Scriitorul zilei: Vasile Andru
http://ilazu.blogspot.ro/2012/05/scriitorul-zilei-vasile-andru-poezii.html

Pagini de jurnal 1992

7 o7.1992. Bulzeştii de Sus. De ieri ne-am mutat de la camera oficială la o babă anistorică, atemporală în toate sensurile. Spre dealul din spatele casei, o pantă abruptă, pietroasă, iar pădurea vine pînă peste casa ei; fără garduri, iar în ogradă nu tu cîine, pisică, porc, vacă, capră, ci doar două găini şi un cocoş care încearcă din răsputeri să suplinească lipsa ceasului, chiar lipsa radioului – căci bătrîna pretinde că a avut unul, dar i l-au luat acum vreo doi ani (ai) nepoţii de la oraş, să-l întocmească (să-l repare), dar nu i l-au mai adus. Becul din casă nu-l prea aprinde: “la ce? Să stau cu ochii pe pereţi?” Mai bine se bagă în cîrpe şi aşteaptă să vină somnul, apoi dimineaţa următoare. Chibritele sunt focăriţe; nu are sobă sus, unde stăm noi, ci numai jos, unde locuieşte ea însăşi. Un astfel de mod de viaţă, strict vegetal. În gură cu “mînşe-l cătranu!” Cu “vai ş-amar” şi cu “dracu să-l ştie!”

Aseară, pe întuneric, auzeam o sporovăială dedesubt şi m-am gîndit că vorbeşte singură sau o vizitează nişte stafii.

Casa e făcută din bîrne îmbinate, fără să fie bătut un singur cui. Baba nu are nici un venit sau pensie, deşi i s-ar cuveni o pensie după fiu, care a fost şofer 23 de ani; fiul ei a muncit de la 13 ani, a făcut armata la transporturi şi a continuat ca şofer, venea acasă seara, pleca dimineaţa. Un om tînăr care nu a fost în stare să-i facă maică-si o privată, iar lui însuşi o sobă, aici sus.

Am visat că se terminase ultimul an de studenţie, în cămin era agitaţie mare pentru plecarea definitivă acasă, deşi nu dădusem încă examenul de stat şi nu se ştia cînd îl vom susţine. Unii plecau cu maşina lui Liviu, eu am umflat două sacoşe şi am pornit pe stradă spre gară, sau direct spre casă, nu mai ţin minte. Mare aglomeraţie pe drum, în faţa mea erau două ţigănci tinere, au păşit peste o bancnotă de 500 sau de 1000, eu m-am aplecat şi am luat-o. Ele au observat şi cîrteau, dar în fond nu aveau ce obiecta, aşa că mai încolo m-am uitat atent la bancnota roşcată şi am văzut că e de 500. Mă întrebam dacă să iau un taxi, avînd bagaje grele, dar m-am răzgîndit, am continuat drumul pe jos şi, la un moment dat, prin aglomeraţie, mi-am dat seama că nu mai aveam în mîini nici unul dintre cele două bagaje. La colţul străzii spre gară l-am întîlnit pe tata, îmbrăcat în paltonul lui negru, mai tînăr la chip şi, de la distanţă, i-am spus ce mi s-a întîmplat: ţigăncile mi-au luat bagajele, fără să simt măcar. Mi-era şi teamă să mă gîndesc ce aveam în cele două bagaje, probabil haine, dar şi cărţi, însemnări, manuscrise. M-am prezentat la bagaje găsite, acolo se adunaseră saltele de excursie, covoare etc., pe care tocmai acum cineva le răscolea în căutarea propriilor lucruri pierdute. Ale mele nu erau. M-am întîlnit cu un ziarist şi i-am povestit cu toată jalea despre ghinionul meu, pînă m-am pomenit hohotind de plîns, în timp ce explicam cu ce dibăcie mi-au fost sustrase bagajele şi ce nenorocit mă simt din cauza pierderii manuscriselor - nici nu îndrăzneam să mă gîndesc în amănunţime ce conţineau ele, desigur tot ce scrisesem eu în anii de cînd plecasem de acasă. Inclusiv actele îmi dispăruseră, cu excepţia unei legitimaţii din buzunarul de la piept al cămăşii. Am ajuns la poliţie cu cazul meu, speriat cît de mult a crescut infracţiunea pe stradă, te furau din ochi, realmente! I-am explicat situaţia unui poliţist, impresionat mi-a promis că îmi eliberează alte acte în decurs de cîteva zile, întrucît voiam să plec în străinătate, dar nici o promisiune în legătură cu manuscrisele. Insist şi atunci mă trimite pe strada X, unde ştiam că e sediul securităţii. Concluzia: chiar ei îmi furaseră manuscrisele cu scopul de a mă racola apoi. Un vis în care plîngeam în hohote din cauza unor manuscrise furate de securitatea română. Creativitatea visului.

Va urma

Cărţile mele...Capcana de piatră. Ruptura, ed. TipoMoldova, 2013, 376 pagini

ion lazu, Fotografii...în Groapa Văcăreşti...