Scriitorul zilei: Marcu Beza
http://ilazu.blogspot.ro/2012/05/scriitorul-zilei-ion-sofia-manolescu.html

Poezia zilei: Elisabeta Isanos 

Nemuritorul II

Eu mă credeam nemuritor de arme,
şi m-am trezit că-s muritor de nimeni,
şi nu mă mai întreb decât atâta: cine-mi
ignoră sufletul ca să mi-l sfarme?

Eu tot ce am pe lume e în sine-mi,
pământ şi cer, şi bucurii, şi larme,
pereţi prin care fulgeră alarme...
De-aceea te mai rog din suflet: ţine-mi

jur-împrejur acest Niciunde blând,
cu fugăriri de umbră şi lumină,
al cărui nume nicăieri nu-i scris,

şi nimeni să nu aibă nici o vină
că sunt de parcă n-aş fi fost nicicând,
că-s mort şi viu, şi liber, şi închis .

(Din Poemele Dagmarei /Les poemes de Dagmar, Ed. Lucman, 2013)


Pagini de jurnal, 1992

4 sept. 92. Vis cu Magda F., care plîngea, furioasă pe Dan, căci o lăsase la coadă la benzină. M-am întors cu faţa spre ea şi îndată s-a oprit din plîns.

Tî ne havka! spunea tata. Să ne ţinem gura.

Gelu îmi dă telefon de la Lux. şi mă anunţă că mi s-ar putea aranja un loc la Comerţ exterior.. Deodată îmi dau seama că nu vreau schimbări, că îmi doresc campaniile mele, poeziile mele, colegii mei, sărăcia şi precaritatea asta în care eu mă simt foarte bine.

Modul imperios şi impresionant în care se desfăşoară destinul ascendent al lui C. ar trebui să-mi sugereze că eu sunt un mormoloc, un inhibat, iar formula modestiei  (de care vorbeam în paragraful precedent) este falimentară, cu ea nu poţi ajunge în vîrf -, cel mult dacă poţi ajunge la tine, cel neînsemnat, cel larvar – însă tot unic, ceea ce e adevărat, în principiu, dar poate fi o mare autoamăgire…

Cazul Năică, pe care iubita din studenţie, nu doar că l-a ignorat complet ca amorez, dar după un timp, profitînd de cumsecădenia lui, i-a venit în apartament cu soţul, chiriaşi pentru cîţiva ani, pînă au strîns bani de casă. Cît va fi suferit amicul îmi e la îndemînă să-mi închipui, dar sper că dintr-asta Nae se va fi vindecat definitiv. Apropierea zilnică, incomodările, spiritul gregar, oportunismul soţilor vor fi sfîrşit prin a-l umple de dispreţ. Poate N. să fi avut această tendinţă de autochinuire – să se ascundă cu durerea lui şi să şi-o zgîndăre, să se revolte în gînd pentru destinul nedrept: să cauţi în gînd o compensaţie pe care nimeni nu este dispus să ţi-o ofere. O situaţie pe care eu n-aş fi acceptat-o. Dispreţul omoară iubirea, mîinile lui reci sunt numai bune pentru sugrumat sentimente gingaşe…

Muică, muică şi iar muică

Făcui un butoi de ţuică

Muică şi dacă-l făcui

M-apucai şi îl băui

Îl băui pînă la fund

De nu mai ştiu unde sunt

Şi-l secai pînă la doască

Dumnezeu să mă ferească

Îl fîrşii şi mă-mbătai

Şi pe brînci mă înturnai

Tot scrîşnind şi fără grai

Şi pe ea tot n-o uitai…

30 sept 92. Aseară m-am întors de la Galaţi, unde am fost la înmormîntarea unchiului Vanea. Avusesem două zile grele, ca observator la alegeri, apoi cu prietenii din Luxemburg. Cu noaptea-n cap la gară, chin şi frig în personalul care mă ocoleşte pe la Ploieşti-Buzău, ajung la 7,20 dimineaţa. Tanti Leta paralizată la pat, unchiul depus la capela din cimitir; vreme frumoasă, un cimitir imens, cu un Memorial al eroilor, de marmoră albă; mulţi greci şi macedoneni pe-aici.. Unchiul avusese mari probleme, operat de prostată, în plus îl chinuiau rău picioarele; s-a luptat cu soţia paralizată; de curând a căzut pe scara blocului, fără balustradă: l-a durut rău fundul şi şalele, a făcut radiografie. De fapt se lovise la cap, îl durea rău, într-o noapte s-a tîrît pînă la uşă şi acolo l-au găsit. Multă lume la cimitir şi acasă, şi nu doar formal, se pare că unchiul Vanea reuşea să se facă agreat şi iubit chiar de străini, vecini, vînzătoare; le-am văzut ochii măriţi, lacrimile, şopteau: A fost bun, avea umor. Şi iată cum mutulică al nostru, astfel considerat de Leta, era un ins foarte popular, stimat, dorit...; iată cum bunătatea şi răbdarea reuşesc să ajungă la suflete, chiar dacă nu ale celor din familie (asta e ceva mai greu, mai rar...), atunci ale celorlalţi, mai receptivi.. Nişte doamne spuneau că de n-ar fi fost unchiul V, ele n-ar fi trecut peste hachiţele Ţucăi şi Letei. Inclusuv Ivanovici s-a pronunţat în acest sens.Unchiul le-a iubit pe cele două şi a trecut peste ofensele lor repetate care n-au reuşit să-l învingă. N-au înţeles atitudinea lui iubitoare-răbdătoare-conciliantă, care trebuie să fi avut în ea şi ceva demonstrativ, nu numai resemnat. Împlinise 80 de ani pe 15 mai. Acum tata plînge prin curte. Măcar s-au văzut acum vreo două luni, cînd tata s-a aventurat, singur, pînă la Galaţi. Cînd, o dată la zece ani, ne vizitau, nu auzeam decît turuiala femeilor. La un moment dat unchiul V. mă lua deoparte şi, punîndu-mi mîna pe umăr, într-un fel de îmbrăţişare fără aplomb, îl auzeam: Şi tu, Ionele, cum o mai duci? Îi răspundeam pe scurt, încercînd să mint cît mai puţin; înţelegeam bine sensul întrebării lui, ştia că am probleme, voia să văd/să simt că îl interesează, că e de partea mea, oricum. Poate voia să afle de la mine că lucrurile nu stau chiar aşa rău cum i se spusese. Deci un om eminamente bun la suflet, precum cei din neamul L., cumsecădenia întruchipată. Nimerit între două scorpii, nevasta şi fiica.  Basarabean de rînd, trăind departe de frate şi soră, toţi refugiaţi, printre străini, care însă nu a trecut neobservat. Iată ce numesc eu valoare umană.

Puteţi citi online, gratuit, volumul Ion Lazu: Odiseea plăcilor memoriele, apărută la Biblioteca Bucureştiului, 2012:

http://www.bibliotecametropolitana.ro/Uploads//1_2013/140001.pdf

Fotografii...mi-am amintit de San Francisco...