Scriitorul zilei: Dorin Tudoran
http://ilazu.blogspot.ro/2012/06/scriitorul-zilei-dorin-tudoran.html

Poezia zilei
Aurelian Bentoiu: Curcubeul

Când am văzut cum mână norii vântul,
Mi-am zis: Va fi o zi întunecată!
Şi bolta fu de fulgere brăzdată
Şi-a curs potop cumplit - ferească sfântul!

Dar ploaia şi-a spus repede cuvîntul.
Cupolă de cristal e bolta toată.
Iar curcubeul toartă-n cer lucrată
Să ţină Dumnezeu de ea Pământul.

Când norii soartei fac perdea pe zare,
Restriştea înecând-o-n nepăsare,
S-alungi din suflet umbrele tristeţii.

Căci soarta cu capricii de femeie
Aduce rând pe rând pe cerul vieţii
Senin şi nori, furtuni şi curcubeie.
                                             1955
(Din volumul Zări şi Zodii. Poezii din închisoare, 2001)


Elisabeta Isanos: Drumul spre Ombria, fragmente, V
     ...La urma urmei, ceea ce am promis e absurd. Să nu mai scriu e ca şi cum aş fi jurat să nu mai văd soarele. (Iar dacă scriu, publicarea şi restul vin oarecum de la sine, chiar fără să vreau.) Sigur, aş putea să-ncerc să trăiesc fără poezie, în noapte mereu, ca un locuitor din Nordul extrem. Greu mi-ar fi nu atât ziua-n amiaza mare, când prezenţa soarelui se simte afară ca o mulţime de foşnete şi murmure, ci mai ales către seară, abia atunci gândurile care mă dor încep să zvâcnească sub coajă, sparg şi se-mprăştie, şi tot ce e otravă reţinută se răspândeşte în trup. Orice rău, cât de mărunt, se face mai mare, mai mult şi mai puternic.(...)

    Nimeni nu-mi spune ce culoare are pământul necunoscut. Se-ntâmplă ceva ciudat cu locurile. Curtea Dorei e aici la doi paşi şi totuşi străină. Este şi nu este. Ce s-a întâmplat cu lunca şi plopii, cu gârla, fazanii şi ierburile? Unde sunt? Cum se face că, deşi a dispărut, totul continuă să existe? Că e undeva pe aici şi totuşi nimeni n-o mai poate recunoaşte aşa cum am văzut-o eu ani la rând? Care-i realitatea şi care e visul?

   Adevărul locurilor şi al timpurilor nu poate fi decât în mine, în partea dură a fiinţei mele, aceea care n-are nevoie de hrană şi apă. Mai bine zis, în acea parte din mine pe care hrana şi apa n-o schimbă. Acolo trebuie să-l caut.

   Mă păgânizez dând cu ochii de un fir de iarbă, şi iar mă-ntoarce spre Cruce o turlă din multele biserici de pe străzi, cum în copilărie, când ploua doar din jumătate de cer, săream într-un picior dintr-o parte într-alta, când în ploaie, când la soare, şi râdeam, nici plouată, nici însorită de tot. Acum, îmi dau seama că fusese un răsfăţ, o alintare de copil. Mă dezmierdam frecându-mi spinarea când de ploaie, când de soare, ştiind că pot să trec oricând de la una la alta fără să păţesc nimic, pentru că eram deja salvată. Făceam nazuri, şi cerul mi se uita în coarne. Mă căuta de fluturi în cap. Nu-nţelegeam pe-atunci că fasoanele îmi veneau din convingerea că nu mi se putea-ntâmpla nimic rău, pentru că fusesem  răscumpărată, doar asta-mi permitea să-mi închipui că eram înainte de Hristos, dar ia să fi fost cu-adevărat înainte, ce spaimă aş fi tras! Cum aş mai fi tremurat! M-aş fi îngrozit de orice, şi de ploaie, şi de soare, şi de firul ierbii. La un fulger, m-ar fi  trecut fiorii şi mi-ar fi tremurat genunchii, la căderea nopţii ar fi-ngheţat inima-n mine, m-aş fi speriat şi de-o umbră. Nu slabă de înger, ci fără înger de tot, aş fi tremurat ca frunza şi nu mi-ar fi ajuns piatra pentru atâtea temple câte frici mă bântuiau.

   Cu dâra de ploaie ca un şarpe de argint pe frunte, cu un şomoiog de cimbru uscat, vin de-afară ca o candelă plină. Pe stradă, morţii de mâine se salutau zâmbind, şi era frumos. Mă simt într-o culme a raiului. De fapt sunt în tranşeele lumii, însă binele e mai puternic decât mine, n-am unde să mă feresc de dulce, lumina e ca hrana, o înghit respirând, deşi vreau să postesc. Pentru asta nu trebuie să fiu „cineva”. Într-o bună zi, am să rămân în apă, în bulbi şi verdeţuri, lăfăită sub cer!

   Adevărul meu urât, cu câte văluri pictate încerc să-l acopăr!

– Nu lăsa inima să cadă! Nu lăsa inima să cadă!

   Nu ştiu ce e dedesubtul inimii, nici nu vreau să ştiu. S-ar putea să fie un abis, ori o adâncime finită, şi atunci inima s-ar aşeza pe mâlul din străfund, încet, culcându-se pe-o parte, ca o epavă în adâncul mării, întreagă sau despicată în două, de ea s-ar prinde licheni şi plante moi, desfigurând-o şi modelând-o iarăşi, fiinţe cu aparenţe florale şi zvâcniri de carnasiere ar cerceta-o lent, trecând cu nepăsare pe lângă marele orologiu, acum oprit, şi prin faţa tablourilor cu apusuri de soare în grădini. Nici nu vreau să-mi închipui ce s-ar întâmpla dacă nu mi-aş prinde inima s-o salt repede mai sus! O aşez la loc, pluteşte iar, şi mă  liniştesc. Are, faţă de restul trupului, o autonomie înspăimântătoare... 

va urma

 

Cărţile prietenilor mei: George Bălăiţă,  Ştefan Dimitriu.

Fotografii...

Ion Lazu, 1969.