Ne-a părăsit scriitorul Pan Izverna
Mâine, marţi 3 decembrie, la orele 12:00 va avea loc slujba de înmormîntare, la Biserica Sf. Paraschiva de la Podul Basarab. Înmormântarea la Cimitirul Străuleşti 2, parcela scriitorilor.
Astăzi, la orele 11:00 va avea loc "slujba mică", la aceeaşi biserică.
Odihnească-se în pace!

Scriitorul zilei: http://ilazu.blogspot.ro/2012/12/scriitorul-zilei-nicolae-labis-poezia.html

Poezia zilei: Pan Izverna
Rondel

  Eterne-s doar cele divine
 O nu stihurile-aceste
 Ce-adună ca un mărăcine
 Buruienile celeste 

 Vânturi bat aspre coline
 Măturând vremuri funeste
 Eterne-s doar cele divine
 Şi nu stihurile-aceste

  Pulberi de-aur şi neghine
 Se-nfrăţesc ca-ntr-o poveste
 Altă lume-i sub lumine -
 Dincolo de ea o veste

 Eterne-s doar cele divine. 


Ion Lazu: O evocare Pan Izverna

Am scris cândva aceste versuri:” Într-un om sunt atâtea cuvinte / Câte-ntr-o ţară-/ Când moare omul, cuvintele/ Rămân afară.”  Încă pe atunci, în plină tinereţe afirmativă, mă înspăimânta golul existenţial rămas în urma unui om, la trecerea sa din lume: Omul trecător, fiinţă perisabilă... Şi în mod compensatoriu, percepeam cuvintele cu nemurirea lor, venind "den betrani", din negura istoriei, şi deschise spre viitorime.  Era chiar pe vremea când l-am cunoscut pe Pan Izverna, într-un grup de artişti idealişti: actorul Ludovic Antal, poetul Tudor George, sculptorul Constantin Popovici, dramaturgul George Astaloş. Mă strecurasem între aceşti oameni ardenţi, însă mă ştiam un tânăr neformat, timid aspirant la muze. Şi iată în juxtapunere, nişte versuri de Pan Izverna, scrise cam tot pe-atunci: “Eterne-s doar cele divine/ O nu stihurile-aceste/ Ce-adună ca un mărăcine/ Buruienile celeste // Vânturi bat aspre coline/ Măturând vremuri funeste/ Eterne-s doar cele divine/ Şi nu stihurile-aceste//  Pulberi de-aur şi neghine/ Se-nfrăţesc ca-ntr-o poveste/ Altă lume-i sub lumine -/ Dincolo de ea o veste/ Eterne-s doar cele divine.”  Or, versurile de început ale poeţilor, mizând pe sinceritatea spunerii, ne prezintă aşa cum suntem: eu îmi puneam ultima nădejde în cuvinte, în poezie, pe când Pan Izverna urcase o treaptă în plus, el îşi punea nădejdile în cele divine.

Debutant el însuşi, Pan Izverna era încă pe atunci o personalitate pe deplin configurată. Lucru sesizabil imediat, în timpul conversaţiei curente; mai anevoie mi-am dat seama care era cauza ascunsă a acestei diferenţieri. La vedere erau în primul rând lecturile  sale vaste, atotcuprinzătoare, din domenii care mie îmi scăpau şi din păcate aveau să-mi scape în continuare. Căci suntem făcuţi mai mult din neîmpliniri decât din izbânzi. La Pan Izverna te uimeau lecturile la nivel academic, ceea ce ar fi putut rămâne doar nişte premise; ci la poetul-medic ele erau răsădite într-o minte excepţional dotată, susţinută în plus de o memorie uriaşă, infailibilă, care îl făcea egalul experţilor, al iniţiaţilor, dacă nu e un cuvânt pretenţios. Nu e mult spus, căci Pan Izverna nu citea la modul anecdotic ori performant, ci pentru a-şi integra cunoştinţele într-o viziune unitară. Părea însăşi definiţia omului renascentist, însetat de cunoaştere. Eu, cu formaţia mea inginerească, tindeam spre o interpretare dialectică, iar metafizica nu-şi prea găsea loc la masa de lucru. Este chiar avantajul de la pornire al prietenului meu. Şi un alt aspect definitoriu: Izverna discuta lucrurile în principiu, rămânând discret cu dinadins în ce-l priveşte; dintr-o nobilă părere despre teritoriul de comori ascunse al intimităţii individuale, nu se risipea în mărturisiri personale. Foarte târziu aveam să aflu că încă din anii liceului se plasase sub înrâurirea profesorului său Nicolae Fuiorea, el însuşi poet, care însă făcuse războiul din Est, căzuse prizonier la ruşi, traversase ani grei de Gulag; or, mărturisirile făcute învăţăcelului său l-au influenţat pentru totdeauna pe adolescent. Legătura spirituală dintre mentor şi discipol s-a menţinut de-a-lungul vieţii, aşa că prin anii 90, noi înşine trecuţi déjà de crugul vieţii, prietenul poet mi l-a prezentat pe venerabilul profesor Fuiorea şi am continuat în trei o preumblare  cu prea puţine replici, dinspre Piaţa Victoriei spre Podul Basarab…  În astă vară finală, de pe patul de suferinţă, mi-a dat cele două cărţi ale profesorului severinean Fuiorea, Poezii siberiene şi o evocare a Gulagului…Am înţeles pe deplin, oricât de târziu, norocul de a avea un mentor în anii formativi. Spun noroc, dar simt că mai e ceva în plus, un magnetism care îi apropie pe oamenii de aceeaşi factură sufletească. În afară de spiritul său enciclopedic, îmi dau seama, determinante la Pan Izverna au fost firea sa echilibrată şi rectitudinea morală. Iubirea de Adevăr, de Frumos, de Dreptate. Omenia sa fără frontiere, care îl aducea fără greş la căpătâiul semenului aflat în dificultate. Lege de o viaţă i-a fost respingerea oricăror tranzacţii cu duşmanul românităţii, cu ideologii comunismului şi cu  uneltele acestora, inclusiv colaboraţioniştii. De fiecare dată de partea suferinţei fizice sau morale, de partea tuturor celor ce au trecut prin calvarul comunist, în închisori, la Canal, în recluziune, sărăcie, frustrare…La fel de departe de comunişti ca şi de legionari, în formula lor extremistă, a ales calea unui românism epurat de lozinci şi de xenofobii, a ales iubirea de ţară şi de tradiţii, de valorile autentice, despărţite de politic şi de ideologic. 
Cîte ore şi zile n-am petrecut într-o jumătate de secol, în compania acestui intelectual rasat, poetul Pan Izverna, doctorul scriitorilor, om cu deosebire onest şi dăruit poeziei! A scris o carte fără egal în eseistica poetică românească şi nu numai: Epifaniile poetului şi ale poeziei, lucrare impresionantă, exhaustivă, operă la care s-ar părea că a lucrat decenii. Scrisă la cea mai înaltă tensitate a trăirii poetice, cu o nestrămutată convingere în menirea sacră a cuvântului. Augmentările şi adăugirile de text din ediţia definitivă, apărută anul trecut, au adus cartea aproape de desăvârşire... Artizan al cuvântului, a scris aproape 1000 de rondeluri, lucru neegalat de altcineva la noi, poate în toată lumea. Jurnalul meu din anii ‘8o-‘90 e înţesat cu notaţii despre întîlnirile noastre din aceste cinci decenii. A se vedea paginile din volumul meu Vreme închisă, jurnal 1979-1989, apărut la ed. EuroPress, 2013. I-am dedicat o poezie din volumul Poemul de dimineaţă, 1986. Postez în ultima vreme pe blogul meu fragmente din continuarea Jurnalului, perioada 1990-1996 şi constat că densitatea însemnărilor despre întâlnirile cu prietenul scriitor Pan Izverna nu a scăzut, ci dimpotrivă. În acest ultim an, suferind, mereu prin spitale şi din nou acasă, în vizibilă pierdere de energie vitală, dorinţa de a ne întâlni nu s-a diminuat, prietenul simţind nevoia să discute în mare amănunţime despre temele dintotdeauna ale scriitorului, despre menirea literaturii, despre arta cuvântului, despre viaţa literară din ultima jumătate de veac, şi cu deosebire despre marile noastre personalităţi ale sfârşitului de mileniu, pe care le-a cunoscut îndeaproape: Pandrea, Ţuţea, Carandino, Coposu, Pan Vizirescu, Marcel Petrişor, Banu Rădulescu, Sergiu Grosu, toţi foşti deţinuţi politici, unii filosofi, alţii scriitori ori gazetari fără drept de semnătură... Scăpărător în discuţiile de grup, surprinzându-şi şi surclasându-şi partenerii de dialog... Am de la domnia sa poeme cu dedicaţie.  Îmi telefona cu insistenţă până în ultima săptămână, ne întindeam la vorbă, pasiunea lui pentru literatură îi resuscita energiile spirituale. În după-amieze întregi, bucuria părea să renască în sufletele gemene, neschimbată din vremea tinereţii noastre. Cîndva lucrase ca medic stagiar într-o comună (Bârsăneşti) dinspre Oneşti, în Subcarpaţii Moldovei, pe unde şi eu am bântuit, ca geolog. Apoi eu însumi am lucrat timp de o vară în comuna Malovăţ, de unde provenea prietenul meu. Coleg de medicină şi cu fiul lui Petre Padrea, Andrei Pandrea, pe care la îndemnul lui l-am vizitat la Paris.

După peregrinări prin câteva judeţe ca medic de ţară, a părăsit profesiunea spre a se dedica scrisului, continuând să-şi ofere ajutorul medical tuturor confraţilor aflaţi în suferinţă dar şi altor cunoscuţi care apelau cu încredere la el, dând consultaţii, mereu gratuite, corijând tacit diagnostice ale medicilor curanţi, într-un fel de voluntariat samaritean emoţionant, de sorginte creştină. Şi-a migălit în taină poemele, eseurile, prozele, traducerile din marii lirici ai lumii, menţinându-se mereu în plan secund; mereu devotat cuvântului şi adevărului artistic, mâhnit de la o vreme că scrierile sale nu vor vedea lumina tiparului. Ca totuşi, printr-o conjunctură favorabilă, aproape toate scrierile sale să apară, “mai devreme decât niciodată”, în aceşti ultimi 2-3 ani, la editura Timpul din Iaşi -, este vorba despre un număr de 15 volume, toată truda de o viaţă a scriitorului benedictin. Aceste cărţi minunate, care nici n-au mai avut loc în rafturile bibliotecii de apartament, înţesată cu ediţii rare, princeps, recuperate de la anticariate, legate, îndrăgite... aceste ediţii de ultimă oră stau teancuri în coridor şi aşteaptă să ajungă sub ochii cititorilor, care s-au împuţinat grozav în aceşti ani dar nu au dispărut definitiv.

Ne părăseşte un confrate de suferinţă literară, un scriitor de vocaţie, un om neînregimentat, liber în cuget, prin puterea sa sufletească. Înşirarea atentă a tuturor calităţilor sale umane poate părea neverosimilă celor care nu au avut privilegiul de a-l cunoaşte, poate părea chiar fastidioasă. Totuşi Pan Izverna a fost şi va rămâne un reper intelectual, un om exemplar, integru în toate opţiunile sale, aşa cum noi înşine ne-am fi dorit să fim, măcar în momentele noastre faste. Odihnească-se în pace sufletul său nobil!

Ion Lazu

PAN IZVERNA, SCHIŢĂ DE PORTRET

(preluare de pe blogul poetului Ion Murgeanu) 

De mult timp tot vreau să scriu despre Domnul Doctor, cum îi spune lumea. Toate nimicurile politice m-au împiedicat, fapt pentru care îl rog să mă ierte. Şi din nou îmi amintesc vorba Fericitului Augustin, din De magistro, pe care o cita atât de des C. Noica, în apărarea preocupărilor lui esenţiale: să nu ne ţină în loc nimicul. Şi – vai! – cât ne ţine. Ne ţine cu ţară cu tot. Pe loc-pe loc.
Pan Izverna e o apariţie interbelică în Bucureştiul peste care au trecut atâtea catasfrofe totalitare. Un domn mereu la costum – costume deschise, cum numai domnii purtau cândva, când România era dintre reginele Europei. Şi bineînţeles, cu pălărie. Vara, pălărie de pai. Delicat ridicată în chip de salut. Aşa onorează el oamenii şi readuce în clipă Micul Paris. Uitasem să vă povestesc despre feluritele-i bastoane, dar cred că v-aţi imaginat deja, cei care nu-l cunosc. Iar cei care îl cunosc, sper că-l recunosc în schiţa mea de portret, pe care îndrăznesc să o creionez: cu emoţii, la propriu, de şcolăriţă, fiindcă mi-a spus că ar trebui să scriu o carte de portretistică. Dacă m-aş învrednici, Pan Izverna s-ar afla la loc de cinste. Ca şi  minunuata-i consoartă, doamna Mioara Izverna.
Şi mai că l-aş şantaja, adică, m-aş angaja să o scriu, dacă şi domnia sa ar scrie sau măcar ar înregistra volumul de memorii – de fapt, volumele – inclusiv episodul pe care mi l-a promis, acela cu o mulţime de căţei salvaţi de la moarte.
Om nu mare de stat, dar mare. Şi care, dacă intra în politică nu doar ca observator permanent şi activ, era certamente om de stat. E vorba de credinţă vieţuitoare, integritate şi cultură asumată ca nobleţe de spirit. Cultura intrată în sânge, educaţia curată. Care te învaţă că esenţial e să fii, mereu, om. Omul lui Dumnezeu.
El e un om privat de ce i-a fost dat mai drag, o fiică genială, Uca şi pe care, precum Iov, a condus-o pe ultimul drum, de fapt, pe drumul ultim, spre Dumnezeu. Are aşa o credinţă tare încât crucea durerii şi-o poartă cum respiră. Nu vrea să bruscheze pe nimeni cu suferinţa lui  – ca şi a Creatorului care Şi-a văzut Fiul pe cruce. Încearcă doar să împărtăşească României – că infinit mai bine cunoscută e în Olanda, Franţa sau SUA – din darurile fiicei sale ale cărei ursitoare gemene trebuie să fi fost Rigoarea şi Libertatea. O rigoare liberă de compromisuri şi o libertate riguroasă, adică, riguros administrată pentru sine, tocmai pentru ca roadele genialităţii ei cultivate să fie mai generos împărtăşite. Dar nu e încă, aici şi acum, loc pentru portretul Irinei Diana Izverna-Tarabac. Mai zic doar că avea o poezie a rigorii – ca mama şi ca mătuşa ei, Irina Mavrodin -, aşa cum tatăl său are o rigoare a poeziei, autoimpusă ca să poată domestici şi ordona luxurianţa unei imaginaţii atât de neobosite încât trebuie să-i fie chinuitoare, dacă nu o guvernează. Asta poate şi pentru că a fost născut şi crescut cu vuietul Oltului alături.
O imaginaţie fastuoasă, fără margini şi care probabil îl asaltează neobosit, în aşa fel încât nu-i mai dă vreme şi pentru scrisul memoriilor. Şi e mare păcat, fiindcă se pierde o istorie trăită, are în sipetul memoriei nescrise mărturii excepţionale despre fapte şi personalităţi.
Pan Izverna e o enciclopedie vie, ştie atâtea fapte şi întâmplări din istoria ţării, istorie trăită şi pe care mi-am permis să-l cert că nu a relatat-o memorialistic. E un gen care lipseşte din opera scriitorului inconfundabil şi din păcate, prea puţin preţuit la valoarea imaginaţiei sale galopante. Precum sumedenie de cai care se aleargă nesupus.
E şi un eseist, şi un traducător eminent – ca toată familia, Irina, Mioara, Irinuca. Traducător inclusiv sau mai ales de poezie, ceea ce nu se poate decât dacă eşti tu însuţi poet. Iar Pan Izverna are deopotrivă fibră poetică şi verb de prozator.
Proza-i creşte din sevele misterului cotidian, neştiut şi gata (de) revelat hărăziţilor cu senzori infrarealişti, ca să-l parafrazez pe Mircea Eliade. Un sâmbure dumnezeiesc e în fiecare strop de timp şi ipostază de viaţă. Proza lui Pan Izverna e ca un oficiant la altarul in-continuităţii făpturii cu fiinţa şi a fiinţei cu făptura, o suită de filme ale contiguităţii de palimpsest a creaţiei dumnezeieşti ipostaziate ontologic, biologic şi istoric (chiar speciile se întrepătrund, printr-o empatie continuă). Pan Izverna are darul rar al scrisului ca revelator al simultaneităţii în succesiune, o poveste a istoriei care se se re-găseşte şi se (re)trăieşte în clipă. Probabil că ăsta-i şi secretul Bătrânului Anticar. Toată viaţa din jurul nostru e o mulţime de cărţi nescrise. În aparenţă. Că în esenţă, toate sunt înscrise în Cartea Vieţii, trecute, prezente şi viitoare, una şi aceeaşi, şi totodată, mereu diferită, în veşnica bibliotecă pantocratoare.
Pan Izverna are acces la secretele întrepătrunderii lumilor – spaţiilor şi timpurilor. Pan Izverna e, de altfel, numele de scriitor al doctorului Pandele Tărăbac şi numele Sfântului patron, Pantelimon, pare că i s-a menit ca sens al vieţii tămăduitoare: în calidate de medic, deopotrivă şi scriitor. Şi mai ales, credincios practicant. Că livresc ar fi tot scrisul fără sângele credinţei. Credinţa inundă opera lui Pan Izverna, o vascularizează cu un patos cronic: precum vinul după zbuciumul din strugure, precum sângele dionisiac subţiat în rază apolinică, precum patimile Mântuitorului mărturisitoare de lumină. Iar, la nivelul senzaţiei, ca şoaptele zeului Pan în savorile vinurilor.
M-am referit la poezia lui Pan Izverna, poezie superbă. De toate formele, clasică, atipică, ritmică, fie cu, fie fără rimă, dar mereu cu acel ritm interior al continuităţii irepresibile, din urma spaţiului şi timpului, şi următoare lor. O poezie plină de toată diversitatea vieţii – şi a morţii iluzorii -, o poezie vie, fie că e un rondel al detaliilor delicate, fie un pastel românesc frapant ca o anamneză, fie o baladă, fie un imn, fie orice fel de alcătuire poetică, a cărei artă o stăpâneşte cu ştiinţă. Acea ştiinţă a însufleţirii, fără de care scrisul, oricât de perfect, e natură moartă.
Pan Izverna a scris şi mi-a dăruit foarte multe cărţi. Ultima pe care am citit-o – şi am iubit-o – e volumul de poezie “Anotimpuri Lumi îngropate”, apărut anul trecut la Editura “Timpul” din Iaşi. Dacă ar fi scris doar cartea asta şi e acolo trăire cât pentru vieţi de secole. Poezia lui e o invocaţie la palimpsest. Şi lumi peste lumi se întrevăd, epoci peste epoci.  O singură inimă bate în toate. A Poetului. Poeziile sunt bătăile inimii divulgate.
Roxana Iordache




Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1995

23 mai 95. Atîtea frămîntări şi întrebări: de ce scrii? ce speri? ce planuri îţi faci? Pentru că aşa îmi vine – ăsta e adevărul; ziceţi-i manie, vocaţie, pierdere de timp, vanitate etc, etc. Am să mai mîzgălesc puţin şi, prea curînd, n-am să mai fiu. Cineva o să se încrunte, o să le arunce, aceste caiete, sau o să le înghesuie în vreun dulap, fără a le citi. I-am dat astă toamnă sorei mele Nistrul… şi nu l-a citit, a spus că nu mi-a prea înţeles scrisul… Dar cineva tot o să le citească – ochiul sufletului meu, pe care îl voi lăsa deasupra, anume ca să stăruie pe “vechile şire…”

Al “naibii” Lucian Raicu! E bun, n-ai ce-i face! Încă o carte minunată Semne, reflecţii, fragmente. Scrisă parcă “printre altele”, în timp ce…

28 mai 95. O săptămînă de documentare pe tema Basarabia. Ieri citesc poezii de Ţone şi-i transmit buna mea impresie. Remarcabil: plec de acasă pe teren şi Lidia nici nu crîcneşte. Are puterea de a aştepta, care e calitatea celor nobili.

Recitind, a cîta oară? Moartea la Veneţia, începutul ei formidabil, autobiografic, foarte pătrunzător şi autoironic. Poate că autoironia, semn sigur de nobleţe spirituală, face diferenţa între marele scriitor şi marele grafoman plângăcios, sentimental, desuet...

Va urma

Cărţile din bibliotecă, prietenii lui Pan Izverna...

ion lazu- Fotografii de sezon...

S-a terminat defilarea de 1 Decembrie...

Mesteceni în Decembrie...

Mesteceni în Parcul Regina Maria

O tristeţe luminoasă...