Scriitorul zilei: George Ciprian  
 http://www.blogger.com/blogger.g?blogID=2678444635787075432#editor/target=post;postID=60719147984086723;onPublishedMenu=template;onClosedMenu=template;postNum=360;src=link

ion lazu - Pagini de jurnal 1992 

11 mai. Ideea mea (?) sau, mă rog, această convingere secretă, incomplet explicitată, că fiecare seminţie şi-a ales pînă la urmă nu numai modul de viaţă şi de civilizaţie care se potriveşte temperamentului şi înclinaţiilor sale fireşti, dar chiar şi religia sa – această idee este, îmi pare, întărită şi nicidecum contrazisă de fapte în aparenţă divergente, precum acestea: grupuri de mahomedani în SUA, catolici şi ortodocşi, evrei creştinaţi etc.,  dar şi, să zicem, un nucleu de ortodocşi în Japonia, un altul de yoghini în Europa. Acestea nu sunt decît abateri care confirmă regula, imbolduri simţite de unii, în afară de marea chemare a sîngelui, a tradiţiei, a Patriei. Sunt, dacă vreţi, şi tatonări. Un popor, chiar centrat pe tradiţia sa, nu trebuie să înceteze de a-şi verifica opţiunile, de a-şi reechilibra impulsiunile, de a iscodi noi posibilităţi de existenţă.

Azi dna Cismaş mă amînă pentru sfîrşitul lunii iunie.

Nu-l găsesc pe Nelu Ivan. Pe coridor la Eminescu îl întîlnesc pe Gabi Iuga cu care mă port din vîrful buzelor, ca să înţeleagă că nu tolerez ticăloşia. Un scriitor nu are voie să facă din denigrarea colegilor de breasă un mijloc de trai. Să-i bagi într-o ficţiune e altceva, dacă îi dispreţuieşti cu adevărat, dar vînzarea de frate, pentru ca dintr-asta să-ţi cîştigi pîinea zilnică, nu poate fi acceptată.

Cumpăr şase amărîte de farfurii şi două volume din Jules Verne, întru întregirea colecţiei pentru Andrei. Trec şi pe la şcoala 88, căci A.  nu scrie în clasă mai nimic; e prea jucăuş la vîrsta lui, prea imaginativ; cred că şi cam anemiat.

Eu, deocamdată, nu-mi pun altă dorinţă decît să fim sănătoşi şi împreună.

La întrebarea: există cineva care ţi-a marcat formarea ca om? ce-aş putea răspunde. Părinţii, desigur, în primul rînd mama, cu care şi semăn prin firea retractilă, oarecum şi printr-o diluţie a tonusului vital; ar fi putut fi unchiul Mişu, în cei 2-3 ani de după puşcărie, cît a stat la noi, avînd D.O., dar n-a fost să fie, rămînea abstras, fără nici un gest spontan, de apropiere; ar fi fost bunii mei învăţători de la primară: domnul Barbu, doamna Tătaru, sau domnul Cîlniceanu de la Şcoala Ionaşcu. Apoi unii profesori de la Radu Greceanu. I-am respectat foarte mult, am simţit emulaţie, nevoia de a acumula cunoştinţe, ca să răspund aşteptărilor lor, să nu mă fac de ruşine. Dar, poate mai mult decît vreun profesor anume, am fost marcat de instituţia dascălului; spiritul meu subaltern s-a manifestat în acelaşi fel şi pe vremea studenţiei, dar nu am ajuns emulul nimănui. Al doilea factor care m-a influenţat măcar în aceeaşi măsură, dacă nu mai mult, a fost cartea. Pe care am socotit-o totdeauna ceva deasupra mea: o instanţă, şi la care am căutat cu un fel de veneraţie.

Scriitor am ajuns nu din încredere în chemarea mea, ci din spirit imitativ, neputîndu-mi reprima pînă a capăt dorinţa de a acompania în surdină pe Marele Cîntăreţ, pe Poet, pe Cel Ales întru cuvînt.

va urma

Cărţile prietenilor mei

ion lazu, Fotografii...