miercuri, 12 decembrie 2012

Scriitorul zilei: Marin Bucur; poezia zilei; fotografii...

Scriitorul zilei: Marin Bucur, n. 12 decembrie 1929 - d. 5 februarie 1994

   
Dâmboviţean din comuna Podul Rizii, a făcut liceul Ienăchiţă Văcărescu din Târgovişte, apoi Filologia de la Universitatea din Bucureşti, fiind reţinut încă din ultimul an 1952-1953 ca asistent de G. Călinescu, acesta angajându-l şi la Institutul de istorie Literară şi Folclor, unde a desfăşurat o largă activitate, ajungând şef de sector şi de unde a a pornit în eternitate. Un interimat 1962-1966 de redactor la Luceafărul. Trece un doctorat cu C.A. Rosetti. Perfecţionări de studii la Moscova, Paris, Berlin. Participări la sesiuni ştiinţifice la nivel european. Va iniţia şi conduce seria de Caiete critice Mihai Eminescu, între 1972.1985, şase volume.
Debutase publicistic în 1950, în Viaţa românească, iar editorial în 1966, însă nu cu studii de istorie literară, ci cu un roman: Zi de vară până-n seară.  A mai publicat şi alte lucrări de imaginaţie, printre care La apa Vavilonului. A colaborat la nenumărate reviste literare din ţară şi din străinătate, a îngrijit şi prefaţat ediţii: din Camil Petrescu, Magda Isanos, Dinicu Golescu, Ion Ghica, Anton Bacalbaşa, Liviu Rebreanu. A scris studii de biblioteconomie românească şi franceză: Documente din arhivele franceze privitoare la români. A publicat monografii: Ovid Densusianu, C. A. Rosetti, aceasta completată cu publicarea Jurnalului, apoi a Corespondenţei cu Maria Rosetti. La fel a procedat în cazul lui I.L. Caragiale (ca de altfel şi în cazul Blaga), reluând cercetarea documentelor, întocmind o biografie, urmărind destinul textelor şi acreditând ideea că viaţa lui I.L. Caragiale este o altă operă a marelui dramaturg. A coordanat câteva lucrări de sinteză ale Institutului, a publicat lucrarea de siteză Istoriografia literară românească de la origini până la G. Călinescu. Nu numai de aici, dar din tot ce a publicat se degajă ideea abordării istoriei literaturii după modelul călinescian; a cultivat de asemenea eseul critic, studiul comparatist. A mai îngrijit ediţii din Tocilescu, Artur Gorovei, Ovid Densisianu. Un cercetător cu mare deschidere, unul dintre istorici literari de primă linie. În 1998 biblioteca din Sălcioara, Podul Rizii a primit numele lui Marin Bucur.Un coleg de institut, istoricul literar Ioan Scurtu, m-a abordat cândva, doritor să-i punem o placă memorială lui MB (Cu acea ocazie am aflat că era soţul poetei Victoria Ana Tăuşan, supravieţuitoare). Dar deja venise criza, am fost nevoiţi să sistăm proiectul plăcilor memoriale. ..
Opera:  Zi de vară până-n seară, Bucureşti, 1966;• Ovid Densusianu, Bucureşti, 1967;• C.A. Rosetti. Mesianism şi donquijotism revoluţionar, Bucureşti, 1970;• Lucian Blaga. Dor şi eternitate, Bucureşti, 1971;• La apa Vavilonului, Bucureşti, 1971;• Istoriografia literară românească de la origini până la G. Călinescu, Bucureşti, 1973;• Poezie. Destin, dramă, Bucureşti, 1982;• B. Fundoianu (Benjamin Fondane). Priveliştile poeziei, Bucureşti, 1985;• Opera vieţii. O biografie a lui I.L. Caragiale, vol. I-II, Bucureşti, 1989-1994, vol. III: I.L. Caragiale. Lumea operei, ediţie îngrijită de Ştefan Ion Ghilimescu, Piteşti, 2001.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Marin_Bucur
http://www.bibnat.ro/biblioteci.php?id=951

ion lazu: Odiseea plăcilor memoriale, editura Biblioteca Bucureştiului, 2012,


Miercuri 11 febr. 09, Pe hol la USR, o abordez pe dna Regman, nu ştie unde a stat Ion Chinezu, dar e o stradă pe la benzinăria din  Ion Mincu, poate Porumbaru? Îl vizita CR, îl considera unul dintre mentorii săi universitari. Da, zic, I.C. era coleg şi amic cu Blaga, unul mort în 66, celălalt în 61. Mă sfătuieşte să-l întreb pe Ion Brad, care stă pe-aproape, sau pe Ion Horea, care e mai limpede la cap. Pe hol şi un domn Gh. Vlad, cu care m-am mai văzut în timp. La Sala Oglinzilor, lansare Mihai Ghiur, medic, basarabean, vorbesc C.D.Zeletin, Haidu Gozo, (moderează un Arsene) şi la masa prezidiului mai sunt alti vreo patru vârstnici. Lipsind I.Brad, care de altfel a scris şi prefaţa. În apropiere, Vasile Paraschiv, îi prezint omagiile mele. Plec înainte de finalul cu recitări. 
Pe stradă mă abordează un domn rotofei, primesc felicitări pentru plăci şi pentru serialul despre ele, din Oglinda literară; mă întreabă cum să obţină acordul USR pentru Marin Bucur, mort de-acum vreo 20 de ani şi doar soţia trăieşte, Victoria Ana Tăuşan, şi pentru încă un scriitor, Ion Stăvăruş, tot cu soţie supravieţuitoare. Îi spun cum să facă cererile, ca să obţină acordul de principiu; şi câte ceva despre necazurile cu memorialul scriitorilor încarceraţi. Are date, vrea să mă ajute. Îi dau cartea de vizită, iar el ultimele trei numere din Litere. Zic: Şi totuşi, nu-mi dau seama cine sunteţi.... Ioan Scurtu, prof. dr. Aha!, zic. Ne ştim de multă vreme. Şi la ureche: Se pare că v-aţi cam îngrăşat. Chiar foarte mult!, oftează el. Ce-i drept, se ţine bine, calcă hotărât, e viguros, abia înspicat, ochi ageri. De la chioşc iau doar Luceafărul. În fapt nu am ochelarii şi mă orientez greu...
 
Consemnare: La aflarea veştii că scriitorul Tudor Cicu a primit un premiu al Filialei Dobrogea a USR pentru istorie literară, m-am grăbit să-i trimit acest mesaj:
Mă bucur din toată inima, dragă prietene poet Tudor Cicu, la aflarea veştii că aţi obţinut un premiu al Filialei dobrogene a USR - şi doar este ştiut, premiu la premiu trage..., aşa încât, odată ţintită, panoplia Dvs se va umple în grabă de alte şi alte premii literare de primă mână - a se avea în vedere chiar cazul lui LIS, subiectul textului ce se încununează acum. (Început de iarnă prevestitor de bogate zăpezi...). Iar sub panoplie, sub scutul împodobit sărbătoreşte, a nu se uita că bate şi bate mereu: cu ardoare... cu sfială... cu nerostite speranţe - inima poetului: neauzită, laborioasă, generoasă. "Nu vei ajunge până la inimi dacă din inimă pornirea nu-ţi vine!", spunea J.W. Goethe - şi a fost dintotdeauna deviza de taină a scribului. Calde felicitări!
Ion Lazu

Consemnare: Am primit pe mail o ştire senzaţională despre descoperiri arheologice fantastice. Însă cele 3 fotografii par să dezmintă afirmaţiile explozive ale dlui Mircea Chelaru. Iată reacţia mea:
 Domnilor, să nu cumva să fiţi într-o mare eroare! Au mai păţit-o şi alţii, în fond oameni de bună credinţă. ÎNSĂ, domnilor, când este o chestiune de acest fel, faptul că acolo au descins un general în rezervă, un profesor de literatură, un parlamentar şi un fotograf de Arad nu oferă, vai, nicio garanţie privind semnificaţia "înscrisurilor" de pe suprafaţa unor bolovani. Nu era mai potrivit să fi solicitat opinia unui geolog, a unui arheolog, a specialiştilor ca atare? Să nu mergem pe urmele lui van Daniken etc.... Cândva, prin 1980, un mare pasionat de futurologie dar şi de civilizaţii scufundate, de protopopoare etc. (lucru în care nu văd nimic rău),  m-a luat cu maşina personală din Bucureşti până la Monteoru, să-mi arate dovezi imbatabile ale unor vechi civilizaţii: scrieri gen cod de bare !!!, construcţii urieşeşti, escavaţii misterioase, etc etc. Pe parcursul a câteva ore i-am demontat, pe rând, toate "mărturiile"  cu care intenţiona să rupă gura târgului. De atunci au trecut decenii, nu a mai amintit niciodată de "descoperirile" sale. Nici măcar când a ajuns ministru...
Atenţie mare, deci: astfel de iniţiative, în care entuziasmul şi diletantismul îşi aduc reciproc mari deservicii, graba de a face publice nişte situaţii incitante doar la prima vedere, au gravul efect de durată că aduc o mare neîncredere în toate afirmaţiile despre vechile civilizaţii.
Ion Lazu


Poezia zilei,Ion Lazu

Valea Ineţului



O, ce ninsoare confuză

A fost în pădure să cadă!

Venea prin crengi duium de zăpadă

Venea şi mai multă frunză...

Şi un asediu cum nu mai ştiu

Fu să se strângă în preajma mea –

Neaua de frunză şi frunza de nea

Se-agăţau – ca să cadă cât mai târziu...


Capul pe spate-l dădui, să aştept

Surparea acestui dezastru înalt –

s-au umplut orbitele de alb

şi rugină adunai pe piept...


Spulberul ăsta de nea şi frunză

A fost gata conturul să-mi fure –

m-a încolţit în pădure

ninsoarea cea mai confuză.

Noiembrie, 1988, Bocşa Montană

(din volumul Poemul de dimineaţă, ed. Vinea, 1996)


ion lazu, fotografii de iarnă...




6 comentarii:

  1. Stimate domnule Ion Lazu, văd că vă apropiaţi, şi pe blog, de ţărm...
    M-a impresionat mult ODISEEA... Iniţiativa de a pune plăci memoriale (peste 200!) scriitorilor, suplinind astfel dezinteresul condamnabil al instituţiilor, a fost urmată de atâta osteneală, de atâta cheltuială nervoasă! Aţi dăruit atâta TIMP scump acestei acţiuni, căreia v-aţi dedicat, cum se spune, cu trup şi suflet! Am citit dintr-o răsuflare paginile scrise cu pana unui romancier de elită! Jurnalul acestor zile (luni, ani!), ţesătura de amintiri, de întâmplări, portretele de scriitori, de cunoscuţi şi necunoscuţi cu care v-aţi întâlnit... Am citit cu sentimente amestecate, având în gând, ca un ecou, sentinţa Ecclesiastului...În final, însă, mai pregnant decât toate, a rămas sentimentul admiraţiei pentru ceea ce poate face un OM...
    Vă mulţumesc încă o dată!

    Sânziana Batişte

    RăspundețiȘtergere
  2. Distinsă poetă Sânziana Batişte, mulţumesc cu recunoştinţă pentru frumoasele sentimente pe care le-aţi etalat la sfârşitul lecturării Odiseei ... mele. Da, recunosc, a fost realmente o iniţiativă bine venită şi la timp - în momentul când terminasem de redactat Himera literaturii - şi care acţiune mi-a adus multe momente aventuroase, dacă nu şi mai mult de-atât... Ce-i drept, unii dintre cunoscuţii mei scriitori s-au foarte mirat: Ce i-a venit Neicusorului?! În vreme ce mie mi s-a părut că este exact lucrul pe care mi-l doresc şi mă sint în stare să-l fac, dedicându-mă lui până la capăt. Cam aici ar fi diferenţa - şi cheia problemei, totodată.
    Scriam, cândva: "Din depărtări doar Poezia vine." Şi nu vine ea de departe, din tărâmuri greu de estimat, în momente imprevizibile? Însă cu această ocazie, primind mesajul Dvs generos, tocmai de la Brad, din coasta Munţii Apuseni, îmi dau seama că nu numai poezia vine de departe, ci şi alte lucruri spirituale alese, care poate se străduiesc să o însoţească, în halou: vin sentimentele bune, delicateţea, perceperea sensibilă a faptelor celorlalţi, atâtea alte semne omeneşti benefice. Iar faptul că din Brad sosesc primele ecouri la lectura cărţii, când sunt câţiva "andrisanţi" scriitori chiar în cartierul meu (Titan-Balta Albă), mă face să cred că există şi o implicare geofizică a fenomenului: faptul că prin pământ vibraţiile se transmit nemijlocit şi cu viteză mai mare decât în aer...
    Cu bune gânduri. Şi cu urări de bine, în preajma Sărbătorilor...
    Ion Lazu

    RăspundețiȘtergere
  3. Pentru cel nemulţumit viaţa e temniţă grea, spunea cineva. Pentru mine, pierderea copilului drag, la numai 22 de ani în 2002, m-a aruncat în temniţa din care nu credeam a mai reveni la lumină niciodată. Până atunci n-am îndrăznit să ies în lume cu scrierile mele. De fapt, pierdusem noţiunea că odată, la tinereţe îmi încercam condeiul în bătălia cu zmei de hîrtie. Abia după trei ani, într-o seară, mi-am adus aminte că şi în copilărie, ca să câştig o bătălie cu viaţa, mă refugiam în scris, şi am reluat totul de unde mă oprisem. Şi cu prima carte scoasă în 2005, am realizat că evadasem din temniţa în care singur mă condamnasem, şi am simţit acea mulţumire sufletească care m-a purtat, mai apoi, mai departe, şi mai departe. Astfel, am ajuns la cea de a zecea carte scrisă în 2012. Aşa am ajuns să am şi blogul propriu, unde din 7 octombrie 2011 continui să scriu ceea ce mi-am dorit de-o viaţă: literatură. Am fost rănit în orgoliu, când am simţit duşmănia, ura şi împunsăturile „pe la spate”, atunci când unii şi-au simţit ameninţate „poziţiile” câştigate în urbea literară în care m-am aruncat şi eu. Mi-am muşcat buzele şi am strâns din pumni de ciudă că mi se poate întâmpla şi aşa ceva, dar am continuat să scriu şi să privesc numai înainte, fără mânie şi ură. Vă mărturisesc, că nu scriu pentru altceva, pentru că, dacă ar fi aşa, mâine aş închide acel blog care mi-a dat încrdere că se poate şi de unul singur. De altfel, nici lansare de carte (cum fac alţii) cu cărţile mele, nu mai fac, demult. Îmi pare rău să spun asta, cum că scriu doar pentru mine (pentru singurătatea aia de care vorbea şi LIS în poezia sa, atunci când l-am descoperit) – cu atât mai mult de zădărnicia scrisului, din cartea numită chiar aşa: „Cartea zădărniciei”. Şi, am scris în continuare, pe blog, pentru dobrogenii mei. Doar când ajung acasă, îmi spun şi ei părerea lor. La o astfel de sugestie a lor (a celor de acasă) am scris o a doua carte: “Cu traista de basme prin lume”, 2012 – după “Călător prin Valea Plângerii”, 2007 – care a primit premiul VICTOR FRUNZĂ pe 2012. Şi tot sunt nemulţumiţi că n-am scris poveştile, la toţi cei din satul natal. Aşa că, e posibil la anul să-mi apară a treia carte despre ei. Dumnezeu mi-a răpit un copil ca să-mi dea alţi „copii” (cărţile mele), iar dacă unele sunt premiate, înseamnă că au reuşit, în lumea în care le-am trimis şi sunt fericit că s-au descurcat, ca şi mine, atunci când am plecat de acasă, în lumea largă, singur cu destinul. Când trăia, bunicul ne spunea totdeauna poveşti, sperând că, peste ani, careva, măcar unul dintre nepoţi, îi va căra traista cu basme în lume... Dintre toţi, eu am fost cel ales. L-am purtat cu cinste pe bunicul, în cărţile mele şi nu l-am trădat. Dumnezeu, pesemne şi-a făcut datoria cu mine. Acum, eu, de ce l-aş trăda, odată pornit la drum?

    RăspundețiȘtergere
  4. Ca să nu mă leg de medalionat (că nici nu am de/cu ce), mă leg - iar! - de o-ntîmplare de-a mea... Nişte ani, am secondat un amic (fiindcă prietin nu-i mai pot zice) într-un fel de ghidărit ONT, dar pe relaţie ITIA, dar... n-are rost să vă plictisesc cu-mbîrligări... Fapt este că, după vara unui an în care i-am ţinut locul amicului plecat... în Belgia, singur contra toţi urechiaţii locului, m-am ales doar cu o pereche de... prieteni din La Spezzia.
    În anul următor, pe contul meu şi al spezzinilor, facem un circuit de pomină prin Moldova şi Ardealul de Nord, cu ultim port înainte de vamă la Oradea. Acolo, omologul meu din vara trecută, care se jura că-mi este dator-vîndut şi că oricînd mă aşteaptă pe la el, mă primi cu scuze vinovate, în loc să-mi facă rost de un mas peste noapte, că-şi riscă "ieşirile"... Recte, ieşirile peste graniţă, fiindcă deja aveam olăcari pe toate drumurile şi firele deplasărilor mele prin ţară, deşi încă mă credeam liber ca pasărea cerului... În Ţara mea, chiar dacă nu cu Partidul meu la putere (adaptez din memorie una din cele mai idioate fraze dintr-o piesă, de nu film la modă pe-atunci)!
    Aşa că, refuzînd să dorm în maşina din parcarea hotelului a prietinilor italieni (să nu le produc şi lor ponoase), am gogit în sala de aşteptare a gării, cînd am fost măturaţi, pe la 4-5 în zori, "pentru curăţenie"...
    Iată, de ce-l înţeleg şi mi-e drag de nu mai pot, de acest Ionu L - Mare Cavaler al Cauzelor nu chiar de tot Pierdute... Iară nu marianbucurii, ionscurţii & alţi fanţi din ferentarii de-atunci ai literaturii, istoriei, turismului, activismului...

    RăspundețiȘtergere
  5. Revin, că-ntre timp apăru şi inconturnabilul prietin virtual, Tudor Cicu, pe care nu-l pot ocoli...
    Drag nouă prietin, nu ştiu cum e cu diplomaţia pe la alţii. Însă, eu îţi spun ce simt: chiar de Domnul ţi-ar fi păstrat copila în viaţă, de Crucea scrisului nu te-ar fi iertat nicidecum.
    Iar Calvarul îţi fu dat să-i mîntuieşti şi pe alţii prin scris. Mai ales, pe cei care te pizmuiesc pidosnic, chiar şi cînd te laudă în public. Aici, fiind între noi, te rog să mă consideri om sincer: te pizmuiesc admirativ!
    Culai

    RăspundețiȘtergere

  6. Tudor Cicu a introdus un nou comentariu privind postarea dvs. "Scriitorul zilei: Dosoftei; poezia zilei: Nichita ...":

    Trecea un înger...
    (parodie după Nichita Stănescu)

    Priveam şi eu de la fereastră
    Cum îngerul trecea prin zid.
    - Primeşte-l Doamne, am vrut să-i strig!

    Dar îngerul trecea... trecea...
    Pe-un scaun negru stând, citind
    Din Cărtărescu-al dumneavoastră,
    Levantu-ntruna, mozolind.

    Trecu şi prin biroul meu...
    Trecu şi-n parlament cu silă,
    Şi cu cerneala din stilou
    Mi-a dat un sfat: să nu ai milă
    Cuvântul scris, să-l faci călău.

    „- Primeşte, îngere, strigai
    Paharul ăsta, pâinea, sarea...
    Dar, cum încerc să scriu ceva
    M-apucă, dracu: disperarea!

    Că nu putui zbura şi eu
    Până la bunul Dumnezeu.
    Să-l rog: la toţi ce ne-or trăda
    Soartă de vierme să le dea”

    Dar îngerul zbura, zbura...
    Împins din ţara asta a mea.
    Eu îl priveam pe sub sprâncene
    Cum flutura din mâini, a lene
    Unui popor împins spre ghene:
    - La urmă, voi veni (socot)
    Să sting lumina peste tot.

    P.S. Dacă am putut scrie o astfel de "parodie", înseamnă că se mai poate scrie după Nichita. Scrieţi (ar fi spus şi el) "ca o pasăre neagră pe un ou alb", fiindcă totul e atât de simplu, atât de simplu "încât devine de neînţeles".
    Tudor Cicu

    RăspundețiȘtergere