, mă întreabă ce fac cu lucrările mele, de ce nu public o carte? Îi spun: Păi n-am publicat pînă acum decît vreo zece cărţi. La care ei rămîn perplecşi şi chiar jenaţi. Iar eu mă găndeam: pe ce lume trăiesc ăştia, marii poeţi, de nu-i văd pe cei din jur? Şi pe ce lume am trăit eu însumi, de n-am dat puţin din coate, să-mi fac cunoscute lucrările? Datu-le-am vreo carte cu autograf? Nicicum. Mă ţineam la distanţă, şi-or fi zis: un veleitar…

16 iunie 95. Seara tîrziu, telefon acasă, răspunde A., Lidia fiind în vizită la soră-sa. Se pare că încă nu a apărut articolul despre cartea ei. Nu mă prea auzea, dragul tatei. Ne vedem marţi, îi zic.

17 iunie 95. De mirare, dar iată că sunt vexat de faptul că A. nu a luat decît menţiune! Teoretic, îmi spun că abia asta e semn că nu e doar un băiat isteţ şi atît, ci probabil are o fire mai visătoare, mai complicată, lipsindu-i promptitudinea omului sec, robotic.

După amiază la scaldă. Seara facem coroniţă pentru Marti. Lucru la planşe. Văd licurici pe-afară. Ah, Bocşa Montană!

18 iunie 95. Moartea lui Emil Cioran, în cea mai lungă zi a anului. N-a vrut să revadă locurile copilăriei, poate pentru a evita şocul că le-ar fi găsit foarte diferite de ce-şi amintea – şi considera deosebit de preţios pentru sufletul său.

Pornind chiar de aici ar fi de estimat rolul amintirii în structura civilizaţiei umane, mai ales în creaţie – caracterul ei emoţional, forţa de liere, de aglutinare etc

Şi ce o să se aleagă de omenire, atunci cînd fiece ins îşi va trage pe videocasetă serbarea de la sfîrşitul clasei a-ntîia, întîlnirile, excursiile. Vezi Blaga, care în Hronicul… descrie o excursie făcută la vîrsta de 8 ani în M-ţii Sebeşului. Ce-ar fi ieşit decă totul era tras pe dischetă? Mi-e teamă că proliferarea tehnicii va ameninţa serios însăşi creaţia literară – şi nu numai! Caseta video e atît de exactă, de pedantă, nepierzînd nimic, încît te descurajază să-ţi mai aminteşti – nu-ţi lasă pic de loc pentru asta! – necum să recuperezi teritorii rămase în penumbra trăirii…

O după amiază întreagă pe dealul Ciovîrnăşanilor, cu valea Coşuştei la picioare şi cu platoul Mehedinţi urcînd spre apus, în mari trepte.

Şi nici un cuvînt scris – adevărată poesie!

(din Lamentaţiile Uitucului, în manuscris)

Va urma

Lansare Kahlil Gibran: Profetul. Grădina Profetului.
Lansarea de la Sala Calderon are loc la exact 130 de ani de la naşterea poetului, pe 6 decembrie 1883, de ziua sf. ierarh Nicolae. Dintr-o familie libaneză, de creştini de rit maronit. La vîrsta de 11 ani se refugiază cu mama, fratele şi două surori în SUA, la Boston. La 15 ani adolescentul revine la Beirut spre a-şi desăvârşi studiile în arabă. La 18 ani face un traseu mediteranean, prin Grecia, Italia Spania şi ajunge la Paris. Revenit la Boston, se afirmă ca poet excepţional în revistele de limbă arabă. Se va muta la New York, căpătând notorietate. În paralel, pictează, expune, se remarcă, primeşte o bursă de studii în arta plastică la Paris. Tablourile sale se află în marile muzee ale lumii. După 10 volume de poezii în limba arabă, trece la engleză, desăvârşindu-şi măiestria, impunându-se ca poet de excepţie al vremii sale, tradus în nenumărate limbi ale lumii. O viaţă de exaltări sublime şi de dureri fără limită, pierzându-şi încă din prima tinereţe fratele, o soră, pe mama sa, apoi şi tatăl. El însuşi secerat la doar 48 de ani de blestemul familei: ftizia, la el combinată cu ciroză. Înmormântat în satul natal, sub faimoşii cedri libanezi, venerat de conaţionalii care cîndva îl huliseră pentru erezie. Nu există frontiere în literatură, ţine să ne convingă poetul Radu Cârneci. De menţionat că prima traducere a Profetului îi aparţine, a apărut încă în 1983; la această nouă editare a completat textul cu pasaje recent traduse. Sursele poetului libanez sunt către începuturile culturale mediteraneene, egiptene, arabe, ale grecilor antici, biblice şi venind spre clasici şi moderni.. Ascultăm o înregistrare a piesei puse în scenă de regizorul Mihai Lungeanu, în interpretarea de zile mari a actorilor Irina Petrescu şi Marcel Iureş, transmisă cândva la Teatrul Naţional radiofonic. Versete înmărmuritoare... Vorbeşte-ne despre tot ce se întâmplă între naştere şi moarte. Iubirea nu se dăruie decât pe sine şi nu primeşte decât de la sine. Iubirii îi e deajuns iubirea. Iubirea, dacă e meritată, vă va arăta singură drumul. Să fii izvor ce se trezeşte şi susură noaptea. Să te trezeşti în zori cu conştiinţa împăcată, pe buze având un cântec de laudă. Dar despre căsătorie ce ai a ne spune, înţeleptule? Umpleţi-vă unul altuia cupa dar nu beţi din aceeaşi cupă. Dăruiţi-vă inimile dar nu le lăsaţi în păstrarea celuilalt. Stejarul şi chiparosul nu trăiesc nici ei în umbra celuilalt. Copiii voştri nu sunt copiii voştri, ci copii ai vieţii şi chiar de sunt cu voi nu vă aparţin; şi nu căutaţi să-i faceţi pe ei asemenea vouă, căci viaţa nu merge înapoi... Te-aş îndemna să ne vorbeşti despre a dărui. Daţi prea puţin când daţi din ce-i al vostru. Trebuie să daţi din voi înşivă. Cei care dau cu durere, durerea va fi cîştigul lor. Am ascultat cu o mie de urechi acest imn fără pereche, nedorind să pierd o silabă; iar de notat, doar ce s-a putut, în marea emoţie a Artei, a Poesiei.
Comentariu R.C.: Este un mic-mare tezaur de înţelepciune şi morală.
Petru Solonaru, din proximitatea maestrului Cârneci, face distincţia între traducere şi tâlmăcire, între simpla livrare a textului într-o altă limbă şi tâlcuirea unui text. Se referă la vechii greci; la dubla oglindire... Spre a ne sugera truda delicată, de mare răspundere, când e vorba să aduci într-o altă limbă mesajul puternic al unui mare liric al omenirii.
Aureliu Goci: Tipul de mesaj Gibran apare la noi încă în scrierile lui Heliade. (Completează Florentin Popescu: încă de la Neagoe Basarab, cu ale sale Învăţături către...). Structura psihologică a poetului o aminteşte pe cea sapienţială, a lui Socrate, care nu avea totuşi vibraţia lirică a libanezului.. O analiză pe câteva pagini, aplicată, sensibilă. Mare poet al unei ţări mici. Textul, ni se promite, va apărea în revista Bucureştiul literar şi artistic. Poeta Paula Romanescu, ea însăşi traducătoare din literatura de limbă franceză şi care a intervenit, traducând parte din vorbirea dnei ambasadoare, ne delectează cu un spici pe jumătate în franceză, pe jumătate în română, citând din poezia gibraniană şi, aşa cum a notificat apoi Radu Cârneci, sau poate Goci, ne-a oferit un comentariu gibranian.. Dna Jeana Morărescu: un poet libanez, arab, creştin. Însă un poet al tuturor timpurilor, un poet al moralei, al eticii, ţintind binele abstract, nici pe cel mereu schimbător, ci binele necesar, cum năzuiau grecii antici. Gibran merge pe aceeaşi linie şi ne dă prin glasul poeziei un adevărat sistem filosofic. Bipolaritatea liricii sale, dar şi osmoza cu sensul lumii; despre omul arhetipal, cel în care trebuie să se regăsească toţi oamenii, inclusiv postmodernii. Omul vast, "în care voi nu sunteţi decât celulele...". La final, Florentin Popescu aduce un patetic omagiu maestrului Radu Cârneci, cu truda sa de decenii întru aşezarea în limba română a marii poezii universale.
Oare nu vi se pare în firea lucrurilor ca marii traducători să fie asimilaţi cu ambasadorii?

O cronică la Odiseea plăcilor memoriale:
(preluare din revista Steaua.)

Florin Mihăilescu: Urmele vieţii

Scriitorii, ca de altfel toate categoriile de artişti şi de intelectuali creativi, lasă în urma lor o operă, care le prelungeşte indefinit prezenţa în posteritate. Ei au fost însă, la vremea lor, şi oameni ca noi toţi, în carne şi oase, cu bucurii şi suferinţe cât se poate de naturale. Amintirea ipostazei lor fizice şi foarte personale riscă să se estompeze cu trecerea timpului şi chiar să dispară în cea mai mare parte. Împotriva acestei triste eventualităţi, urmaşii marilor spirite au creat plăcile memoriale, aşezate pe zidurile caselor în care acestea şi-au consumat existenţa. Asememea plăci alcătuiesc o adevărată istorie, resuscitând o lume care nu se cuvine să piară din memoria culturală a umanităţii. Printre cei care ne-au dăruit o operă demnă de recunoştinţa noastră, dincolo de cărţile publicate, dar şi de pietrele de mormânt, plăcile de marmoră de la fostele lor locuinţe sunt urmele concrete ale vieţii lor printre noi. A le aşeza la locuri potrivite este o formă de omagiu şi un gest de istorie culturală. Ele pot fi considerate deopotrivă şi un atestat al creativităţii naţionale, iar instalarea lor un act de cea mai deplină normalitate.

Iată de ce o preocupare de această natură trebuie reluată pentru a actualiza situaţia. Cele mai numeroase locuinţe de scriitori, artişti şi oameni de cultură s-au aflat şi se află, cum era şi de aşteptat, în Bucureşti şi în câteva alte mari oraşe. Ele s-au înmulţit între timp, încât unele n-au mai fost de lungă vreme marcate, după decesul celor care le ocupau. De câţiva ani încoace, interesul pentru această istorie murală a culturii bucureştene şi nu numai pare a da semne de redeşteptare. Îi datorăm lui Corneliu Lupeş câteva volume despre unele importante case memoriale (T. Arghezi, G. Bacovia, I. Minulescu, L. Rebreanu, G. Călinescu), precum şi o impozantă panoramă a plăcilor şi adreselor de scriitori din capitală, „Şoaptele urbei” (2011), precedată în 2009 de un frumos album de fotografii, „Literaturile Bucureştiului sau despre memoria fără amintiri”, cu o introducere de Radu Călin Cristea, care este şi coordonatorul volumului, apărut sub auspiciile Muzeului Naţional al Literaturii Române. Însă cea mai spectaculoasă şi mai impresionantă contribuţie practică la aducerea la zi a plăcilor memoriale din Bucureşti îi aparţine poetului şi prozatorului Ion Lazu, a cărui acţiune a condus la instalarea, începând din 2007 şi până în momentul de faţă, a cca 160 de plăci, cuprinzând peste 200 de nume de scriitori. Operaţiunea n-a fost deloc nici simplă, nici uşoară şi ne este povestită acum de însuşi înfăptuitorul ei, într-un volum compact, cu titlu inspirat şi foarte potrivit „Odiseea plăcilr memoriale” (Editura Biblioteca Bucureştilor, 2012).

Autorul a debutat în 1970 cu o culegere de schiţe şi povestiri, continuând alternativ cu versuri şi romane, pentru a atinge nivelul cel mai înalt de maturitate şi talent cu cel puţin două dintre acestea din urmă, „Veneticii” şi „Sălbaticul”. Caracteristică întregii creaţii a lui Ion Lazu este infuzia masivă de elemente diaristice în desfăşurarea şi coagularea substanţei narative, ceea ce dă textului un aer de autenticitate şi mărturie documentară. Pe de altă parte, e semnificativă şi observaţia autorului însuşi, în acelaşi sens: „Credinţa mea (şi ocupaţia de o viaţă, devenită a doua natură, vine să o întărească) este că fiecare artist ţine un jurnal al său, indiferent sub ce formă l-ar disimula (iar mai exact ar fi să spun că orice creaţie artistică este în subsidiar un jurnal de idei, o diagramă a stărilor de spirit, chiar a evenimentelor care marcheaază destinul creatorului) , indiferent că autorul, încolţit de inoportuni, declară cu nonşalanţă contrariul” („Scene din viaţa literară”, Ideea europeană, 2007, pag.6-7). Dar Ion Lazu a publicat deja şi două jurnale propriu-zise, Scene din viaţa literară”, din care tocmai am citat şi „Vreme închisă” în 2012, iar „Odiseea...”, care ne stă acum în atenţie este şi ea o selecţie mai nouă din ansamblul unor confesiuni ”sur le vif”, din ce în ce mai bine organizate, cum încep să fie de prin 1979 încoace. Această recentă selecţie este una tematică, la fel cu „Scenele...”. Autorul nostru a reţinut desigur din jurnalul anilor 2007-2009 mai cu seamă acele pagini care descriu avatarurile unei incontestabil nobile întreprinderi spirituale, concretizată totuşi prin de-a dreptul penibile eforturi fizice, materiale, interpersonale şi administrativ-birocratice, care întrec adeseori orice imaginaţie. Ion Laazu se plânge nu o dată de tot felul de dificultăţi, ca şi de, sau poate mai ales de lipsa de ecou a acţiunii sale: „oricât ar părea de neverosimil, nu am înregistrat nici măcar o singură reacţie apreciativă, necum vreo consemnare în presa literară – nici un gest venit în întâmpinarea demersului nostru perseverent şi care, trebuie spus în acest context, nu este deloc lesnicios, cum s-ar putea crede, căci totul a trebuit pornit de la zero, pentru simplul motiv că nu mai există o arhivă a Uniunii”. (p.8). A fost nevoie mai întâi de întocmirea unei liste de nume, fie şi incompletă, pe bază de dicţionare, nici ele scutite de erori şi omisiuni. Însă cea mai complicată problemă au reprezentat-o adresele: unii scriitori au avut mai multe locuinţe succesive, ocupate în ani diferiţi şi inegali; demolările culminând cu „sistematizarea” capitalei au făcut multe zone de nerecunoscut. De aici, necesitatea unei întregi campanii detectivistice, prin apel la vechile hărţi ale urbei dar şi la rude, la prieteni şi colocatari, nu totdeauna dispuşi să coopereze, ba uneori chiar refuzînd să-şi dea acordul pentru fixarea plăcilor, cu toate că normal ar fi fost să se mândrească recunoscători cu ele. Fireşte că şi mulţi alţii l-au ajutat pe inimosul şi neînduplecatul nostru autor. Dar bine-înţeles că stabilirea adreselor nu constituia decât o etapă preliminară. Urma instalarea propriu-zisă a plăcilor corespunzătoare, operaţie tehnică şi desigur manuală, pentru care Ion Lazu a dispus de o mică echipă de specialişti.

Până a ajunge însă la o atare fericită încheiere (finis coronat opus), realizatorul acestei veritabile opere de cultură a trebuit să rezolve multiple şi anevoioase chestiuni de finanţare a proiectului şi de aprobare sau redactare de adrese oficiale ale U.S.R., iar apoi să parcurgă, de cele mai multe ori pe jos, zeci şi zeci de kilometri pe străzile Bucureştiului, pentru a depista adresele avute în vedere şi, în fine, a le aplica după aceea binecuvenitele şi de drept meritatele însemne ale preţuirii urmaşilor. Epuizarea fizică şi nervoasă îţi produce adeseori efectul, după nenumăratele ore de alergătură, de investigaţii şi de discuţii, nu totdeauna dintre cele mai agreabile. Lazu are de mai multe ori ocazia să noteze, la capătul unor ameţitoare traiectorii în zig-zag şi în totală necunoaştere a locurilor cercetate: „îmi dau seama că sunt absolut dărâmat de alergătură” (p.47), „abia mă târăsc spre casă, după şase ore de mers continuu” (p. 42), sau: ”Revin acasă obosit, după drumuri nesfârşite prin cele cartiere muncitoreşti, cu străzi, grupuri de blocuri şi numerotări complet aiuristice, care m-au buimăcit, nu alta. Azi, doar două adrese!” (p.51) sau încă: „În aproape 10 ore de alergătură bezmetică pe străzi, abia de-am apucat să fixăm 7 plăci...” (p.125).

Se pune însă, printre altele, şi problema nivelului de valorizare până la care se poate merge cu includerea unor scriitori în lista memorială, ştiut fiind că unii, pe lângă modicitatea „operei”, n-au lăsat, ca oameni sau ca persoane publice, cea mai frumoasă imagine, demnă cu adevărat de profesiunea lor. Opinia lui Lazu este că valoarea operei trebuie să prevaleze, pe ea o judecăm şi nu pe omul care a creat-o. Şi chiar dacă placa îl aminteşte pe acesta, ea trimite pe privitor tot cu gândul la operă. Înţelegem deci că fiecare creator şi-ar merita onoarea inscripţionării numelui său la locuinţa unde „ a trăit şi a scris între anii...”, cum sună cele mai multe texte de pe plăci. În fond, zice I. Lazu „noi căutăm să ne facem datoria, să ne prenumerăm printre ţările civilizate, să lăsăm unele repere cuturale pentru cei care ne urmează...”(p-45), iar el, ca autor al proiectului, se „străduieşte să facă tot binele care depinde de posibilităţile lui” (p.96), căci, în definitiv, „fixarea de plăci memoriale pentru scriitori nu are nevoie de vreo pledoarie, cu atât mai puţin de o justificare. Ele fac parte din stricta normalitate.” (p.105-106).

Faţă de importanţa indiscutabilă a mărturiei acestor pagini din jurnalul lui Ion Lazu şi faţă de impactul cultural generos al acţiunii întreprinse de el, în numele U.S.R., ce mai contează oare, altfel decât ca un înţelegător regret şi nu neapărat reproş, că volumul de care vorbim n-a prea avut parte de o tehnoredactare şi o corectură corespunzătoare şi că textul lui conţine, în bogăţia încărcăturii sale de informaţii, şi câteva confuzii sau inexactităţi? Iar dacă Ion Lazu a adus prin gestul său un admirabil şi foarte necesar omagiu confratern la adresa înaintaşilor săi, cuvine-se a-i aduce şi noi unul, la fel de colegial, pentru gestul lui, prin care şi-a întregit palmaresul acţiunilor sale literare (deloc puţine!) şi şi-a onorat o operă autentică şi de reală demnitate intelectuală, care-şi aşteaptă (încă) o recunoaştere mai dreaptă şi mai potrivită cu valoarea ei.

Florin MIHĂILESCU

Fotografii cu scriitori la Sala Calderon, 6 dec. 2013