Scriitorul zilei: Irina Mavrodin
http://ilazu.blogspot.ro/2012/06/scriitorul-zilei-irina-mavrodin.html

Premiile USR pe anul 2012

Luni, 10 iunie 2013, ora 18.00, în Sala Oglinzilor de la Casa Monteoru, Calea Victoriei, 115, Bucureşti, a avut loc festivitatea de decernare a premiilor Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2012. Juriul de Nominalizări a fost format din: George Vulturescu (Preşedinte), Gheorghe Glodeanu, Paul Aretzu, Alex Goldiş, Gabriela Gheorghişor. Juriul de premiere a fost format din Gabriel Coşoveanu, Irina Petraş, Cornel Ungureanu, Dan Cristea şi Mihai Zamfir.

Preluare după AgenţiadeCarte. 

Neinvitat la eveniment, dar informat până-n dinţi, că doar trăim în plină eră a informaţiei (pe internet), îmi zic: Ia hai să vedem ce mai e pe la... premiile literare ale Uniunii! Căci, chiar mai înainte de a se fi născut poet, românul s-a născut curios, acesta fiind naturelul său. Şi apoi, nicio informaţie nu e justă până nu o verifici la faţa locului. Faţa locului, măcar de data asta, spunea altceva... Mă prezentasem la Casa Vernescu, unde un afiş foarte măiestrit, că doar suntem în preajma Academiei, nucleul cultural al urbei, mă anunţa că decernările vor avea loc la Casa Monteoru, Sala Oglinzilor. Surprins la culme, şi bucuros cât cuprinde (după ce zile şi săptămâni, pe-al meu blog, îmi luasem Adio la Casa Scriitorilor), dar şi nedumerit privind benefica răsturnare de situaţie, merg întins la vechea şi mult regretata adresă.  Casa Monteoru, cam vraişte, căci în pline lucrări de reparaţie - semn cum nu se poate mai sigur că după şase decenii proprietarul s-a schimbat şi minunea arhitectonică ieşită din mâna lui Ion Mincu primeşte îngrijirile îndelung amânate - urc la etaj, unde sala este deja pe jumătate plină. Ocup un loc mai la margine, ca să mă pot deplasa, pentru fotografii, mă salut cu câţiva cunoscuţi... Doi instrumentişti, despre care ni se va spune că fac parte dintr-o formaţie de patru, asigură fondul sonor - dar, Doamne, parcă nu e chiar ceea ce ar trebui.  Nu cumva cântă în falset?, îl întreb pe un tânăr de alături, desigur cu urechi mai agere decât ale septuagenarului ce sunt. Chiar aşa, mi se răspunde: cântă fals. 

Şi ostilităţile încep. Dl Nicolae Manolescu, în haină, excedat de căldură şi făcându-şi tot timpul vânt cu foile din mână, dă citire fiecărui premiu, un membru al juriului deschide un plic deja deschis şi citeşte numele fericitului câştigător... care ar fi trebuit să spună câteva cuvinte, să meargă apoi în holul de onoare, spre a acorda un prim interviu Televiziunii...

Lucru cu deosebire anevoios, de ce oare nimic nu se leagă? Căldură mare, ziceam... Dar şi o insidioasă inaderenţă a actanţilor, de la primul la ultimul... Se dovedeşte că nici măcar jumătate dintre cei premiaţi nu s-au prezentat la fericitul eveniment, poate unic într-o viaţă de scriitor, al premierii lor. Deşi, fie vorba între noi, dacă ţi s-a deschis durm la premii, vei mai primi şi altele, la un an, la doi ani. Un calcul rapid arată cî în România se dau anual vreo 200 de premii literare... mai mulţi premiasţi decât scriitori, care nici aceştia nu-s puţini...).  Îmi spun, cu oarece amărăciune: Nici premiile literare nu mai sunt ce-ar trebui să fie...  Sala Oglinzilor plină, ce-i drept, cu membri şi nemembri ai Uniunii, iar mai exact cu persoane îndeobşte participante la astfel de întruniri festive, unde se mai întâmplă şi vreo trataţie, la sfârşit. Însă prea puţini scriitori pur-sânge, aş zice. M-am uitat apoi pe lista de nominalizări, publicată în Ramuri: un număr de 58 nominalizaţi. Să adăugăm cele două jurii, să adăugăm staful Uniunii, să adăugăm pe cei câţiva membri ai Consiliului, veniţi de pe la filiale, pentru Şedinţa din acea dimineaţă... Numai aceştia, direct implicaţi, ar fi umplut Sala. Însă, nici jumătate dintre aceştia nu ne onorau cu prezenţa... Contrazicând aserţiunea Preşedintelui, precum că o nominalizare este un premiu pe jumătate câştigat (nu prea văd cum, la fiecare secţie au fost câte şapte nominalizări... dar mai ştii, cu matematicile astea de tranziţie...). N-au lipsit nici momentele haulii. Cei doi instrumentiţti, ieşiţi să se relaxeze, n-au revenit în timp util pentru un nou intermezzo muzical, Nm fiind nevoit să ducă mai departe piesa, de unul singur. Apoi, Mircea Mihăieş, chemat să deschidă plicul şi să citească numele premiatului, s-a citit pre sine... N. Prelipceanu, ca să facă notă distinctă, a specificat că le mulţumeşte numai celor ce l-au votat, iar celor ce nu l-au votat nu le mai mulţumeşte... Iar partea cu adevărat interesantă a Premiertii a fost cuvântarea dnei Ioana Angelescu, redevenită proprietara Casai Monteoru. A vorbit foate frumos şi convingător despre bunicul ei, medicul Constantin Angelescu, vreme de zece ani ministru al Instrucţiunii publice, constructor a zece mii de şcoli săteşti, dar şi alte edificii culturale ale ţării, biserici, fresca de la Ateneu (pe care l-a salvat după cutremurul din noiembrie 1940. Şi alte fapte minunate ale Ministrului Cărămidă, cum era ăndeobşte cunoscut pe vremuri. Dna Angelescu promite că va găzdui pe viitor şi alte acţiuni ale USR. Ne invită în hol, la un vin de Buzău.

În holul mare, mă revăd cu maestrul George Angelescu Monteoro, acum ars de soare, îmi spune că a fost 7 zile le Sidney. Păi acolo nu e început de iarnă? O fi, zice, dar erau 38-40 de grade, am făcut plajă la discreţie... Vorbim de-ale noastre, deci despre viitorul Casei Monteoru, menită să devină un Centru Cultural European. Se apropie şi alţi scriitori, îmi face plăcere să-l prezint confraţilor pe celebrul oboist. Maestrul îmi repetă că reparaţiile vor dura cam doi ani, trecând de 2,5 milioane euro. Îmi dă o carte de-a sa, Între iad şi rai, pe drumul muzicii... (Am postat-o ieri pe acest blog.) Înăuntru, surpriză! (dar e cu adevărat o surpriză că un mare muzician este şi poet?) un număr de 18 poeme - şi, desigur, multe fotografii în compania unor celebri interpreţi din muzica contemporană mondială.

Şi aşa, cu premiile din 2012. La anul, şi mai şi...

Pe mâine, cu fotografii de la Premiile USR 2012

Pagini de jurnal, 1992 

5 dec. Să scriu un eseu: Am întîlnit bătrîni fericiţi. Adică demni: bătrînul din satul Sîncel-Blaj, urcînd spre vîrful Chicuiul şi care mi-a declarat că-i e silă de ăştia, nu se va duce la ei să-şi ceară drepturile, ca veteran de război. Bătrînul din cimitirul Galaţi, la 100 paşi de monumentul de marmoră albă al celor căzuţi în război – şi care nu poartă insigna de veteran pentru că lumea nu dă semne că ar şti ceva, cât de cât, despre jertfele ostaşilor români şi că ar vrea să-i aprecieze pe bătrîni pentru sacrificiile lor. Tocmai venea de la Primărie, unde funcţionarul l–a ţinut o oră în picioare. Şi atunci, spune, la ce respect să mă aştept ca veteran de război? Fusese activ în armată, la administraţie, epurat în 47. Şi aş mai pune-o la rând pe maica Măndărina din Bulzeştii de Sus, căreia i se dă sau nu un ajutor anual de 1000 lei… Bătrîni care nu-şi cer drepturile, umilindu-se, căci azi a-ţi cere drepturile cam seamănă cu a cerşi. Ei au găsit în sine puterea de a rezista vicisitudinilor, nerenunţînd la demnitate, respectîndu-se pe sine, ultimul lucru la care omul ar trebui să renunţe. Supravieţuiesc, târându-se, dar fără să se milogească.  Or, această abordare nu mai există în occident...

De ce nu mă las de scris?

Imediat după revoluţie m-au ales lider sindical; la două săptămîni după aceea am predat ştafeta, explicînd colegilor că am alte aspiraţii personale. Văd că acum Blandiana şi Horia Bădescu produc explicaţii similare. Să fie un simplu moft? Nu cred. Lăsăm altora locurile din viaţa socială, pentru că la masa de scris nu te poate înlocui nimeni, bun sau rău cum vei fi.

O manie? Mai zilele trecute l-am prins din urmă pe Mihai Conovici: mărunţel, filiform, însă ager. Trăgînd cu sete, din mers, dintr-o ţigară. L-am întrebat de ce nu se lasă de fumat, că doar nici el nu mai e aşa tînăr, alţii s-au lăsat de mult. Tocmai acum, cînd se găsesc ţigări bune? După ce o viaţă am fumat tot felul de mizerii?! Nu mă las, coane! Şi într-adevăr, un fel de logică există aici. Să fie scrisul doar o manie? Scrisul e important în sine, pentru propria terapie psihică, nu pentru averea ce ţi-o aduce, nici măcar pentru gloria ce ar putea veni prea tîrziu sau să nu vină… Citeşte o frază din cartea asta. Nu e ea mai importantă decît însuşi faptul pe care îl descrie şi care fapt s-a consumat şi s-a pulverizat parcă de acum un veac?!

Aseară, ascult din nou cu Andrei înregistrările din ‘86. Ce frumos ar fi să le pot mixa şi proiecta odată cu imaginile de pe filmul Kodak super-8. Dar nu am aparatele necesare…

va urma

Cărţile prietenilor mei: Romul Munteanu, Doru Moţoc (n. 12 iunie 1939).

ion lazu, Fotografii de autor...Neptun, post-sezon...