Scriitorul zilei: Al. Busuioceanu
http://ilazu.blogspot.ro/2012/06/scriitorul-zilei-al-busuioceanu.html

Poezia zilei

Aproape Sonet

(împotriva corbilor din literatura română)

         Se dedică maestrului Radu Cârneci, la 80 de ani, talonat de G. Corbu. 
           Motto: “Iubito, ah, corbii poetului Tradem!”

                                          George Bacovia

Câmpia literară priveam cu încântare,

Simţind cu-nduioşare că inima-mi tresaltă

La dalbe poetese care prin iarba-naltă

Îşi împleteau cununa din flori mirositoare:

Ah! iată o rodică, ce draghincesc îşi saltă

Rochiţa chiar când trece prin pâlcul de băieţi

Şi-o noră ce se-ndeasă în fragezii poeţi

Şi-angela marinească privind discret în altă

Parte, pe când Cocoşul dispare-n tăietură…

Câtă pudoare, Doamne, ivit-ai în natură!

(Dar şi mai multă încă prăsi-n Literatură…)

...Dar ce-i acea năvală ce-mi dă frisoane reci,

Când pajiştea-nflorită în volburi s-o agite

Vin umbre-nvălmăşite ce-o rup în ciocuri seci –

Maleficele paseri din Allan Poe stârnite –

Sunt corbii, da, Ah,  corbii poetului Cârneci!

15 august 2009                 Ion Lazu

 

Ioana Revnic: Convorbiri cu Alex. Ştefănescu, V
 

În loc de încheiere, o mărturisire... nişte mărturisiri. Cum spuneam la începutul acestor note, am citit cu viu interes cartea de convorbiri  cu Alex. Ştefănescu a Ioanei Revnic, din ce în ce mai prins/sedus de dialogul incitant dintre cei doi, de confesiunile criticului, în cele mai diverse registre, însă toate tulburătoare, fie ele vesele, meşteşugit puse în scenă, ori dramatice, răscolitoare, impresionante. Prins în dârdora lecturii, pe când mi se părea că am intrat în miezul arzător al unei personalităţi excepţionale, în mod fatal cartea s-a terminat...Chiar şi cu acea Addenda despre dosarul său de la CNSAS, cartea s-a terminat abrupt, aş spune: nemilos de repede. Un jind, o tânjire, un fel de amoc insidios, persistent, ca o maladie a spiritului: de ce s-a terminat?, nu-mi luaţi jucăria, vă rog mult de tot! Ceea ce am trăit de fiecare dată când m-am apropiat de sfârşitul unei cărţi adevărate, unui film adevărat, neapărat rusesc: Siberiada, Gară pentru doi, Fata fără zestre, Logodnica mecanicului Gavrilov, Povestea unei mari iubiri, Copilăria lui Ivan etc. De fiecare dată acest jind, care face diferenţa. Ai fi vrut să rămîi acolo, în povestea aceea, mai adevărată decât toate întâmplările pe care viaţa ţi le pune la dispoziţie, toate palide, insignifiante, repetitive. Or, cartea/ filmul te-au tras după ele într-o lume miraculoasă, unde trăirile sunt intense, gesturile au semnificaţie, sentimentele au îndreptăţirea şi sensul menit dintotdeauna. Aşa şi cu aceste Convorbiri.  Ale cărei întâmplări cu tâlc, simţi şi-ţi doreşti asta cu ardoare, nici nu au început cu prima pagină a cărţii dar nici nu se poate să se încheie cu ultima ei pagină; căci povestea de viaţă trebuie să meargă mai departe...aşa cum lumea merge mai departe, fie ce-o fi...

Aici se constată, o dată în plus, dacă mai era nevoie, diferenţa dintre talent şi lipsa acestuia. Fără mari şi adânci/ înalte teorii şi sofisticate explicaţii. Cititorul se lasă sedus de şopotul cuvintelor dintr-un text, este îmbiat să meargă în susul acelor unde benefice, spre izvoarele purificatoare din creierul munţilor. Iar în alte cazuri, triste ca orice eşec, lectorul dă cartea deoparte şi-şi vede de-ale zilei imperative, care nici astea nu sunt puţine.  

Am primit prin poştă de la un domn pensionar două cărţi de-ale dsale, din cele vreo şase pe care le-a publicat în aceşti ani, cu specificarea: "Fără nicio obligaţie, stimate domn Ion Lazu".  Am citit o pagină două din prima carte, alte vreo două din celălalt roman şi le-am dat deoparte. Nu era vorba că nu m-ar fi interesat întâmplările pe care autorul le combina într-o acţiune mai mult sau mai puţin credibilă, în fond ce poate fi nou şi nemaiîntâlnit în literatură?! După spusa marelui Will: "Şi cum revine soarele apus / Eu spun cuvinte care s-au mai spus." Ci m-a descurajat faptul în sine că textul/textele nu erau bine scrise în limba română. Adică: simţeam că autorul una scrie şi alta ar fi vrut să scrie; îmi era clar că altfel ar fi trebuit să le pună în pagină, dar autorul nu-şi dă seama de diferenţă. Acelor spuneri le lipsea adecvarea la obiect, pur şi simplu semnatarul nu luase tonul just, cânta în falset, fără habar. Un astfel de actant se desfăşoară la nesfârşit, inepuizabil, fără măcar să ştie că nu are chemare. La ce te poţi aştepta de la un afon? Simplific lucrurile, ca să nu ajungem o dată în plus la problema talentului etc etc. 

Am dat cândva, prin anii 80, răsfoind caietele unui venerabil ţăran octogenar, peste un text de 30 de rânduri, copiat de acest sătean dintr-o cronică veche, "tradusă din slavoneşte la văleat 1790 de diaconul Lavrentie". Era relatarea unui rămăşag, aşa cum se întâmpla în lumea satului, în plin Ev mediu. Citind acele 30 de rânduri am avut revelaţia unui fapt extraordinar, însă povestit impecabil, cum prea rar mi-a fost dat norocul să citesc în literatura română - spun asta fără nicio ezitare, şi menţionez faptul că am publicat cândva textul pe acest blog - meritând să stea la baza unui scenariu de film (l-am scris, dar n-a fost să fie...) sau a unui roman (Rămăşagul, roman ce a apărut în 1982 la Cartea românească..., ediţia a doua, 2013). N-am făcut decât să preiau tonul înalt al acelei relatări şi să mă străduiesc să rămân la nivelul ei. Iar în rest, în rest...

Ion Lazu

ion lazu, Cărţile prietenilor mei

ion lazu - Fotografii de autor: Răsărit de soare (milimetru cu milimetru) la Neptun, II.(va urma)