consemnări, poezii, eseuri

Scriitorul zilei: Ion Caraion

Ion Caraion, pseudonimul lui Stelian Diaconescu, născut în com Ruşavăţ / Vipereşti, dintr-o familie de ţărani; a urmat liceul din Buzău, perioadă în care, împreună cu colegul Alexandru Lungu a editat o revistă literară. S-a înscris la Filologia din Bucureşti, a început colaborările la reviste literare, cu poezii şi cronici literare. Face parte împreună cu Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru, Ben Corlaciu din generaţia războiului. Redactor la Revista Fundaţiilor Regale l-a ajutat pe Marin Preda să debuteze în volum. Mereu pe baricadele literaturii şi publicisticii, a suferit două detenţii politice pe vremea regimului comunist, cea de a doua sub învinuirea de a fi redactat scrieri duşmănoase,; condamnat la moarte, sentinţa i-a fost comutată în detenţie pe viaţă. În poreajma lui 1964, când se eliberau, la presiunile internaţionale, ultimele loturi de deţinuţi politici, constrâns, Ion Caraion semnează pactul cu diavolul. Eliberat, repus în drepturi de scriitor, profită din plin şi îşi publică în avalanşă mulţimea de scrieri din lunga perioadă de ocultare; colaborând însă intens cu poliţia politică. După moartea lui Marin Preda, marele său susţinător, cere azil politic şi în 1981 se exilează în Elveţia, împreună cu familia.
Bibliografia lui Ion Caraion este copleşitoare: poezii, antologii lirice, în număr de peste 25 volume!!; eseuri, cronici literare, jurnale; traduceri din lirica de limbă franceză şi engleză, din romanele americane.
Află mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Caraion
Află mai mult: http://reteaualiterara.ning.com/forum/topics/ion-lazu-prietenia
Află mai mult: ion lazu: Odiseea plăcilor memoriale

Poezia zilei

Ion Caraion, 24 mai 1924 - 21 iulie 1986

Gol

Am iubit o femeie care a plecat.
Am avut un prieten care m-a vândut.
Ţară. Drum pierdut.
Oraş fără niciun bărbat.
Eu am ajuns până-n ţinutul de unde
nu se mai crede şi nu se mai speră.

Nacelă

Atâta frunzărie de aur şi meduze
Întârziată-n carnea bacantelor, la hanuri...
Ne-au răguşit beţiile pe buze
şi sângele în căni de porţelanuri.

Îmbrăţişare limpede-n heralde
funingini scuturate şi imbolduri -
nu ne mai ştie vremea, plâng la şolduri
arhipelaguri mimice şi calde.

Deliciul de opium şi de comă
alunecă-n porfir de coapsă brună,
o strălucire reavănă cu-aromă
de piersici pârguite şi de prună.

S-au dezbrăcat aici zăpezile în goluri
fierbinţi, cu jurubiţe moi şi-agreste
Ne bântuie iubirea prin alcooluri
şi viaţă nu-i şi ziuă nu mai este.

(din volumul Cimitirul din stele, ed. Eminescu, 1995)

Pagini de jurnal 1992

4 aug. Ar fi de notat drumul pînă la Bucureşti, pe o mare căldură. Dincolo de Ploieşti, intru în vorbă cu un profesor de la Brad-Barza, despre frumuseţile Apusenilor. Se bagă şi o doamnă, care pînă atunci citise Conan Doyle şi, deodată foarte însufleţită, spune: Am stat 35 de zile la Vîrfurile şi n-am mai vrut să ştiu de nimic. Eu, bucureşteancă, mă duc de 20 de ani la Vîrfurile şi nu mă mai satur. Dintr-odată foarte ataşată, probabil discuţia noastră despre Natură ne-a făcut simpatici acestei doamne. Pe peron în Gara de Nord familia Albu, ea şi copilul, îi ajut la bagaje. La capătul peronului îi aştepta Mircea, cu flori pentru ea şi bomboane pentru Ionuţ. Ea se grăbeşte să-i explice că am circulat la vagoane diferite. De ce n-am mai dat semne de viaţă? Suntem la Bulzeşti, în zona Brad; promitem să ne revedem la toamnă.

Acasă stau cîteva nopţi, nu-mi prea găsesc locul, singur ca niciodată şi stingher în propriul apartament; vizite la cumnaţi şi la tanti M., care îmi serveşte încă una din poveştile ei exaltate, gogonate, însă incontrolabile. Mă uit la Gimnastică femei, văd Memorialul durerii, impresionant, cu o musceleancă Elisabeta Rizea care a rezistat la torturi şi la ani grei de închisoare fără să-şi denunţe soţul şi pe ceilalţi partizani. Nu-i găsesc la telefon pe Popovici, pe Izverna, vorbesc cu Rodica Ciobanu, îmi spune că manevra lui Radu Câmpeanu este o diversiune; apoi chiar îl aud pe Mircea la Tv.

Vineri 31, sosesc cu autobuzul de seară la Bulzeştii de Sus şi, de departe, îi zăresc pe ai mei, L. izbucneşte în strigăte, A. chiuieşte şi zdupăie spre mine pînă în dreptul izvorului de sub drum. Urcăm la cucurigu, încep să desfac bagajele şi să povestesc de pe drum şi de acasă, apoi îi anunţ că mîine plecăm în excursie la Avram Iancu-Vidra-Scărişoara.

A fost o perioadă f. călduroasă, fără ploi şi vrem să profităm de vremea frumoasă, înainte să se strice. Ne pregătim ca de dormit în vreun fînar şi pe la 10 plecăm. Urcăm spre vf. Certez, apoi începem coborîşul spre Vidrişoara. Pe drum L. îmi povesteşte romanul de iubire al vecinei Doina, care a trăit cu feciorul gazdei noastre (în al cărui pat de holtei dormim noi, înghesuiţi ca vai de lume...). Vuia satul, nu-i putea opri nimeni. Iar Sandu a murit la sanatoriu, a doua zi după nunta fiului Doinei. Lumea se temea ca ea să nu se spînzure de durere, chiar atunci cînd a aflat, rudele o pîndeau. Comentariul celui care i-a spus povestea: Aici fiecare femeie are un amant, iar fetele nu mai sunt fete de pe la 14 ani. Se ştie cazul unei babe care a avut doi amanţi deodată şi a dus-o aşa cam pînă la 75 de ani, după care s-a potolit. Nu e prima oară că aud de săteni care se ţin fiecare cu cine poate. Parcă prin zona Olteţ-Alexeşti îmi spunea cineva: numai să-i vezi cum se strecoară spre pădure, cîte doi, cîte doi… Şi o ţin aşa pînă la bătrîneţe. Fiecare cu nevasta altuia, vezi bine. Mă întreb dacă la ţară e un caz aparte, pe Olteţ părea să fie chiar o modă! Are ăla amantă, să-mi găsesc şi eu una; oamenii avînd mai mult timp şi existînd atîtea locuri prielnice pentru întîlniri singuratice. Sau poate că la sat ei simt mai acut singurătatea, pustiul zilei, neîmplinirea afectivă, nevoia de a se agăţa de un sentiment durabil. De acel altceva...dorit, interzis.

va urma

Poezii de Elisabeta Isanos

Veşnicie

Miroase în aprilie a veşnicie
(a veşnicie în fragilitate),
fiind o pâlpâire tot mai vie,
cu-atât mai mult cu cât mai iute arde.

Pământul are numai ochi albaştri,
albine mor, dar sunt pe flori albine,
şi iată omul, mugurii şi iarba
pe drumul altora umblat de mine.

În fiecare clipă e alt soare,
în fiecare seară altă lună,
dar cineva pe cer înseamnă-ntruna
cu unghia ideea de cunună.

E vremea celor care mor de tineri,
etarnă tinereţea s-o-ntreţină,
e vremea existenţei de o oră
în care toată carnea e lumină.

Grădinile de zeci de ori pustii
cu-n singur braţ rănit le bate vântul,
miroase-a îngeri prăbuşiţi pe spate,

tu ziua asta proaspătă colind-o,
când păsări zboară-n cârje lungi de aer,
cu subţiorile iluminate!

Seară de toamnă

E seară, toamnă şi sfârşit de veac,
Mă-ntreabă pescăruşii ce mai fac...
Prea multe lucruri se sfârşesc deodată,
Parcă ne vine cineva de hac.

Scot domnii haine de la naftalină:
Or să mai meargă? N-or să le mai vină?
Îşi trag pe frunte borul larg şi moale
privindu-se-ntr-un luciu de vitrină.

Dar mie-mi place când s-aprind lumini,
Când mergi pe străzi şi-ţi vine să te-nchini
Aşa, degeaba... doar fiindcă-i seară
Şi pentru că ne facem mai puţini.

Pe strada goală lunecă hîrtii...
O umbră mă aşteaptă-n capul străzii...
Cei morţi cu morţii, viii cu cei vii.

(din volumul Poemele Dagmarei / Les poemes de Dagmar, Ed. Lucman, 2013)

Cărţile prietenilor mei: Theodor Răpan, Testament în Alfabetul Tăcerii, ed. TipoMoldova, 2013, pagini 715.