5 martie: Hortensia Papadat-Bengescu, n. 8 dec. 1876 - d. 5 martie 1955
Fiică a unui ofiţer şi a unei profesoare, nevoiţi să
se mute cu garnizoana, îşi face educaţia într-un pension, iar la 20 de ani se
căsătoreşte cu un magistrat, prinsă în curând de îndatoririle unei familii cu
mulţi copii. Din care motiv debutează cu întârziere, la aproape 43 de ani: Ape adânci, 1919, bine primită
de Ibrăileanu şi de Viaţa românească. Dar deja trecuse tăvălugul primei
conflagraţii europene, viitoarea romancieră a fost soră de caritate la Focşani.
Ani
grei (atmosfera lor se regăseşte în Balaurul,
1923), ce vor configura o nouă viziune a prozatoarei, orientată spre analiza
psihologică, spre "epica" mişcărilor sufleteşti, iar descrierea
obiectivă trece în plan secund. În cumpănă cu marii constructori ai romanului
modern românesc: Sadoveanu, Rebreanu, alţi câţiva, Hortensia Papadat-Bengescu
şi Camil Petrescu vor găsi noi mijloace de captare a interesului, pentru fiinţa
ascunsă a sufletului, care în concepţia autoarei "are un trup al
său", aproape material, o aură configurată de terminaţiile nervoase ultrasensibile,
în vie vibraţie. Cnsiliată şi de Eugen Lovinescu, va iniţia un ciclu de romane,
formal autonome, unitare ca substanţă, dar vizând acelaşi clan al Hallipilor, o
familie burgheză în constituire şi care îşi pune în scenă respectabilitatea socială.
Sunt romanele Fecioarele
despletite, 1926, Concert
din muzică de Bach, 1927, Desenuri
tragice, 1927, Drumul ascuns, 1932, Rădăcini, 1938. Excelenţa romancierei, salutată
prompt de Ibrăileanu, Topârceanu, dar şi de Lovinescu, Vianu, primită totuşi cu
reticenţe de T.T. Branişte, de Iorga, căci dificil de asimilat sau de egalat
scriptural, a apus subit în anii de după venirea sovieticilor şi a comunismului
stalinist. Putem doar bănui că "boieroaica" a fost repudiată de
culturnici şi se va fi descurcat la limită cu sărăcia lucie. Ne amintim că
Darclee dusese în ultimii săi ani un trai de cerşetoare... Ţara în care mereu
începem, de la Zero. Şi nu ne este dat să continuăm nimic din ce edificaseră
antecesorii întru spirit.
Citiţi mai mult: http://www.romlit.ro/n_lumea_brbailor_-_jurnalul_hortensiei_papadat-bengescu_-
Din Nicolae Balotă,
Caietul albastru, vol 1, p. 415-417.
8 martie 1955: Cu Nego şi Ovidiu Constantinescu la înmormântarea
Hortensiei Papadat-Bengescu, care s-a stins la 5 martie. Sosim prea devreme. În
capela de la Bellu ceremonia întârzia, probabil din lipsă de public. După o
plimbare prin România Mică, înmormântată cu toţi generalii, marii comercianţi,
boierii, miniştrii şi poeţii ei, ne întoarcem la capelă, prin zăpada amestecată
cu apă şi noroi. Câţiva, pe trepte. Sanda Movilă, soţia lui Aderca, înfăşurată
într-un şal violet, fumează. În capelă alţi câţiva. Puţini: familie, probabil vecini.
Niciun scriitor. Intră, în cele din urmă, Jebeleanu, cu mâinile în buzunarele
unui vindiac verzui şi cu un aer de aventurier operând pe mările din
Orientul Mijlociu. Cu el mai vine Baranga, singurul care în timpul slujbei
mortuare împreună mâinile; nu riscă nimic. Intră amândoi, aduc o coroană, apoi
ies şi se întorc către sfârşitul prohodului.
Catafalcul obişnuit, cu puţine coroane, una a Uniunii
Scriitorilor, e în mijlocul capelei. În stânga, lângă perete, mai e un cosciug
descoperit. Tot o bătrână, aceasta din urmă purtând însă şoşoni. Într-o firidă,
oroare, altă bătrână într-un sicriu, şi acesta descoperit, lângă ea două păpuşi
de câlţi uzate, două femei, creaturi subumane, încremenite veghind.
Prohodul, trei preoţi şi un diac bine îmbrăcat şi cu o
voce, de altfel plăcută, de castrat. Unul din preoţi are, în schimb, vocea
răguşită şi adâncă a unui Mefistofel bătrân şi alcoolic.
Mă bucur că ies, Nego îmi şopteşte că aici e obiceiul
ca cei vii, supravieţuitorii, vreau să spun toţi cei ce participă la
înmormântare să ducă sicriul pe umeri până la mormânt. Noi trei suntem singurii
valizi, deci s-ar cuveni să..., dar ieşim precipitat, ca nişte poltroni ce
suntem. Alarmă inutilă, cosciugul mereu descoperit e scos pe umeri de oameni de
meserie, afară picură, plouă, e apă peste tot şi noroi. Sicriul e aşezat pentru
câteva minute pe jos, preotul rosteşte ultimele rugăciuni, încerc să mă rog, nu
pot, mi-e frig, deşi e mai cald aici decât înăuntru în capela glacială; mi-a
intrat apă în pantofi, voi răci, de ce oare e întotdeauana frig la
înmormântări? Sicriul e acoperit, introdus în cavou, familia intră şi ea, apoi
preoţii, iar noi ceilalţi plecăm. Sanda Movilă ne mulţumeşte, "în numele
generaţiei mele", că am venit.
Ruşine generaţiei sale, ruşine nouă, ruşine
romancierilor, ruşine lui Vianu, ruşine lui Cioculescu, lui Streinu, lui
Perpessicius, lui Chinezu, tuturor criticilor şi scriitorilor, ruşine
prietenilor ei de la Sburătorul, ruşine literaturii române.
Aşadar a fost înmormântată fără discurs, fără
prieteni, fără admiratori, ca un personaj din romanele sale, ilustra membră
fondatoare a Romanului Românesc.
Despre moarta de pe castafalc, pe care la sfârşit
Fiica şi Nepoţelul au sărutat-o, Nego spune că semăna cu Doamna Hortensia
Papadat-Bengescu."
***
Am dorit să pun o placă memorială pe faţada casei unde
romanciera a locuit în ultimii săi ani. Descinzând la faţa locului, la adresa
pe care o aflasem în vreun fel - dar mă specializasem în detectivisme..., am
constatat că imobilul fusese demolat cu ani şi ani în urmă, în vederea
construirii magazinului Cocor...
Iată textul din Odiseea plăcilor memoriale: 5 aprilie 2007:
...”Înapoi spre Cocor, ca să ies în str. Bărăţiei, unde a trăit Hortensia
Papadat-Bengescu înainte de moarte. Mai multe case la rând în
paragină, ruinoase, unele părăsite, cu obloanele bătute; intrări dubioase,
impracticabile, aici lângă buricul târgului, unde metrul pătrat costă enorm; o
florărie, etc. şi lipsesc chiar şi numerele. (De nerecunoscut acestă stradă a
vechiului oraş, unde prin 1956-57, ca student şi căminist, făceam zilnic măcar
un drum dus-întors din strada Matei Basarab până la Universitate... Cu cât
respect priveam imobilele astea, ins venit din Slatina direct în Capitală...).
Dau de un nr. 54, deci pe această parte a străzii ar trebui să caut...; iese o
doamnă, înţelege ce caut, numărăm înapoi, mai apare o doamnă cooperantă, stăm
toţi în stradă şi încercăm să dezlegăm enigma. Doamna mai tânără se dumireşte
că librăria din colţ, la care a lucrat cândva, se află la nr. 40, deci numărul
38, căutat de mine trebuie să fi fost pe celălalt colţ, unde acum se află
curtea magazinului Cocor. Le spun că am luat datele din cartea de telefon a
anului 1954, H.P.- Bengescu a murit în martie 1955. Tânăra spune că s-a născut
în ‘53, deci la moartea marii scriitoare nu avea
decât... Fac două poze, în ideea de a fixa placa pe zidul curţii şi să
menţionăm: În acest loc s-a aflat casa unde... (Aveam să citesc mai târziu,
în Caietul Albastru, jurnalul lui Nicolae Balotă, că pe 8 martie
’55, la înmormântarea scriitoarei, căzută în dizgraţie, - moşiereasă,
scriitoare decadentă etc... - practic uitată şi sfârşindu-şi viaţa în mizerie,
nu s-au prezentat decât Balotă şi Negoițescu, ambii provenind de la Cluj.
Ciudate, strâmbe vremuri am trăit!).”
Am inscripționat numele marii scriitoare pe
Placa Centenară a scriitorilor participanți la primul Război Mondial. Placa se
află încă la Pietrărie, nu s-a găsit În capitală un loc unde să fie
amplasată...
P.S. După 4 ani de amânăîri și refuzuri, am fixat Placa centenară pe fațada sediului Uniunii Scriitorilor, deci pe str. Sf. Voievozi, 65, lângă Hotel Moxa. La slauja de dezvelire a oficiat preotul de la biserica Sf. Nicolae Nou din Calea Victoriei.
Alți scriitori:
Barbu Solacolu, n. 5 martie 1897-
d.30 oct. 1976
Radu Stanca, n. 5 martie 1920- d. 26 dec. 1962
Ion Lazu - Și în Groapa Văcărești\. chirighițe, încolțește trestia, semne de primăvară...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu