Scriitorul zilei: Radu Stanca, m. 1962 http://ilazu.blogspot.ro/2011/12/scriitorul-zilei-radu-stanca-poezii.html
Neagu Rădulescu, n. 1912 http://ilazu.blogspot.ro/2012/12/scriitorul-zilei-neagu-radulescu-poezia.html
Poezia zilei / Ion Lazu / Eu scriu la lumina mâinii mele
Lidia în recital
Text edificator: Roşia Montană în patrimoniul UNESCO
https://mail.google.com/mail/u/0/?shva=1#inbox/1432c213fb1fac42
Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1995
10 dec. 95. La ora 8,00 a părăsit această lume marele sculptor Constantin Popovici, bunul şi marele meu prieten din ultimii 31 de ani, cunoscut în compania lui Ludovic Antal, Constantin Rauţchi, Piliuţă, Ahoe, Petre Achiţenie, Aciobăniţei, Astaloş. Om de o mare nobleţe sufletească, fin şi avid cititor de literatură bună română şi franceză, partenerul atîtor ore colocviale la atelierul său din Căderea Bastiliei, companion de plimbări prin Romană, Amzei, Ipătescu, parcul Herăstrău, Muzeul Satului etc. Prietenos, tandru, atent, temperament fascinant, fabulatoriu, pigmentat cu ironie maliţioasă, însă bonomă, benefică. Luxat de oportuniştii de la Uniune, de autorităţile de laOradea
Luxemburg în Decembrie , IV
Ne grăbim să fim la Cristal la ora 12 fix trecute, unde suntem invitaţi de Angi şi Marcel Krippler. În cazul anume al lui Marcel , întârzierea noastră ar fi criminală, căci luxemburghezul autentic musai să ia masa de prânz la 12 fix, după care se întoarce la lucru. Cristal este restaurantul din apropiere, cunoscut mie de data trecută. Dar nu neapărat apropierea de noi contează în alegerea locaţiei, ci faptul că este un bistrou frecvantat de localnici. Fratele meu îmi repetă această învăţătură de bază a peregrinului apusean: când ajungi într-un oraş străin, într-o ţară străină, cată să afli unde iau masa localnicii; altfel, la restaurantele cu pretenţii vei plăti de zece ori mai mult şi vei mânca te miri ce... Şi Cristalul nu se dezminte: ieftin, bun, prompt. După masă, plecăm cu maşina în centru, de acolo pe jos, ne lăsăm ghidaţi de Marcel, care vrea să ne arate o expoziţie de sculptură în aer liber, în grădina din spatele castelului văzut de noi zilele trecute. Ceaţă deasă cu dinadins, aş spune ceaţă londoneză dacă n-aş şti bine că este ceaţa specifică Beneluxului. Ne preumblăm, vorbim, privim, fac două trei fotografii. În mod ciudat, bateria aparatului meu dă semne de oboseală. Îi spun prietenului Marcel că am refuzat oferta generoasă a lui Gelu de a da o fugă de-o zi la Paris. Dacă tot o să revenim aici pentru nunta din August a Oanei, când vom avea răgaz să vizităm şi Prisul, de ce să ne mulţumim cu o vizită de 4-5 ore, căci cu trenul ultrarapid ajungi în Gara de Est la ora 10:30, însă la 16 musai să porneşti înapoi spre casă, pentru că ziua e foarte scurtă... Vara poţi deambula pe străzile Prisului până spre miezul nopţii. Cum am făcut-o eu în 1979. Ehei, ce vremuri!
Ni se sugerează să vedem vechiul Differdange, o luăm pe Rue de la Montagne, strada pe care a locuit cândva Gelu şi unde l-am găsit la prima mea vizită, în octombrie 1979. Peste tot lucrări edilitare, pe care le observasem şi ieri. Îmi spun: emigranţii au la ce să muncească. Schimbări şi pe-această stradă: biserica va fi dezafectată, idem primăria de cartier; a dispărut şirul de mulţi plopi de pe partea dreaptă; îi atrag atenţia Lidiei: nu degeaba se numeşte Rue de la Montagne, în spatele caselor se vede pădurea...Dar ea se vede de jur-împrejurul oraşului siderurgiştilor. Ajungem la nr. 47, unde nepoata Georgeta a locuit la dna Dermann, la venirea ei în Differdange şi până să se căsătoarească cu toscanul Marco. Aşa cum s-a oferit să mă tragă după el la prima mea venire aici, Gelu a ajutat-o pe nepoata noastră. Şi pe nepotul Carolinei.
Marcel vrea să se convingă că nu am uitat casa în care a locuit Gelu şi eu i-o indic fără nicio ezitare. Parcă mă văd sunând la intrare, după câteva zile de mers cu trenul şi de dormit prin gări şi pe unde s-a putut; el neştiind de ce întârzii, şi dacă mai vin sau nu. Dar brutăria de alături, zic, unde este? S-a închis... Marcel îmi arată o porţiune de zid străvechi, rămas din împrejmuirea oraşului medieval. Am trecut cândva pe-aici, dar dacă nu-ţi atrage atenţia un cunoscător precum amicul M... Dăm colţul străzii, vedem în vale impunătoarea clădire a spitalului municipal, unde a lucrat Carolina. Şi în auzim pe Marcel: Aici, sub zid, unde acum este o peluză cu iarbă, se afla clădirea maternităţii unde m-am născut... Dincolo de intrarea la spital ne întâlnim cu o prietenă de-a lui Mrcel, madagascariană, căsătorită cu n-am înţeles care prieten. Mulţi străini în Ducat, ultimele 2 decenii au însemnat practic dublarea populaţiei. Or, din ce lume ciudată (prin izolare multimilenară, era să zic geologică) vine această doamnă şi iat-o adaptată şi dornică să meargă cu europenii. Mai dăm un colţ şi Marcel ne arată casa în care a copilărit, trotuarele pe care s-a jucat... Mi-l închipui mergând la şcoală, tocmai spre gară. Acum şi gara Differdange este dezafestată, părăsită, dincolo de marele pod, de-o parte şi de alta a liniilor, se află nişt simple refugii; în rest, pasagerii îşi ştanţează singuri biletele cumpărate de la tonomat. La întoarcere, ne arată casa în care a copilărit viitorul scriitor Jean Portante, cel cu Memoria balenei, o carte formidabilă despre imigranţii italieni din Luxembourg. Marcel şi Portante au copilărit împreună. El mi-a recomandat cu călură cartea. Acum autorul, lansat cu mare succes, trăieşte la Paris. Spre mirarea mea, Marcel nu-mi mai vorbeşte despre vreo altă carte la fel de bună a italianului transmontan.
Reveniţi în piaţa centrală, refacel drumul în jurul parcului, apoi intrăm la biblioteca municipală, unde Marcel vorbeşte cu doamnele de la standurile cu multe reziste, iar eu îmi arunc ochii prin rafturi. Secţiuni de carte franceză, care este limba oficială în Ducat, în germană, în luxemburgheză, engleză, spaniolă, portugheză şi tot aşa; un raft cu cărţi în sârbă şi croată, dar nicio carte în română. N-am făcut eu bine plănuind o donaţie din cărţile mele?
Pe la 17:30 suntem la locul faptei, Hall de la Chiers, rue de Gazunde la 18 va fi deschiderea neoficială a sesiunii de lecturi cu public. O sală imensă, multifuncţională, cu tablouri expusă pe ambele laturi lungi; standuri de cărţi şi reviste; văd un grupaj de 6-7 cărţi ale unui portughez Francisco Jose Viegas, care a fost secretar de stat, care este... Programat pentru duminică la ora 15:00. Am primit pliantul PriMOTS, Rencontres des litteratures et des langues du Luxembourg; (iniţiatori primăria şi Biblioteca municipală, plus alte vreo 10 asociaţii, printre iniţiatori: Marcel Krippler şi Georges Lazu. Deja mă simt protejat); l-am consultat, inclusiv programările: astă seară sunt italienii, sâmbătă la 14:00 subsemnatul, tot atunci, la ora 16:00 cântăreaţa şi scriitoarea Celina Pereira din Cap-Verde; sâmbătă la 19 sunt cei din fosta Jugoslavie; duminică: portughezul, un italian, un neamţ. Formaţiuni muzicale se intercalează şi susţin prestaţiile scriitoriceşti. Ponctuatione musicale. Apare directoarea, apoi şi un poet muntenegrean, o reprezentantă a portughezilor şi fac două trei fotografii. Începe prestaţia celor 3 italience, Maria Luisa Caldognetto, prof. univ. la Trier şi editoare-traducătoare din şi în italiană, celelalte două redactează revista magazin Passa Parola. Milaneza Maria Grazia Galati ne citeşte un text de3 pagini, în franceză,despre multilingvism, despre limba identitară, prin ea se poate realiza atât diferenţierea cât şi distanţarea. Din Roma a venit în 2002 Paola Cairo care e coautoare la un Dicţionar al emigraţiei italiene, jurnalistă, editoare a revistei amintite. Ne vorbeşte tot în franceză Paolo Travelli, comentator radio, prezentator de emisiuni muzicale, editor de discuri, jurnalist. Ni se vorbeşte despre o editură pentru copii, al cărei stand ne stă la dispoziţie. Şi cam atât. Din marea mulţime a emigraţiei italiene - şi-mi amintesc vagoanele ticsite de italieni, în trenurile de noapte traversând Elveţia - s-au prezentat nici 25 de curioşi, în cifră incluzându-ne şi noi cei 4 români şi cu Marcel 5... Nu s-au etalat cărţi ale vorbitorilor, nu s-au dat autografe. Revista, gratuită, împrăştiată pe toate scaunele. Spre marea mea nedumerire, cei 4 italieni nu au amintit măcar despre marii autori traduşi în luxemburgheză, cu atât mai puţin despre fulminantul Jean Portante, despre care consemnasem mai sus. dar nu scrisese Portante o capodoperă despre destinul emigrantului italian, Franco devenit Franz sau Fernando care pretinde să i se spună Ferdinand?
Ce va fi mâine?
Fotografii luxemburgheze...
Neagu Rădulescu, n. 1912 http://ilazu.blogspot.ro/2012/12/scriitorul-zilei-neagu-radulescu-poezia.html
Poezia zilei / Ion Lazu / Eu scriu la lumina mâinii mele
E vârsta...
E vârsta care-ţi spune de la obraz
sentinţa:
Tânjire la sculare – şi nici un pic
de vlagă
Să se aprindă-n vine... Şi-aştepţi o
zi întreagă
Să scapi de oboseală, să-ţi mîntui
neputinţa.
Ai vrea pe-un gând să stărui, să-l
duci... însă fiinţa
Se chinuie la stâlpu-i amarnic să te
tragă;
Cât funia-i de scurtă musai să se-nţeleagă
–
Că n-ai cum te întinde mai mult
decât velinţa.
Nimic nu-i tare-n tine – şi-ai vrea
măcar Credinţa
Să-ţi întărească duhul, când trupul
să-şi retragă
Hoţeşte toţi trimişii nu pregetă.
Şi-o plagă
Ce-n veci nu prinde coajă îţi este
suferinţa.
Deja ştii ce e Moartea, i-ai
înfruntat ispita
Dacă-n juneţea primă te-a părăsit
iubita.
25 august 2011
Încrâncenarea
Nici implicarea să n-o-mpingi la
blană,
Oricât e clar că fără, nimica nu se-obţine!
Cum şi maşina când conduci, e bine
Să nu vizezi extrema, să ţii
seamă...
La glorie când dai năvală mare
Uiţi să te bucuri. Unii nu învaţă...
Împrejurarea că ai fost de faţă
E mai de preţ ca scopul din plecare.
Să fii în vârf, mereu la înălţime,
Cu-ncrâncenare să-ţi doreşti izbânda
E a lucra în Pierdere... Dobânda
Mai mare-i decât partea ce-ţi
revine.
Decât să-ţi scalzi nemulţumirea-n
sucuri,
Mai bine ia-ţi răgazul să te bucuri.
26 august 2011.
Lidia în recital
blaga in franceză:
lumina ce-o simt...:
poeţii:
Text edificator: Roşia Montană în patrimoniul UNESCO
https://mail.google.com/mail/u/0/?shva=1#inbox/1432c213fb1fac42
Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1995
10 dec. 95. La ora 8,00 a părăsit această lume marele sculptor Constantin Popovici, bunul şi marele meu prieten din ultimii 31 de ani, cunoscut în compania lui Ludovic Antal, Constantin Rauţchi, Piliuţă, Ahoe, Petre Achiţenie, Aciobăniţei, Astaloş. Om de o mare nobleţe sufletească, fin şi avid cititor de literatură bună română şi franceză, partenerul atîtor ore colocviale la atelierul său din Căderea Bastiliei, companion de plimbări prin Romană, Amzei, Ipătescu, parcul Herăstrău, Muzeul Satului etc. Prietenos, tandru, atent, temperament fascinant, fabulatoriu, pigmentat cu ironie maliţioasă, însă bonomă, benefică. Luxat de oportuniştii de la Uniune, de autorităţile de la
Dau un anunţ la Rom. liberă pentru marţi, trec pe la
biserica Batiştei şi la 13,30 sunt în str. Eminescu 40. Valeriu Sandu şi soţia
lui, nepoata sculptorului, aşezau doliul la uşă
11 dec. 95. În zori scriu articolul necrolog pentru CP, merg să
depun ferparele, apoi la redacţia Rom. libere, dau articolul lui N.
Prelipceanu. Florica Ichim îmi ia albumul, face un xerox după autoportretul CP
şi NP preia totul, spunînd că o să iasă bine, dar va îndulci puţin tonul
polemic.
Merg la Ed. Eminescu, aştept aproape două ore, de vorbă
cu N. Sineşti; vine Oancea: n-am bani, fraţilor! Îl rog să scoatem la lumină
volumul, îl găsesc în dulap, cu un referat de două pagini Ioana Cracă, f. favorabil,
o cheamă pe redactoră, îi dăm mapa ca să o aibă la îndemînă în primăvară – şi
că e hotărît să mi-l scoată. Îl previn că sunt două povestiri, total 300 pagini
şi e de acord, la fel Ioana C.
12 dec. 95. Vorbesc cu Liviu Grăsoiu la telefon, să dea şi radioul
un anunţ cu CP.
Nu cumva e un viciu? Cînd te afli în mijlocul
evenimentelor, ai nostalgia coalei de hîrtie. Ai vrea mai mult să scrii decît
să trăieşti, aşa s-ar părea…
De îngrijit spre publicare un Jurnal cu C.P
C.P. semăna tot mai mult, înaintînd în vîrstă, cu George
Bacovia, nu cu omul Bacovia ci cu Poetul B. – de unde s-ar deduce că C.P. s-a
intuit pe sine însuşi, în devenire: ceea ce atunci, la 29 de ani părea să fie
foarte diferit de sculptor, un ins de mare forţă, aproape un Hercul, dar şi de
poetul Bacovia, se dovedeşte în timp a fi ceea ce destinul avea să-i rezerve
chiar lui C.P. Căci acel Bacovia din piaţa oraşului nu are vîrstă, e mai mult
spirit decît materie; iar umerii săltaţi, a izolare, sunt blindajele pe care şi
le lua şi C.P., baricadările sale, nevoia de a se apăra de agresivitatea
oamenilor. Sacrificiile, Căderile,
Hecatele, tot atîtea drumuri spre moarte – alte şi alte ipostaze ale
sufletului său însingurat, pe Drum.
Foarte ciudat pînă la urmă: din jurnalul meu lipsesc
chiar evenimentele cele mai importante ale vieţii mele; cînd am trăit nu am
scris, iar cînd am scris n-am trăit – şi n-am retrăit în scris încleştările din
viaţa mea, n-am notat în jurnalele mele decît suspendarea dintre evenimente. Nu are schelet acest
jurnal, ci doar ligamente, tendoane…
Or, aceste cuvinte care rămîn scrise, care vor să
persiste în aerul vostru – ce ar fi decît boarea sufletului celui ce le-a
izvodit? Fiecare îşi închipuie în felul său dăinuirea sufletului celui ce s-a
dus – reprezentări ciudate şi patetice, care nu ajung, oricît s-ar strădui, la
atenţia şi înţelegerea noastră; or, acele cuvinte notate sub dictarea
imperativă a clipei trăite, fiind mai mult decît simple fotografii sau
înregistrări mecanice, sunt singurele care pot păstra suflul vieţii – ele sunt
sufletul risipit în clipe de viaţă.
Din Lamentaţiile Uitucului
Va urma
Ne grăbim să fim la Cristal la ora 12 fix trecute, unde suntem invitaţi de Angi şi Marcel Krippler. În cazul anume al lui Marcel , întârzierea noastră ar fi criminală, căci luxemburghezul autentic musai să ia masa de prânz la 12 fix, după care se întoarce la lucru. Cristal este restaurantul din apropiere, cunoscut mie de data trecută. Dar nu neapărat apropierea de noi contează în alegerea locaţiei, ci faptul că este un bistrou frecvantat de localnici. Fratele meu îmi repetă această învăţătură de bază a peregrinului apusean: când ajungi într-un oraş străin, într-o ţară străină, cată să afli unde iau masa localnicii; altfel, la restaurantele cu pretenţii vei plăti de zece ori mai mult şi vei mânca te miri ce... Şi Cristalul nu se dezminte: ieftin, bun, prompt. După masă, plecăm cu maşina în centru, de acolo pe jos, ne lăsăm ghidaţi de Marcel, care vrea să ne arate o expoziţie de sculptură în aer liber, în grădina din spatele castelului văzut de noi zilele trecute. Ceaţă deasă cu dinadins, aş spune ceaţă londoneză dacă n-aş şti bine că este ceaţa specifică Beneluxului. Ne preumblăm, vorbim, privim, fac două trei fotografii. În mod ciudat, bateria aparatului meu dă semne de oboseală. Îi spun prietenului Marcel că am refuzat oferta generoasă a lui Gelu de a da o fugă de-o zi la Paris. Dacă tot o să revenim aici pentru nunta din August a Oanei, când vom avea răgaz să vizităm şi Prisul, de ce să ne mulţumim cu o vizită de 4-5 ore, căci cu trenul ultrarapid ajungi în Gara de Est la ora 10:30, însă la 16 musai să porneşti înapoi spre casă, pentru că ziua e foarte scurtă... Vara poţi deambula pe străzile Prisului până spre miezul nopţii. Cum am făcut-o eu în 1979. Ehei, ce vremuri!
Ni se sugerează să vedem vechiul Differdange, o luăm pe Rue de la Montagne, strada pe care a locuit cândva Gelu şi unde l-am găsit la prima mea vizită, în octombrie 1979. Peste tot lucrări edilitare, pe care le observasem şi ieri. Îmi spun: emigranţii au la ce să muncească. Schimbări şi pe-această stradă: biserica va fi dezafectată, idem primăria de cartier; a dispărut şirul de mulţi plopi de pe partea dreaptă; îi atrag atenţia Lidiei: nu degeaba se numeşte Rue de la Montagne, în spatele caselor se vede pădurea...Dar ea se vede de jur-împrejurul oraşului siderurgiştilor. Ajungem la nr. 47, unde nepoata Georgeta a locuit la dna Dermann, la venirea ei în Differdange şi până să se căsătoarească cu toscanul Marco. Aşa cum s-a oferit să mă tragă după el la prima mea venire aici, Gelu a ajutat-o pe nepoata noastră. Şi pe nepotul Carolinei.
Marcel vrea să se convingă că nu am uitat casa în care a locuit Gelu şi eu i-o indic fără nicio ezitare. Parcă mă văd sunând la intrare, după câteva zile de mers cu trenul şi de dormit prin gări şi pe unde s-a putut; el neştiind de ce întârzii, şi dacă mai vin sau nu. Dar brutăria de alături, zic, unde este? S-a închis... Marcel îmi arată o porţiune de zid străvechi, rămas din împrejmuirea oraşului medieval. Am trecut cândva pe-aici, dar dacă nu-ţi atrage atenţia un cunoscător precum amicul M... Dăm colţul străzii, vedem în vale impunătoarea clădire a spitalului municipal, unde a lucrat Carolina. Şi în auzim pe Marcel: Aici, sub zid, unde acum este o peluză cu iarbă, se afla clădirea maternităţii unde m-am născut... Dincolo de intrarea la spital ne întâlnim cu o prietenă de-a lui Mrcel, madagascariană, căsătorită cu n-am înţeles care prieten. Mulţi străini în Ducat, ultimele 2 decenii au însemnat practic dublarea populaţiei. Or, din ce lume ciudată (prin izolare multimilenară, era să zic geologică) vine această doamnă şi iat-o adaptată şi dornică să meargă cu europenii. Mai dăm un colţ şi Marcel ne arată casa în care a copilărit, trotuarele pe care s-a jucat... Mi-l închipui mergând la şcoală, tocmai spre gară. Acum şi gara Differdange este dezafestată, părăsită, dincolo de marele pod, de-o parte şi de alta a liniilor, se află nişt simple refugii; în rest, pasagerii îşi ştanţează singuri biletele cumpărate de la tonomat. La întoarcere, ne arată casa în care a copilărit viitorul scriitor Jean Portante, cel cu Memoria balenei, o carte formidabilă despre imigranţii italieni din Luxembourg. Marcel şi Portante au copilărit împreună. El mi-a recomandat cu călură cartea. Acum autorul, lansat cu mare succes, trăieşte la Paris. Spre mirarea mea, Marcel nu-mi mai vorbeşte despre vreo altă carte la fel de bună a italianului transmontan.
Reveniţi în piaţa centrală, refacel drumul în jurul parcului, apoi intrăm la biblioteca municipală, unde Marcel vorbeşte cu doamnele de la standurile cu multe reziste, iar eu îmi arunc ochii prin rafturi. Secţiuni de carte franceză, care este limba oficială în Ducat, în germană, în luxemburgheză, engleză, spaniolă, portugheză şi tot aşa; un raft cu cărţi în sârbă şi croată, dar nicio carte în română. N-am făcut eu bine plănuind o donaţie din cărţile mele?
Pe la 17:30 suntem la locul faptei, Hall de la Chiers, rue de Gazunde la 18 va fi deschiderea neoficială a sesiunii de lecturi cu public. O sală imensă, multifuncţională, cu tablouri expusă pe ambele laturi lungi; standuri de cărţi şi reviste; văd un grupaj de 6-7 cărţi ale unui portughez Francisco Jose Viegas, care a fost secretar de stat, care este... Programat pentru duminică la ora 15:00. Am primit pliantul PriMOTS, Rencontres des litteratures et des langues du Luxembourg; (iniţiatori primăria şi Biblioteca municipală, plus alte vreo 10 asociaţii, printre iniţiatori: Marcel Krippler şi Georges Lazu. Deja mă simt protejat); l-am consultat, inclusiv programările: astă seară sunt italienii, sâmbătă la 14:00 subsemnatul, tot atunci, la ora 16:00 cântăreaţa şi scriitoarea Celina Pereira din Cap-Verde; sâmbătă la 19 sunt cei din fosta Jugoslavie; duminică: portughezul, un italian, un neamţ. Formaţiuni muzicale se intercalează şi susţin prestaţiile scriitoriceşti. Ponctuatione musicale. Apare directoarea, apoi şi un poet muntenegrean, o reprezentantă a portughezilor şi fac două trei fotografii. Începe prestaţia celor 3 italience, Maria Luisa Caldognetto, prof. univ. la Trier şi editoare-traducătoare din şi în italiană, celelalte două redactează revista magazin Passa Parola. Milaneza Maria Grazia Galati ne citeşte un text de3 pagini, în franceză,despre multilingvism, despre limba identitară, prin ea se poate realiza atât diferenţierea cât şi distanţarea. Din Roma a venit în 2002 Paola Cairo care e coautoare la un Dicţionar al emigraţiei italiene, jurnalistă, editoare a revistei amintite. Ne vorbeşte tot în franceză Paolo Travelli, comentator radio, prezentator de emisiuni muzicale, editor de discuri, jurnalist. Ni se vorbeşte despre o editură pentru copii, al cărei stand ne stă la dispoziţie. Şi cam atât. Din marea mulţime a emigraţiei italiene - şi-mi amintesc vagoanele ticsite de italieni, în trenurile de noapte traversând Elveţia - s-au prezentat nici 25 de curioşi, în cifră incluzându-ne şi noi cei 4 români şi cu Marcel 5... Nu s-au etalat cărţi ale vorbitorilor, nu s-au dat autografe. Revista, gratuită, împrăştiată pe toate scaunele. Spre marea mea nedumerire, cei 4 italieni nu au amintit măcar despre marii autori traduşi în luxemburgheză, cu atât mai puţin despre fulminantul Jean Portante, despre care consemnasem mai sus. dar nu scrisese Portante o capodoperă despre destinul emigrantului italian, Franco devenit Franz sau Fernando care pretinde să i se spună Ferdinand?
Ce va fi mâine?
Fotografii luxemburgheze...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu