Scriitorul zilei: Nicolae Bălcescu
http://ilazu.blogspot.ro/2012/06/scriitorul-zilei-nicolae-balcescu.html 

Poezia zilei
Nicolae Fuiorea
Ela Buga

Trei turle dăinuiesc şi azi de pază
Răniţi le sunt pereţii şi arama,
Se zbate trudnic între maluri Kama,
Tăcerea peste toate se aşează.

Pustiul negru şi-a întins năframa
Fantome triste prohodind veghează
Ecouri de vecernii mai vibrează
Pe când Iisus îşi joacă iarăşi drama.

Chemări de clopot amuţiră-n sânge.
Cu psalmi rostiţi în cor de liturghie
Uitarea ca un strat de plumb se strânge.

Se pleacă arborii-n cucernicie
Şi în crepuscul sumbru lunca plânge
Că Ela Buga s-a-ngropat de vie.
                       Ela Buga, februarie 1945
(Din volumul Poeme siberiene, Ed. Sitech, 1997)

Elisabeta Isanos: Drumul spre Ombria - fragmente, IV

   Au dreptate copiii noştri speriaţi! Vremea luminii s-ar putea să nu fie decât o clipă printre întunecări şi spasme. Dar steaua nu se vede decât pe întuneric, când zidul neterminat luceşte stins sub strugurii sălbatici. Minte cine spune că merită să trăieşti pentru altceva înafară de dragoste. Poate că dincolo de lume mai sunt şi alte lumi, dar nu este nimic dincolo de iubire. Forţa asta pătrunde până-n măduva fierului! Ceva invizibil, imposibil de perceput cu simţurile, poate nu numai să-l străbată, ci să-l şi împuternicească, ordonându-l din nou şi dăruindu-i o viaţă tainică. Fierul nu e mort, ci numai adormit, într-o stare de confuzie, ca un om leşinat. Nu ştiu de unde vine, din stele sau din corpurile însele, dar forţa asta există. În Magnesia, un ţinut din Thessalia, unele pietre smulgeau cuiele din ciubotele văcarilor, regiunea fiind vestită pentru păşunile unde până şi zeii îşi îngrăşau cirezile. Iar munţii scoteau piroanele de fier din corăbii, dezmembrându-le în mijlocul valurilor.

   Ieri noapte, 23 spre 24 martie, o cometă a apărut deasupra orizontului Bucureştiului, în partea de nord-vest. Ea se apropie de pământ o dată la 2000 şi ceva de ani, deci a mai fost pe-aici înainte ca Roma să devină marea putere care avea să schimbe lumea. Ce-o fi văzut pe-aici, pe vremea aceea, martorul ăsta curios şi tăcut? Ce va vedea la următoarea lui vizită? Se va putea menţine Europa sub presiunea tonelor de coca-cola şi sub apăsarea noilor valuri migratoare? Aud că Rusia se aliază cu China, ceea ce-mi aduce aminte de o bătrână soră a bunicii care-i dădea, în locuinţa ei de pe strada Cameliei, lecţii de limba rusă unui chinez. (...)

O doamnă basarabeancă mi-a telefonat şi mi-a povestit că m-a căutat la şcoală, neştiind că m-am pensionat, iar acolo i-au spus că n-au auzit de mine. Unde oi fi fost vreme de treizeci de ani? Oi fi visat? Am fost într-o lume unde multe femei „făceau totul” ca să pară bătrâne şi urâte, în care cel bun şi blând era considerat nebun şi prost, cel cu limba împiedicată ţinea discursuri, portarii şi măturătorii conduceau, iar academicienii măturau străzile şi culegeau morcovi, ţăranii erau mutaţi la bloc şi orăşenii obligaţi să cultive cartofi pe acoperişuri.(...) 
   Am multe vise ciudate: un ogor de grâu verde. Poate că odată o fi fost al meu, cine ştie? Visez un deal, poate că am stat cândva la poalele lui, pe malul pârâului care strălucea. Visez un capăt de oraş fierbinte, noaptea, cu străzi la vale, pe unde nu trece nimeni, curţi paralele, înguste, cu zarzavatul mustind în straturi. Nimic din astea nu există în realitate, şi totuşi îmi revin în visuri, de fiecare dată la fel. (...)

   Sunt într-adevăr o răsfăţată, dar nu-mi place s-o aud din gura ei. E-adevărat, am parte de răsfăţ mult. Am un copil bun, care mă iubeşte, e sănătos şi cu toată viaţa înainte, timp destul să fie fericit, atât cât se poate pe lumea asta. În plus, sunt capabilă să mă bucur de orice, şi de lucruri pe care alţii nici nu le văd. Mă bucur că m-am trezit din somn dimineaţa, în stare suficient de bună încât să mă ridic şi să umblu, mă bucur când mănânc pâine şi când beau apă, când văd un măr la care poftesc, mă bucur când mi-e foame şi ştiu că am ce pune pe masă. Îmi place să fac duşuri repezi şi calde, să mă schimb în lucruri curate, cu miros de aer. Îmi place să dorm şi să visez, uneori visul mi se pare mai adevărat ca viaţa, un alt fel de trezie, spre care treci traversând ca pe o apă starea de somn. Multe şi mărunte răsfăţuri am, nu mi-ar ajunge timpul să le înşir, şi nici nu vreau, pentru că vorbind atâta despre ele, aş pierde prilejul să le trăiesc. 

   Ieri pe stradă mi s-a părut că mergeam în aripi. Sprijinul efemer pe vârfuri infime e mai zbor decât zborul; de fapt, pasărea se târăşte prin aer.                           

   De obicei plec să mă plimb când cerul se înroşeşte spre apus, căldura soarelui se face idee, iar copacii goi ard în ideea de soare. Merg până uit de mine. Îmi place să merg prin oraş. În stradă coboară, mai ales către prânz, ţigani bătrâni, vineţi şi trişti, cu imensă resemnare pe feţe, în haine vechi, moştenite de la tineri ...

va urma


Cărţile prietenilor mei 

Fotografii...

Ion Lazu, 1964.