Scriitorul zilei: Radu Ionescu http://ilazu.blogspot.ro/2012/12/scriitorul-zilei-radu-ionescu-poezia.html
Ion Trandafir , n. 1924
Poezia zilei
Ion Lazu (Eu scriu la lumina mâinii mele, 2012)
octombrie, 2006
Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1995
Lidia Lazu în recital BACOVIA - în amintirea marelui nostru prieten, sculptorul Constantin Popovici, autorul Monumentului George Bacovia din Bacău
Ion Lazu - Luxemburg în Decembrie , II
Charleroy - Differdange- Luxembourg
Pic de nor la aterizare. Suflul binecuvântat al Oceanului se face simţit, a împins massa norilor până dincolo de Ardeni. Cerul ca sticla. Ne recuperăm bagajele, le spunem bonjour vameşilor roşcovani, repausăm o clipă în braţele primitoare ale fratelui meu iubit, care ne conduce la maşină. Avem de făcut aproape 200 km până în Ducat, dar este totuşi cea mai convenabilă variantă, folosită şi de el pe timpul iernii, când nu sunt curse directe spre Luxembourg. Din calculele mele, vom ajunge în Ducat cam pe la apus de soare. Lidia s-a plasat avantajos şi soarbe prin toţi porii peisajul: câmpiile verzi, mai verzi acum ca primăvara - şi eu îi furnizez explicaţiile climatice etc, turmele de vite, pâlcurile de pădure mitraliate de soarele declinand spre orizont. Mereu cu ochii ţintă pe peisaj, mereu exclamând de încântare. Or, pentru mine e lucru subânţeles: când suntem împreună şi Lidia îşi deschide spre dealuri, pajişti şi copaci privirile şi , mai corect spus: întreaga-i fiinţă de teleormăneancă trăitoare în satul natal până spre 25 de ani, eu mă retrag în plan secund, mă simt nu mai mult decât un onest meseriaş, care eventual face poze, la îndemnul ei imperios. Vorbim de-ale noastre cu fratele, ne reamintim drumurile de acum 3 decenii, spre vestul continentului: la Bruxelles, la Brugge, la Gand şi Ostende, la Anvers, Roterdam, Amsterdam, la Liege, la Namurul pe lângă care vom trece, înainte să ajungem la Arlon, graniţa cu GDL... Ne spune că trebuie să ne grăbim, căci tot în astă seară, undeva în nordul oraşului Luxembourg, într-un castel (cum altfel?) va fi deschiderea unei expoziţii de pictură şi sculptură Brâncuşi, Rodin, Modigliani, la care este invitat. Vrem să mergem şi noi, nu suntem obosiţi? Nici vorbă! Cu mare surprindere aflăm că dna contesă Marina von Kamarowsky, este curatoarea expoziţiei. Ce întâmplare minunată! Prietena noastră, scriitoarea Ana Calina Garaş, auzind că mergem în Luxemburg, ne-a dat un cadou pentru chiar dna Contesă. Cum nu se poate mai bine să o întâlnim cu un astfel de prilej; ne sfătuim că n-ar fi potrivit să ne prezentăm cu cadoul, dânsa are alte multe obligaţii de reprezentare. Vom găsi un alt prilej, în aceste 9 zile la Luxembourg. Trecem de bifurcaţia spre Liege, apoi de cea spre Namur, îi spun câte ceva Lidiei despre vestita şcoală militară San-Syr; dar iată Arlonul, unde veneam cu fratele pentru cumpărături la supermarchet, eu excedat de abundenţa etalată peste tot... Şi îi spun Lidiei cum de fiecare dată la trecerea graniţei, funcţionarii vamali, mereu aceiaşi, cu mustaţă şi chelie, izolaţi în ghereta lor - nimic mai mult de o gheretă! - ne ignorau, continuând să-şi consume sandviciurile...Pentru mine, care pierdusem ore şi ore la toate vamele: cu emoţii şi mare stres, era un şoc să văd atâta nonşalanţă a belgienilor...Îi spun şi despre Lasauvage, unde graniţa cu Franţa trece peste rondurile din spatele unui mic restaurant şi un singur pas însemna să fii dincolo, în altă ţară... Chiar ca în filmul italian, unde bucătăria era în Elveţia iar soba deja în Italia, situaţie de mare comic, prin anii 60-70 când am văzut respectivul film...
Cu astfel de povestioare, iată-ne în Differdange; parcăm în faţa casei lui Gelu, descărcăm bagajele, iute ne instalăm la etajul 2, în chiar camera pe care o ocupam pe vremuri, la venirile în Ducat. Ne schimbăm de pe drum, Lidia mă vrea la costum de gală, nu? coborâm, mâncăm ceva pe fugă. Şi la drum! Îl întreb pe frate-meu ce variantă alege: prin Petange, ori Belvaux şi Esh-sur-Alzette? Asta ca să mă reobişnuiesc cu traseele şi ca Gelu să vadă că nu am uitat nimic din ce-am cunoscut în Ducat. Alege varianta Petange (acolo am avut eu expoziţia fotografică, la Liceul Technic, unde director era Cornel Meder); urmează Bascharage, prima adresă a fratelui, după de a venit aici, din Praga, prin Vienna... Aflu amănunte despre viaţa grupului lor de 3 emigranţi români, flămânzind prin lunca Dunării, culeşi de poliţie, duşi în lagăr... În Basharage a fost primul lui loc de muncă, la renumita fabrică de bere Bofferding; nu i-a plăcut, muncitorii începeau să bea de la prima oră şi o ţineau tot aşa, robinetele fiind veşnic deschise...Nu era de mine, zice. S-a angajat la o sucursală a firmei General Motors. Prietenii lui n-au avut această şansă, s-au aciuat în RFG.
Schimbăm câteva cuvinte cu doamna Contesă, noi o scoatem în faţă pe scriitoare. Dar şi Gelu este foarte implicat, el a asigurat vinurile, şampania..., cum o face mai la toate întâlnirile cu români.
Lumea se regrupează, încep discursurile; dar iată-l şi pe dl Victor Crăciun, venit şi dânsul la întîlnirea unde participă mulţi români; zăresc insigna cu tricolorul în pieptul multor participanţi. V.C. fiind preşedintele românilor de pretutindeni. Ţine şi el un mic spici, în româneşte. desigur. Printre vorbitori şi ambasadoarea noastră în Ducat. Însă fiind vorba despre lucrări de Brâncuşi, ne mutăm repede atenţia asupra exponatelor. Şi chiar că avem ce vedea. Nu mai puţin de 5 lucrări de brâncuşi, adunate de pe la mari colecţionari, prezenţi şi ei la eveniment. O lucrare de Rodin: portretul lui Gustav Mahler, şi una de Modigliani: portretul unei tinere; în rest, vreo 30 lucrări de-ale pictorului şi sculptorului de origine română: Remus Boterro, cu care schimbăm câteva fraze. A sosit din Elveţia, mâine pleacă la Paris... Mă strecor prin mulţimea de ambasadori, colecţionari, experţi, reporteri, oameni interesaţi de marea sculptură a vremii; fac numeroase fotografii, mânuind totuşi o cupă de şampanie românească, mereu cu gândul la marele Brâncuşi.
Vedeţi aici câteva aspecte de la vernisaj, postate pe acest blog, în ziua de 10 decembrie:
http://ilazu.blogspot.ro/2013/12/scriitorul-zilei-mitropolitul-dosoftei-m.html
La înapoierea spre casă, entuziasmat de soareaua care s-a prelungit vreo 2 ore, cu discuţii nu se poate mai animate, îi spun fratelui Gelu: a fost o seară extraordinară, cum nu se poate mai elevată şi mai animată, mult diferită de vernisajele la care am luat parte în ultimii ani, în Bucureşti, unde participanţii nu ies din amorţeală şi ursuzenie, niciodată bucuroşi, comunicativi, expansivi... Iar în isnea mea îmi spun că şi exilul este tot o selecţie...Lidia, trepidează de emoţie, sculpturile i-au mers la inimă. Am auzit-o povestind într-un grup ce impresie teribilă ne-a făcut Pasărea în spaţiu, lucrarea lui Brâncuşi expusă la Norton Museum din Pasadena, lucrare de o frumuseţe năucitoare, etc. Şi ne propunem să revenim la expoziţie, pentru a vedea în tihnă lucrările, pentru a discuta mai îndeaproape cu dna Marina von Kakarowsky. Dar nu este decât prima zi a noastră în Luxembourg şi deja am trăit emoţii copleşitoare... Pe mâine...
Fotografii luxemburgheze...
Ion Trandafir , n. 1924
Poezia zilei
Ion Lazu (Eu scriu la lumina mâinii mele, 2012)
Sonetul contondent.
Celor doi / poeţi de mare soi: Istrate şi Murgeanu
Visam că Marea-şi părăsea ghiocul
Cu-al său tumult din valuri euxine
Şi, hăt-departe,-n zonele alpine,
Ca-n Cretaceu, îşi regăsise locul...
Priveam de-acuma fascinat la jocul
De valuri înţesate de jivine
Din vremuri dispărute, care,-n fine,
Îşi încercau, o dată-n plus, norocul.
Simţeam o dulce binecuvîntare
Că-n groapa euxinică adîncă
O Mare Neagră nu există încă,
Nici Casa Scriitorilor la mare;
Nici doi poeţi cu barbă, burţi şi plete,
Să-nşire contondentele sonete.
Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1995
14 nov. 95. Pe o zi nu atît de geroasă, cu soare prefirat,
înmormîntarea lui Coposu, în care suntem tentaţi să vedem un Învingător.
Călcîndu-şi pe inimă, cei de la Televiziunea naţională au dat 18 minute,
reportaj foarte bine făcut, iar înainte de ora 20 fusese un colaj după
interviurile Luciei Hossu-Longin.
Marele absent, Regele, şi-a rostit totuşi mesajul de
doliu în Piaţa Palatului, pe cînd la cataflac n-au stat decît regina Ana şi
prinţesa Margareta.
La plecare, ne vedem cu Petre Achiţenie care ne spune
că Const. Popovici e bolnav, a fost internat cu pneumonie şi acum e în pat. La
telefon, Augustina confirmă. Să încerc să-l vizitez mîine.
15 nov. 95. După slujbă, la
închiderea Tîrgului de carte Gaudeamus, unde Patapievici prezintă cartea Alinei
Mungiu “Românii după 89”. Asalt al studenţilor celor doi care au avut un
fulminant succes de librărie. După lansare, lumea îl asaltează pe HRP, pentru
autografe. Apuc să-l felicit pentru Zbor…,
o carte extraordinară, puternică; se arată bucuros, dăm mîna, îmi acordă un
autograf.
De reţinut că Patapievici şi-a început discursul prin
a atrage atenţia asupra fenomenului de aderare la mesajul Coposu, dar abia după
6 ani: în acelaşi sediu unde a fost atacat, acum era omagiat de o mare mulţime
care, în fine, a înţeles mesajul Seniorului.
17 nov. 95. La 15,30 la Const. Popovici, cu mere, pere şi o floare
galbenă pentru Augustina. El în pat, cu fes roşu, cu doar un ochi deschis, lumina unei noptiere din
stînga, . Îmi întinde mîna şi imediat îmi relatează că a
avut trei noduli canceroşi la plămîni, însă după 17 proceduri cu Cobalt i-au
trecut definitiv, ceva ce nu s-a mai văzut! Reiese că are ameţeli, a căzut de
cîteva ori prin cameră. Se uită la TV, răsfoieşte ziarele, nu are putere pentru
citit. Vrea să afle de priveghiul la Coposu, e impresionat de sutele de mii
care s-au perindat, de venirea Reginei Ana şi a Margaretei, în doliu. Vorbim
despre Coposu, marea manifestaţie de adeziune la mesajul lui. Că nu a fost nici
măcar un singur ţigan, din cele patru motive; despre Baraschi pe care l-au dat
gata atacurile lui Hăulică, despre Simona Vărzaru, P. Achiţenie, atelier,
apartament, iepure, pisici, Cioran integral. Nu poate mînca nici ciocolată,
numai compoturi. A condus maşina cînd se ducea la tratament, a reuşit. A fost
instalat bustul lui Călinescu într-un parc de pe str. Vlădescu, în Floreasca,
pe lîngă o secţie de poliţie. Îl întrebau ce măsoară şi el le-a spus că se va
construi acolo o biserică. Părea încîntat că le-a băgat o strîmbă. Ar vrea să se
apuce de poze cu taică-său, ar fi de adus o lampă cu magneziu de la atelier. Mă
ofer să o ajut imediat pe Augustina. Foarte bucuros, acceptă. Îmi spune că l-a
impresionat neplăcut că un anume Vlad Ciobanu, sculptoraş, deja şi-a dat adresa
lui de la atelier. Vine unul, bate la uşă: Îl
caut pe Vlad C. La care CP l-a invitat afară, apoi i s-a făcut rău… Pe drum,
Augustina îmi spune că boala lui C. e reală, fără leac şi cu evoluţie rapidă.
Că şi mama ei, tot aşa, ea cunoaşte simptomele, reacţiile. Plînge. C. este cel
mai minunat om de pe lume, cu micile lui alintări, puiuţul de el... A. îmi
spusese, în drum spre atelier: Mi-au spus că nu mai are sens să-l opresc de la
orice ar vrea. Că boala îi vine de la lucrul cu piatra, cu flacăra, cu lemnul
şi de la multul fumat. În curte, căţeaua Rita se repede şi-mi sfăşie cracul
drept al pantalonului, spre consternarea ei; recunosc că mi-e frică, oricît aş
vrea să mă stăpînesc şi cîinele simte asta. În atelier, înţesat cu lucruri şi
lucrări. Multe abia proiectate, sau începute, ea îmi arată o mulţime de
instrumente şi aparate abia aduse din Franţa. Eu nu mi-am cumpărat absolut
nimic, el a achiziţionat atîtea unelte şi pe unele nici nu a apucat să le
încerce cum funcţionează. Demontez piesa, ea duce pîlnia şi eu tija şi un stativ
de cca 30 kg, de fixare la podea. Infernal. Opresc de 6-7 ori, să-mi trag
sufletul, prin mulţime, Augustina mereu în faţă, deschizîndu-mi drumul. N-aş fi
crezut că mă pot chinui atît. C. ne aude intrînd, se bucură, mulţumeşte
călduros. Îl îndemn să nu cedeze bolii, să preia iniţiativa, în fiecare zi să
recucerească un pas; să iasă afară, e frumos, soare, lumea asta ce merită a fi
văzută. Îl invit la o astfel de plimbare chiar mîine. Pare să vrea să ieşim, o
dă pe glumă: Pentru mîine plănuisem o excursie pînă la fotoliu.
Se mai înviorase, a ţinut să monteze chiar atunci
lampa, ca să văd cum luminează. A întrebat de un variometru de care eu nu
ştiam. A. presupune că e la atelier. Astfel, nedumerit că piesa lipseşte, C.
coboară din pat şi, susţinut de A. vine pînă în sufragerie. Scot din priză,
mergem la pat, îi vorbesc de Patapievici şi Mungiu, vrea cartea, i-o promit.
Îmi arătase Cioran, ediţie completă, splendidă, în franceză; îi spun că tocmai
citesc “Cartea amăgirilor”. La început A. îmi spusese că C. e foarte rău, să
nu-l deranjez, apoi însă se aşază de cealaltă parte a patului şi vorbim în
trei. El făcînd-o să tacă de cîte ori avea ceva de spus. M-a îmbiat cu o cafea,
apoi cu ceva de mîncare, o fasolică, apoi cu ceva de băut, un vin. C. îşi
aprinde o ţigară, aflu că fumează vreo 25 pe zi, ţigări bune. După ce mă
îmbrăcasem, îi arăt insigna cu coroana regală de la rever. Mă întrebase: ce e
strîmb acolo? Era tija florii adusă de mine şi pe care A. o pusese într-un mic
vas, lîngă perdeaua ferestrei.
La despărţire îmi strînge cu putere mîna, îmi
mulţumeşte pentru vizită şi că l-am ajutat. Eu o dau pe glumă: Şefu, s-a făcut,
ciubucul de la coniţa. Le spun cum fac ţiganii cînd îţi cară mobila: se tocmesc
la fiecare etaj, cer noi sume. Cînd să plec de lîngă pat, el: Hai să ne
îmbrăţişăm! Eu: Ba vreau să te sărut! Şi îl sărut pe ambii obraji, aplecîndu-mă
deasupra patului, iar el îmi şopteşte: De trei ori – şi eu îl mai sărut o dată,
cu drag. Şi îl îndemn, pentru a zecea oară “să se mobilizeze, e chestiune de concentrare
a energiei spirituale, să nu se lase bolii, eu dacă aş sta trei zile în pat,
cînd ies afară mă simt slab ca un pui de găină” etc. Rămîne să-mi spună A. la
telefon cînd se simte în stare să ieşim la o plimbare, la braţ. Şi-mi tot
mulţumeşte în timp ce eu mă precipit spre uşă, cu
mare jale în suflet, promiţînd să nu-l uit cu cartea şi cu…
Vin acasă, Lidia mă simte, zice: Are cancer? Şi după
aceea nu-şi mai revine din supărare - şi tot oftăm, cu obidă.
CP mă întrebase, spre sfîrşit: la ce lucrez? Bat la
maşină un Jurnal 1970-1990. Zic, am
ajuns la pagina 754. Şi de cum ajung acasă, mă apuc să bat la maşină. Ce i-aş
mai fi spus? Că în acest jurnal e vorba şi de el, pe care îl cunosc din 65,
deci exact de 30 de ani, pe cînd el avea doar 28.
(din Lamentaţiile Uitucului)
Va urma
Lidia Lazu în recital BACOVIA - în amintirea marelui nostru prieten, sculptorul Constantin Popovici, autorul Monumentului George Bacovia din Bacău
Pansele negre...:
CARBONIZATE FLORI, NOIAN DE NEGRU:
muzica sonoriza orice ecou:
acorduri, arpegii, armonii:
Ion Lazu - Luxemburg în Decembrie , II
Charleroy - Differdange- Luxembourg
Pic de nor la aterizare. Suflul binecuvântat al Oceanului se face simţit, a împins massa norilor până dincolo de Ardeni. Cerul ca sticla. Ne recuperăm bagajele, le spunem bonjour vameşilor roşcovani, repausăm o clipă în braţele primitoare ale fratelui meu iubit, care ne conduce la maşină. Avem de făcut aproape 200 km până în Ducat, dar este totuşi cea mai convenabilă variantă, folosită şi de el pe timpul iernii, când nu sunt curse directe spre Luxembourg. Din calculele mele, vom ajunge în Ducat cam pe la apus de soare. Lidia s-a plasat avantajos şi soarbe prin toţi porii peisajul: câmpiile verzi, mai verzi acum ca primăvara - şi eu îi furnizez explicaţiile climatice etc, turmele de vite, pâlcurile de pădure mitraliate de soarele declinand spre orizont. Mereu cu ochii ţintă pe peisaj, mereu exclamând de încântare. Or, pentru mine e lucru subânţeles: când suntem împreună şi Lidia îşi deschide spre dealuri, pajişti şi copaci privirile şi , mai corect spus: întreaga-i fiinţă de teleormăneancă trăitoare în satul natal până spre 25 de ani, eu mă retrag în plan secund, mă simt nu mai mult decât un onest meseriaş, care eventual face poze, la îndemnul ei imperios. Vorbim de-ale noastre cu fratele, ne reamintim drumurile de acum 3 decenii, spre vestul continentului: la Bruxelles, la Brugge, la Gand şi Ostende, la Anvers, Roterdam, Amsterdam, la Liege, la Namurul pe lângă care vom trece, înainte să ajungem la Arlon, graniţa cu GDL... Ne spune că trebuie să ne grăbim, căci tot în astă seară, undeva în nordul oraşului Luxembourg, într-un castel (cum altfel?) va fi deschiderea unei expoziţii de pictură şi sculptură Brâncuşi, Rodin, Modigliani, la care este invitat. Vrem să mergem şi noi, nu suntem obosiţi? Nici vorbă! Cu mare surprindere aflăm că dna contesă Marina von Kamarowsky, este curatoarea expoziţiei. Ce întâmplare minunată! Prietena noastră, scriitoarea Ana Calina Garaş, auzind că mergem în Luxemburg, ne-a dat un cadou pentru chiar dna Contesă. Cum nu se poate mai bine să o întâlnim cu un astfel de prilej; ne sfătuim că n-ar fi potrivit să ne prezentăm cu cadoul, dânsa are alte multe obligaţii de reprezentare. Vom găsi un alt prilej, în aceste 9 zile la Luxembourg. Trecem de bifurcaţia spre Liege, apoi de cea spre Namur, îi spun câte ceva Lidiei despre vestita şcoală militară San-Syr; dar iată Arlonul, unde veneam cu fratele pentru cumpărături la supermarchet, eu excedat de abundenţa etalată peste tot... Şi îi spun Lidiei cum de fiecare dată la trecerea graniţei, funcţionarii vamali, mereu aceiaşi, cu mustaţă şi chelie, izolaţi în ghereta lor - nimic mai mult de o gheretă! - ne ignorau, continuând să-şi consume sandviciurile...Pentru mine, care pierdusem ore şi ore la toate vamele: cu emoţii şi mare stres, era un şoc să văd atâta nonşalanţă a belgienilor...Îi spun şi despre Lasauvage, unde graniţa cu Franţa trece peste rondurile din spatele unui mic restaurant şi un singur pas însemna să fii dincolo, în altă ţară... Chiar ca în filmul italian, unde bucătăria era în Elveţia iar soba deja în Italia, situaţie de mare comic, prin anii 60-70 când am văzut respectivul film...
Cu astfel de povestioare, iată-ne în Differdange; parcăm în faţa casei lui Gelu, descărcăm bagajele, iute ne instalăm la etajul 2, în chiar camera pe care o ocupam pe vremuri, la venirile în Ducat. Ne schimbăm de pe drum, Lidia mă vrea la costum de gală, nu? coborâm, mâncăm ceva pe fugă. Şi la drum! Îl întreb pe frate-meu ce variantă alege: prin Petange, ori Belvaux şi Esh-sur-Alzette? Asta ca să mă reobişnuiesc cu traseele şi ca Gelu să vadă că nu am uitat nimic din ce-am cunoscut în Ducat. Alege varianta Petange (acolo am avut eu expoziţia fotografică, la Liceul Technic, unde director era Cornel Meder); urmează Bascharage, prima adresă a fratelui, după de a venit aici, din Praga, prin Vienna... Aflu amănunte despre viaţa grupului lor de 3 emigranţi români, flămânzind prin lunca Dunării, culeşi de poliţie, duşi în lagăr... În Basharage a fost primul lui loc de muncă, la renumita fabrică de bere Bofferding; nu i-a plăcut, muncitorii începeau să bea de la prima oră şi o ţineau tot aşa, robinetele fiind veşnic deschise...Nu era de mine, zice. S-a angajat la o sucursală a firmei General Motors. Prietenii lui n-au avut această şansă, s-au aciuat în RFG.
Schimbăm câteva cuvinte cu doamna Contesă, noi o scoatem în faţă pe scriitoare. Dar şi Gelu este foarte implicat, el a asigurat vinurile, şampania..., cum o face mai la toate întâlnirile cu români.
Lumea se regrupează, încep discursurile; dar iată-l şi pe dl Victor Crăciun, venit şi dânsul la întîlnirea unde participă mulţi români; zăresc insigna cu tricolorul în pieptul multor participanţi. V.C. fiind preşedintele românilor de pretutindeni. Ţine şi el un mic spici, în româneşte. desigur. Printre vorbitori şi ambasadoarea noastră în Ducat. Însă fiind vorba despre lucrări de Brâncuşi, ne mutăm repede atenţia asupra exponatelor. Şi chiar că avem ce vedea. Nu mai puţin de 5 lucrări de brâncuşi, adunate de pe la mari colecţionari, prezenţi şi ei la eveniment. O lucrare de Rodin: portretul lui Gustav Mahler, şi una de Modigliani: portretul unei tinere; în rest, vreo 30 lucrări de-ale pictorului şi sculptorului de origine română: Remus Boterro, cu care schimbăm câteva fraze. A sosit din Elveţia, mâine pleacă la Paris... Mă strecor prin mulţimea de ambasadori, colecţionari, experţi, reporteri, oameni interesaţi de marea sculptură a vremii; fac numeroase fotografii, mânuind totuşi o cupă de şampanie românească, mereu cu gândul la marele Brâncuşi.
Vedeţi aici câteva aspecte de la vernisaj, postate pe acest blog, în ziua de 10 decembrie:
http://ilazu.blogspot.ro/2013/12/scriitorul-zilei-mitropolitul-dosoftei-m.html
La înapoierea spre casă, entuziasmat de soareaua care s-a prelungit vreo 2 ore, cu discuţii nu se poate mai animate, îi spun fratelui Gelu: a fost o seară extraordinară, cum nu se poate mai elevată şi mai animată, mult diferită de vernisajele la care am luat parte în ultimii ani, în Bucureşti, unde participanţii nu ies din amorţeală şi ursuzenie, niciodată bucuroşi, comunicativi, expansivi... Iar în isnea mea îmi spun că şi exilul este tot o selecţie...Lidia, trepidează de emoţie, sculpturile i-au mers la inimă. Am auzit-o povestind într-un grup ce impresie teribilă ne-a făcut Pasărea în spaţiu, lucrarea lui Brâncuşi expusă la Norton Museum din Pasadena, lucrare de o frumuseţe năucitoare, etc. Şi ne propunem să revenim la expoziţie, pentru a vedea în tihnă lucrările, pentru a discuta mai îndeaproape cu dna Marina von Kakarowsky. Dar nu este decât prima zi a noastră în Luxembourg şi deja am trăit emoţii copleşitoare... Pe mâine...
Fotografii luxemburgheze...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu