Scriitorul zilei: Virgiliu Monda; poezia zilei: N. Labiş; fotografii de iarnă...

Scriitorul zilei: Virgiliu Monda, n. 22 decembrie 1898 - d. 2 mai 1991

           

A trăit  aproape 93 de ani, a fost contemporan cu veacul XX dar şi cu noi, până la urmă, însă în ce mă priveşte nu l-am cunoscut personal, nici nu am fost ajutat să-l identific de pe margine. Însă mai grav este faptul că nu l-am citit.  Acum, la această rubrică pe care o voi încheia pe 31 decembrie curent,  numele său mi s-a impus, în faţa altor câteva nume despre care ştiu chiar mai puţin. (Nu-mi sunt plăcute compilaţiile propriu-zise, fără un aport personal cât de mic, dar musai să depăşesc cumva acest impediment...)

Dintr-o familie de evrei ploieşteni (numele la naştere Zeilic Moscovici, abia prin 1935 autorul s-a stabilit la pseudonimul VM), tatăl pictor, a făcut liceul la Matei Basarab din Bucureşti (unde i-a fost elev lui Eugen Lovinescu - acesta îi va fi şi naşul literar...), cu bacalaureatul în 1916, după care s-a înscris la Medicină, cu licenţa în 1924, după care a făcut o specializare la Paris, revenind în ţară şi profesând medicina. Din 1949 a devenit medicul oficial al SSR/USR. După primul volum, din 1923, nu va mai reveni la poezie, căci trece la proză, publicând nuvele şi romane. Practic, până în 1947 a publicat 6 titluri, în 25 de ani; a survenit o pauză de 20 de ani, suprapusă pe perioada proletcultistă, iar între 1966 şi 1991, deci în alţi 25 de ani, a editat 8 titluri.  Este o constatare reieşind strict din Bibliografie. Mă feresc să fac speculaţii sociologiste; oricum, romanele lui Virgiliu Monda de dinainte de venirea comuniştilor nu diferă esenţial de cele publicate în ultima parte a vieţii: ele reprezintă o viziune terifiantă asupra lumii de dinainte de al doilea război. De la început proza lui VM se individualizează prin stil personal, bine stăpânit, printr-o viziune sumbră asupra omului şi a societăţii. Descrierea minuţioasă a personajelor, a locurilor şi scenelor este completată de introspecţii, de fantezie în desfăşurarea epicului, de o doză de senzaţional, de punerea un pagină a teatralului vieţii. Psihologiile sunt accentuate, degenerative, nefericirea face nota comună a personajelor, din desfăşurare nu lipseşte crima, finalurile sunt marcate de sinucideri (în romanul trubendal sunt nu mai puţin de 4 sinucideri...), demenţă, autism. Ura, răutatea, iraţionalul sunt la ele acasă, în plină desfăşurare destructivă. Profesiunea de medic dar şi predilecţia pentru patologic şi obsesional  îl vor fi slujit în alegerea temelor, a manierea de a prezenta personajele, psihopatologia lor, devenirile, degenerescenţa, atmosfera apocaliptică.

Debutase publicistic în 1918 la Literatorul, apoi a publicat la Sburătorul, la Lumea evree, Adevărul literar şi artistic, la Rampa, la alte reviste ale vremii. Editorial a debutat în 1923 cu Fântânile luminii, reunind poeziile sale în manieră simbolistă, risipite prin reviste.

Spre final, a publicat o carte de memorii Viaţă şi vis, despre perioada sa de formare ca scriitor, despre debutul sub semnul lui Eugen Lovinescu, despre viaţa literară din Interbelic, cu actanţii săi; în fapt, rememorarea se opreşte la anul morţii lui Lovinescu. Ce-i drept, în a sa Istorie, mentorul îl menţionase pe VM pe lista "numelor noi... în ierarhia de valori...".  Aflăm aceasta, ca singură menţiune, din Istoria lui N. Manolescu, fără vreo altă referire. Marian Popa îl comentează în Dicţionarul său din 1978; în Istoria sa îi acordă aproape 2 pagini în primul volum, iar în cel de al doilea îl menţionează printre cazurile de scriitori ţinuţi la index vreme de 2 decenii şi reeditat în 1966. La p. 171 din acelaşi vol. II al Istoriei.. lui M. P., capitolul Evrei, p. 171, VM este pe lista dintr-un dicţionar în ivrit, apărut în 1972, la Tel Aviv, a scriitorilor evrei care au folosit limba română.

Opera literară:• Fântânile luminii, 1923;• Testamentul domnişoarei Brebu, 1933;• Urechea lui Dionys, 1934;• Hora paiaţelor,  1935;• Trubendal, 1946; ediţia 1972;• Serile oraşului,  1947;• Tinereţea unui artist, 1966;• Statuia,1969;• Femeia şi maimuţa,1970;• Via şi rodul,  1971;• Corabia pe uscat,  1971;• La nord de Nerej, 1975;• Viaţă şi vis, 1986;• Aurul,  1991. Traduceri:  • Dario Niccodemi, Poetul, Bucureşti.

Citeşte mai mult:  http://www.crispedia.ro/Virgiliu_Monda
http://www.romlit.ro/momentul_literar_1945-1948_un_roman_psihologic_i_de_senzaie

poezia zilei
Nicolae Labiş (m. 22 decembrie 1956)
Zurgălăul  (fragment)

Fulgi uriaşi deasupra ţării cad,
Pe bărăgane vânturile ţipă,
Somn neclintit de iarbă şi de brad
Învăluieşte munţii sub aripă.
Cu clinchete zglobii din dunga văii
Răsună zurgălăii argintii;
S-apropie de geamuri zurgălăii
Certându-se cu glasuri de copii.
Întregi, întinderile ţării mele
De sunete voioase se cuprind
Şi împleteşte glasuri subţirele
Acest şăgalnic, aşteptat colind...

Târziu, când zarea-n zori sticlea brumată,
Un zurgălău mai răsuna stingher,
Poate-un copil întârziat de ceată
Şi-mpleticit printre nămeţi, prin ger,
Suna c-o nefirească dăruire,
Împrăştiindu-şi clinchetele-n stol...
Pălind, cuprins de-o veche amintire,
Am stat cu ochii duşi pe geam, în gol.

...Eram firav, parcă bătut de vânt,
Iar tata dus în marşul surd, de chin,
Poate-n tranşeu, ori poate în mormânt,
Oricum departe, în pământ străin.
De groaza avioanelor, prin sate,
S-au tras peste ferestre foi de cort.
Orbeau ferestrele întunecate
Ca într-un sat de multă vreme mort.

O cetină c-un fir de lumânare
Şi c-o mărgică smulsă din suman
Vestea că, pe vântoase reci, călare,
Din viaţa noastră-a mai trecut un an.
Zăvozii nu lătrau în bătătură,
Ci scheunau cu vântul pe sub uşi.
Flăcăii nu mai ajungeau să ure
Pe la fereşti, de unde erau duşi.

Plutea încremenită o tăcere...
Nici urători, nici câini, nimic, pustiu,
Când, deodată, ca o adiere,
Cu glas scâncit, tremurător şi viu,
S-a auzit un zurgălău cum sună
Îndepărtat, cum sună subţirel,
De parcă nopţii ar fi vrut să-i spună
Durerile ştiute doar de el.

Se auzea de undeva, din vale,
Şi vântul îneca în răbufniri,
Parcă plângea încet metalul, moale,
În palmele-ngheţate şi subţiri.
Şi mama sta aşa cu faţa udă,
Cu gândul dus la tata, ascultând
De unde-i el, nu poate să audă
Şi poate nu va auzi nicicând,
Că poate-acolo, în această clipă,
Învăluită-n viscol uriaş,
Vreo pasăre de noapte, rece, ţipă
Lângă bocancii aspri de ostaş...

Am ascultat până spre dimineaţă
Cu fruntea rezemată de uşor
Şi mama şi-a dus palmele la faţă
Şi mi-a părut că râde-ncetişor.
Îl auzeam la geamuri şi la uşă,
Afară, undeva în infinit...
Cutremurat de friguri şi de tusă,
În clinchetele lui am adormit.



ion lazu: fotografii...(vedeţi şi Dvs ce văd eu?)