Scriitorul zilei: Gheorghe Istrate
http://ilazu.blogspot.ro/2012/05/scriitorulzilei-gh-istrate-cronica-la.html


ion lazu, Pagini de jurnal, 1992

22 mai. Visez că aveam gata un nou volum de poezii pe care hotărîsem să-l duc lui Bălăiţă.

Aproape noapte de noapte îl visez pe C. în scene unde ne înţelegem foarte bine. Oare pentru a compensa îndepărtarea noastră, de cînd e ministru? Sau chiar aşa trebuie să fie: pe cît te îndepărtezi de părerile politice ale cuiva, pe atît nu poţi să-l îndepărtezi ca om?

Le spun colegilor diverse lucruri considerate de mine foarte importante, dacă aş putea să le notez aici. Zucareli îşi înregistra convorbirile cu amicii şi apoi le transcria în jurnal. N-o să ajungem pînă acolo...

Uneori îmi vine să spun: Suntem tot pe mîna comuniştilor în economie, ca şi în politică. Fără să pot explica bine cum de s-a putut ajunge la asta. Intuiţia îmi spune că prin Securitate, ca placă turnantă.

Pe 19 mai, Armata a 14-a se declară implicată în conflictul de la Dubăsari.

În centrul Năsăudului, la coadă la pîine, lîngă un domn foarte delicat, care mă roagă să-i ţin locul ca să dea nişte telefoane. Apoi reiese că se duce la părinţi. Scoate o carte tip Poche şi văd că e în englezeşte. Intră în vorbă cu nişte fetiţe din rînd şi-mi dau seama cît e de blajin şi totuşi nonşalant. Le vorbeşte cu dumneata. Pîinea se termină, mai stăm la o coadă pentru doar 150 franzele, lumea vociferează să nu dea mai mult de 3-4 de fiecare şi atunci el, care probabil voise să cumpere mai multe, cere doar trei. Stăteam alături la coadă, cam de aceeaşi vîrstă, el cu o idee mai scund ca mine, totuşi suplu şi sprinten, blondiu şi cu calviţie. Citeam din cărţile noastre şi făceam sublinieri, el cu un stilou. Revenind asupra unor pagini pe care deja le parcursese, tot ca să nu piardă acele idei. Discret, îl ţineam sub observaţie; probabil el însuşi făcea acelaşi lucru… Fraţi de... carte?

“Bobece, bobece!” mă îndemna Andrei, pe vremuri, probabil sedus-fascinat de tonul cu care îi povesteam, dacă nu şi de epica celor povestite, pe care poate nici nu o înţelegea, în unele cazuri. Dar îndemnul lui venea mereu, de cîte ori mă opream din vorbă.

 Alteori îi făceam umbre chinezeşti pe tavan, seara, la culcare şi el n-ar fi vrut să se mai termine spectacolul. Poate într-o anume măsură apetitul lui pentru TV se datorează şi acestor pregătiri de la vîrsta de 2-3 ani.

Acest Oek de Jonk pare să-şi fi prelucrat un jurnal în romanul său Un cerc în iarbă; dar eu în Curtea… am rămas dependent de real, pe cînd el a adăugat vervă, imaginaţie, vise, stil, reluări. O carte ce mă entuziasmează efectiv.

Nu-mi pot închipui un om de acum 25 de secole apropiindu-se de un bloc de piatră spre a-i da chip uman dacă nu a simţit o pornire irepresibilă şi o chemare foarte clară în acest sens. Pe atunci nu apăruseră: impostura, imitaţia, arivismul, exhibiţionismul... Nu te apropia de piatră dacă nu ai vocaţie!

O festă: Citind, dau de o subliniere în cartea pe care abia o cumpărasem. Şoc, perplexitate, apoi nedumerire. De fapt mă uitasem în ea în metrou şi-mi atrăsese atenţia acel pasaj. Iar faptul că deja uitasem e semn de zăpăceală, dar şi semn că sublinierile îmi sunt necesare.

Pe fereastra deschisă a internatului unde ne-am plasat văd curtea cu terenuri de sport a Casei copilului, însă în reflexul geamului, cum stau întins în pat şi citesc, văd continuarea spre stînga a acestei imagini, aşa încît, uneori, mingea lovită face două curse care se contopesc în cerceveaua ferestrei.

Tai pîine ardelenească pe ştergar, sar fragmente arămii de coajă. Scuturînd ştergarul, voi arunca partea cea mai bună din pîine.

Cu ani în urmă, cînd citeam în pat ţineam cartea pe piept, pagina prelua zvîcnetele inimii. Acum am îndepărtat cartea de ochi, o ţin pe stomac, nu mai preia decît rarele spasme ale indigestiei…Avatarurile lecturii, pliate pe cele ale vârstei...

Se adevereşte zvonul disensiunii dintre A. Blandiana şi N. Manolescu. A.B. declară că Alianţa Civică îl va susţine pe Constantinescu.

Monologul Anei B. mă captiva, dialogul ei cu masele îmi dă sentimentul unui dialog al surzilor cu muţii.

Sunt gesturi minunate, pe care le ratez. La ieşirea de la coada pentru pîine, văd cîţiva oameni la colţul gardului spitalului orăşenesc, privind cu jind spre chioşcul mirositor, spre cei care ieşeau cu sacoşele burduşite, cu braţele pline de franzele. Nu din zgîrcenie, ci din ruşine şi timiditate nu am rupt în două o franzelă şi să o fi dat celor doi oameni cu părul alb de după gard. Ceilalţi de la coadă nu s-au gîndit, oricum; dar eu, care m-am gîndit, de ce nu am dus la capăt acest gest? Flori ale sufletului, neroditoare…
(Din Lamentaţiile Uitucului, jurnal 1990-1999)

va urma

Cărţile prietenilor mei...

ion lazu, Fotografii...la Mrea Curtea de Argeş