scriitorul zilei: Florenţa Albu

scriitorul zilei: Florenţa Albu, n.1 decembrie 1934 - d. 3 februarie 2000

          

Al doilea scriitor venind la rând din Câmpia Bărăganului, deci din jud. Călăraşi, de data asta din com. Vîlcelele, sat Floroaica, este încă un caz de mutilare/modelare exercitată de regimul dictatorial comunist asupra intelectualului, cu deosebire asupra scriitorului, care musai să militeze pentru măreţele idealuri ( o erezie ideologică-politică). Fiică de ţărani înstăriţi, tatăl este deţinut la Canal. Totuşi, înşelând vigilenţa tovarăşilor, fiica cată să-şi piardă urma:  se înscrie la liceul Şincai din Bucureşti, bacalaureat 1952, apoi frecventează Filologia, 1952-1957, după care vor urma 6 ani de şomaj - probabil Cadrele îşi dăduseră seama ce greşeală au făcut lăsând-o să termine o facultate... Participă la cenaclul Neculuţă, proletcultist prin definiţie, debutează în 1955 în Tânărul scriitor, însă 4 ani mai târziu, în 1959 i se respinge un volum de reportaje în Bărăgan; abia în 1961 apare volumul Fără popas, iar în 1962 Câmpia soarelui, din care moment, este considerată aliat politic, iar în anul următor este angajată la Scânteia tineretului; din 1965 şi până la pensionarea, în 1995, este redactor la Viaţa românească. A scris poezie, reportaj, note de călătorie şi cărţi de memorialistică; a publicat traduceri, singură sau în colaborare. A descoperit şi editat Cronica de la Arbore, de Toader Hrib.
După câteva volume de poezii ce rimează de circumstanţă, despre realizările agriculturii colectivizate, autoarea îşi ia seama, se hotărăştre să nu-şi bată joc de vocaţia sa, ea devine de la un volum la altul un observator exigent, neliniştit al dramei satului românesc, scrie cu sentimentul dezrădăcinării, al însingurării despre lumea satului ancestral, cu gesturile sale ritualice; doar aparent poeta le cântă în strună culturnicilor, iar în realitate pune în pagină dezastrul spre care se îndreaptă societatea socialistă;  într-o etapă următoare, în ton elegiac, dacă nu de-a dreptul sec, aspru, sacadat, notează cu luciditate amară şi jale conţinută despre stingerea vieţii satului românesc, întrebându-se: la o lume dispărută, la ce bun versurile mele?  Treptat autoarea devine scribul demolărilor din Bucureşti, în stil apocaliptic, asistând la degradarea umană, la distrugerea unor structuri sociale, culturale. Imediat după 1990 îşi editează poeziile de sertar: Anno Domini, relevând o cronică aprigă a vremurilor dictaturii. Memorialistica din Zidul martor, jurnalul de viaţă şi de creaţie din ultimii 20 de ani ai comunismului reprezintă una dintre cele mai puternice cărţi de memorialistică din literatura noastră. O fiinţă singură, suferind de hiperlucuditate, dar şi de inimă, exigentă cu sine şi cu semenii, răzleţită la ultimul etaj al unui bloc dinspre Piaţa Rosetti, unde vara nu se poate respira de zăpuşeală, iar iarna se poate muri de frig, de la fereastra sa ca un post de observaţie, autoarea se mărturiseşte "zidului martor", calcanul altui bloc din vecinătate, la fel de urgisit... Când trec, arareori, prin zonă, trag cu ochiul la dreptunghiul de marmoră albă atestând trecerea prin astă lume a marii poete Florenţa Albu, dar şi spre "zidul martor" al atâtor frământări şi nevoinţe, al nesfârşitei nefericiri  pe care şi-o asumă un creator adevărat, necorupt, pătruns de menirea sa sfântă: un calcan jupuit, doar pe jumătate tencuit, iar în rest, cărămidă goală, sângerândă....

Opera literară: • Fără popas, prefaţă de Maria Banuş,  1961;• Câmpia soarelui,  1962;• Constanţa,  1964;• Intrare în anotimp, 1964;• Fata morgana,1966;• Măşti de priveghi,  1968;• Himera nisipurilor,  1969;• Poeme, 1969;• Arborele vieţii,  1971;• Austru, 1971;• Câmpia soarelui,1972;
• Elegii,  1973;• Petrecere pe iarbă,  1973;• Ave, noiemvrie, 1975;• Întoarceri,  1977;• Roata lumii, 1977;• 65 poeme, 1978;• Umbră arsă,  1980;• Epitaf, 1981;• Poem în Utopia, 1983;• A fi-fire,  1984;
• Banchet autumnal. Impresii de călătorie,  1984;• Terase, 1985;• Efectul de seră,  1987;• Kilometrul unu în cer, 1988;• Anno Domini (inedite 1970-1989),1991;• Copilărinda, 1991;• Efectul de seră,  1991;• Zidul martor. Pagini de jurnal. 1970-1990, 1995;• Aurolac, 1997;• Petrecere,  1998;• Austru, postfaţa autoarei,  1999;• Scara ce nu duce nicăieri,  2001. Ediţii:• Toader Hrib, Cronica de la Arbore, Iaşi, 1971; ediţia II, 1972. Traduceri:• Victor Sivetidis, Thalasse,  1967 (în colaborare), Oracolul lui Oreste, 1969 (în colaborare), Zbor ireversibil,1972 (în colaborare cu Aurelia Batali), Stalactite, 1979.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Florenta_Albu
http://ro.wikipedia.org/wiki/Floren%C8%9Ba_Albu


Poezia zilei
Florenţa Albu 

Iulie

Iulie. Pace pamantului.
Pace apelor. Pace ierbii
si balariei. Nesomnul meu
cu o cicoare in zori.

Putina omenire a satelor
trecand peste matca secata,
peste viiturile vremii.
Singuratatea lor, singuratatea
mea in poezie.
Urca fata morgana, stralucita
capcana. Tarziu din toate partile.

Noi vom muri aici,
inchisi din toate partile
de libertate. Campie,
exil deschis in patru vanturi...

Pace pamantului, pace ierbii,
nalucirilor. Setea, mersul in cerc,
aria de rotit
de macinat stele.

Şi nopţile

stiam,
se linistea vântul
si luna trecea peste viile-n floare
storcându-le-n cupe
polenuri astrale.

Încet, adânc, tacut
trecea luna
peste florile viei,
peste inima mea
si-n padurea salcâmilor
privighetori începeau
noaptea lor alba de cântec.

Toate erau frumoase si pline
si ochiul mare al mortii
se uita din vârful lumii
la mine.

În jurul lui - dorinti, iubiri,
privighetori si flori de vie,
si ploi lunare, si visari
cresteau concentric, pâna sus -

dar razbatea din toate ochiul,
atât de calmul
ochi al mortii. 

Mâinile

Mâinile repetau gesturile,
- tata semăna, săpa,
aprindea focul,
prefira sământa dintr-o mâna în alta,
strângea, risipea,
mângâia - niciodată n-am să stiu
ce mângâia, plecând -
închidea poarta
si nu întorcea nici un semn
pentru noi, rămasii în prag.

Cuvintele muriseră întâi,
mai trăiau gesturile,
mâinile repetându-le până la istovire,
îndreptându-le încă,
încet, cu grijă, cu sfintenie -
asa se taie pâinea, asa se seamănă,
asa se aprinde focul;
până la gratie si abstract,
până la sensul definitiv:
Semănatul,
Mângâierea,
Închinăciunea,
Închisul porţii.  


Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale, ed. Biblioteca Bucureştilor, 2012

11 aprilie 2007:

Ajung la imobilul Florenţei Albu, pe Colţei 23, caut din priviri Zidul martor, ar fi mai multe, de identificat după detaliatele descrieri, totuşi un inspirat simbol, eu dădusem unui roman de-al meu titlul Curtea interioară, tot ca să sugerez desprinderea de forfotul vieţii, concentrarea pe lumea gândurilor. Ajung la administrator, dl Pahonţu George este foarte cooperant, îmi dă bune speranţe, îmi dictează telefonul surorii poetesei, dna Radu, care locuieşte în apartament, dar se mişcă foarte anevoie... 
(p. 53)

 28 noiembrie 2007: (... )

Ocolim Pţa Unirii, vrem să ne oprim la blocul de lângă Cocor, al lui Doinaş, dar e imposibil, nici s-o luăm pe prima, pe a doua sau a treia la dreapta, mereu accesul interzis –ajungem la Universitate, o luăm prin spatele Ministerului Agriculturii şi, forţând două sensuri interzise, ocolim blocul Florenţa Albu şi ajungem la scară. Dau telefon lui George Pahonţu, spune că vine în 5 minute, a plecat din Calea Călăraşi pe jos. Între timp apare un domn în vârstă (nenea Ghiţă) cam şontorog, dar foarte cumsecade, înţelege situaţia, se oferă să ne dea curant de la etajul I, urcă cu prelungitorul, ne plasăm pe poziţie şi atunci numai ce soseşte dl Pahonţu, foarte înalt, solid, ochii verzi, deosebit de binevoitor, inimos, cooperant. Vorbim multe, inclusiv despre Floranţa Albu. Spre sfârşitul lucrării o sună de la interfon pe dna Radu, sora mai mică a Florenţei Albu, o invită jos, să vadă placa instalată; ne face să aşteptăm destul, eu stau ca pe ghimpi, apare la balcon, ne face semne, dar de ce par disperate? (aşa or fi mereu gesturile bătrâneşti?); apoi chiar coboară, într-un capod vişiniu, abia ţinându-se pe picioare – pare în totul o instalaţie improvizată, doar un neg pe obraz îi dă ceva foarte omenesc, profan. Nici o asemănare cu poeta – şi nu e prima dată când am sentimentul că artistul vine de neunde, fără vreo legătură cu cei din preajmă, nici măcar cu familia. (A fost şi cazul lui Ludovic Antal.) Totuşi ceva mă îndeamnă să-i spun şi ei ce le spusesem celor doi colocatari cumsecade: că ne-am cunoscut bine cu poeta, încă de la debutul meu, era chiar pe-atunci redactoră la Viaţa Românească, de unde după decenii a ieşit la pensie, i-am citit cu viu interes Zidul martor, am discutat despre cartea ei la un colocviu, alte cărţi de poezie pe care le am acasă, Aurolac, Anno domini, mi-a dat câteva cu autograf, impresionată de receptivitatea mea cu privire la jurnalele ei; iar dispariţia ei a fost surprinzătoare, deşi ştiam că a avut o operaţie pe cord. Toate astea în timp ce dl Pahonţu salută pe vecinii de la celelalte blocuri, iar eu îi spun că am pus plăci pentru Mircea Sântimbreanu şi Nicolae Carandino, ambele pe Hristo Botev, la câţiva paşi mai încolo. Dl Ghiţă e singur de ani mulţi, soţia lui s-a prăpădit. Ar mai fi fost de vorbit cu aceşti oameni deosebit de inimoşi. Dna Radu, simţind că ne-a ţinut mult din treabă: De ce nu a sunat-o mai demult, de ce... S-ar fi gătit, adică.. Le fac două poze cu placa Florenţa Albu plus D. Almaş şi pornim prin Hristo Botev, să ajungem la Sf. Vineri şi să ne strecurăm în spatele Cocorului. Reuşim, deşi trebuie să ne oprim cam departe, plecăm însărsănaţi cu placa, cu scara, cu...toate sculele. Şeful de echipă Cătălin şi cu mine, ajutorul său...

(p. 186-187)

 
ion lazu, Consemnări...
Clubul de proză - ultima şedinţă din anul 2012.

Aseară a avut loc ultima şedinţă lunară din acest an pe sfârşite. Lecturi din cărţi, lăsate în seama autorilor: Emil Lungeanu, cu o secvenţă din primul război, în Dobrogea, unde se înfruntau trupe răzleţite din armatele române şi germane. Într-o dimineaţă înzăpezită, locotenentul formaţiei române descifrează prin binocul, dictează sergentului şi ordonă unui neamţ din pluton să traducă mesajul încropit de prima linie inamică: Din scânduri bătute în cuie se descifra mesajul. Crăciun fericit!

Laurenţiu Olteanu a citit o secvenţă pescărească din ultima sa carte A treia bancă (devalizată de nişte spărgători ingenioşi: Banca naţională, desigur!)- Scriitorul Lucian Gruia, în câteva fraze tăiate în marmora cuvintelor, a postulat formula romanescă a autorului: peste un strat al neverosimilului se dispune un al doilea strat, al faptelor de viaţă cotidiene, într-o formulă foarte personală de ironie.

S-au acordat Premiile anuale ale Clubului, cu menţionarea faptului că în acest răstimp, la Clubul nostru au citit din lucrările lor mari prozatori ai momentului: Nicolae Breban, Dan Stanca etc, dar Premiul pentru cel mai bun prozator al anului este primit de Alexandru Ecovoiu, pentru Sodoma. Autorul sensibilizat, mărturiseşte: Mă gândisem să nu dau spre publicare, să nu citesc la radio niciun fragment din noul meu manuscris; însă lectura unor fragmente în acest Club de proză a adus după sine solicitări din partea unor reviste, din partea radioului etc. S-a creat un bun orizont de aşteptare, în preajma apariţiei romanului...

Nicolae Stan primeşte premiul pentru roman în manuscris, acceptat apoi la editura Cartea Românească. Autorul (a debutat in  Romania Literara, in anul 1981, iar in 1984 a debutat in volum, cu Boare de Waterloo... Ceata pe Tamisa... este al 4-lea roman al său...si este a treia carte editata la C. R.) mulţumeşte, se arată onorat de perspectiva publicării încă unei cărţi la prestigioasa Editură a USR.
Premiul pentru cel mai bun scriitor tânăr este primit de Cosmin Perţa, despre care aflăm că între timp a devenit Directorul Editurii Tracus Arte, deşi proprietar continuă să fie dl Ioan Cristescu.

Fotografii cu prezidiul, cu premiaţii, fotografii de grup. Neobositul Dan Vatamaniuc, la datorie...Schimburi de cărţi cu autograf. Îmbrăţişări colegiale, în preajma Sărbătorilor...

 

Consemnare, din urmă: La Biblioteca metropolitană Mihail Sadoveanu din Bucureşti, în cadrul emisiunii: Luni la ora 5 - După-amiaza unui interpret (emisiune fondată de mult regretata soprană Mirela Zafiri),  în prezenţa unui public sensibilizat de apropierea Sărbătorilor, am avut prilejul să o ascultăm pe pianista Ilinca Dumitrescu şi pe fagotistul Vasile Macovei într-un regal de muzică pe tema Crăciunului: de la colinde germane din secolul XVI şi de la spaniolul Don Luis Milan (Trei pavane, din acelaşi secol XVI), trecând prin Johann Sebastian Bach, cu al său Arioso, prin Franz Liszt, cu Cinci piese din suita Pomul de Crăciun, prin Bela Bartok, cu Colindele româneşti din Seria I, am parcurs câteva culmi ale creaţiei muzicale universale; ca în a doua parte a recitalului să ascultăm Cântecul Menestrelului de Alexandr Glazunov, Frescă bizantină pentru fagot solo de Doru Popovici, Crăciunul de compozitorul ceh Bohuslav Martinu, apoi Cântec de Crăciun, o compoziţie de tinereţe (1932) a lui Mihail Jora, 2 Colinde de Paul Constantinescu, seara muzicală încheindu-se cu Două piese din Ciclul Vingt Regards sur l'Enfant-Jesus: Noel de Olivier Messiaens.

 

A prezentat scriitorul şi criticul muzical Costin Tuchilă, cu un excurs doctoral, dens, cuprinzător, pe cât de util în problematica sărbătorii Crăciunului la creştini şi cu deosebire la români, începând chiar cu numirea Crăciun, despre care există încă dispute cu privire la provenienţa sa (nu şi cu privire la conţinutul datinilor, care sunt măcar în parte pre-creştine...), apoi cu privire chiar la fixarea Zilei Naşterii Mântuitorului pe data de 25 Decembrie, în lipsa unor datări ferme în textele evanghelice. S-a dorit, de către Biserica lui Hristos ca Saturnaliile romane (opulente şi adesea depăşind limitele, sărbătorile de la finele toamnei, care celebrau încheierea ciclului agricol, cu depăşirea solstiţiului de iarnă şi creşterea zilei) să fie dislocate, înlocuite cu celebrarea naşterii lui Hristos, odată cu fixarea începutului de Nou An la 1 ianuarie...  Nu brusc, ci progresiv, pe măsură ce noua credinţă se impunea în masele imperiului roman, Naşterea lui Cristos a înlocuit sărbătoarea Soarelui, de pe 25 decembrie. 
Piesele alese cu mare grijă, în mod impecabil, pentru acest concert  au avut în vedere compoziţii de cea mai înaltă clasă, toate adresate marii sărbători a Naşterii, fie că este vorba despre colinde populare de mare succes, de compoziţii pe teme inspirate din colinde sau de partituri care au ca sursă simţirea religioasă a unor celebri compozitori ai tuturor vremurilor. Pe cât de diferite între ele, tot pe atât de strălucitoare, ilustrând infinita bogăţie a temei, în toate etapele, la toate vîrstele, având în vedere şi cântecele copilăreşti. Desigur, altcineva, iniţiat în subtilităţile muzicale, va trebui să refere despre prestaţia magistrală a celor doi interpreţi; în ce mă priveşte, unele piese le mai ascultasem, în aceeaşi interpretare, la Ateneu, în alte locuri unde pianista Ilinca Dumitrescu a concertat în ultima vreme. Totuşi, grupate pe o unică temă, ele capătă o semnificaţie sporită, impactul este magic, fără a folosi cuvinte mari. Rămâne impresia unei interpretări strălucitoare, perlate, cristaline, cu limpezimea izvoarelor de munte, cu voioşia copilăriei, cu candoarea şi căldura sentimentului de comuniune cu Divinitatea. O notă specială pentru flautul lui Vasile Macovei, al cărui instrument vrăjit "sună dulce, sună greu", ca în versurile Poetului nepereche. Fiind vorba despre piese transcripţionate pentru fagot, cântate în mod curent la instrumente de coarde, nu poţi să nu te duci cu gândul la implicarea aparte a interpretului, care nu doar mânuieşte arcuşul şi pipăie corzile, ci aduce parcă din adâncul fiinţei sale armoniile mângâioase, vibratile, ce seduc şi încântă.
}ntregul spectacol a fost filmat şi va fi transmis în curând pe postul (fost) TVRM , actualmente H2...
Aplauze entuziaste, buchete de flori, felicitări. Atmosferă emoţională, cu un iz de clinchete în toate sufletele. Iar dl Florin Rotaru, directorul general al Bibliotecii găzduitoare, a reamintit că dna Ilinca Dumitrescu şi-a sărbătorit în această toamnă împlinirea frumoasei vârste de 60 de ani. Poetul Ion Brad, care a elogiat-o pe interpretă, a deconspirat faptul că şi F.R. a împlinit aceeaşi vârstă, mai acum o lună-două... A citit două poezii, una proprie, despre iarna în casa părintească de la Pănade- Blaj, despre copilăria lunecând pe săniuţă, iar cealaltă poezie,de Octavian Goga, cu adresarea Moş Crăciune. Moş Crăciune ca refren. Altă serie de aplauze emoţionate...