Aseară, la sala de la etaj a Muzeului Literaturii Române din str. Crețulescu nr. 8, am ascultat vrăjiți, preț de vreo oră, recitalul actorului craiovean Emil Boroghină, societar al Teatrului național Marin Sorescu din cetatea Băniei.  Spunând ”am ascultat” nu fac decât să bifez faptul frust că am participat la recital, când ar fi să evoc pe cât îmi stă în putință ca scriitor starea de grație care ne-a acaparat pe noi toți cei din sală, în vreme ce acest mare, inegalabil recitator, cu calitățile sale care îi singularizează în peisajul cultural actual, ne-a smuls din contingent și ne-a transportat în lumea mirifică a marii poezii din totdeauna... Foarte mișcat, - a câta oară?!, - de dramatismul soartei acestui mare poet roman, exilat la Tomis și deci nevoit să-și ducă zilele printre geți și alți barbari cu care aceștia erau mereu în conflict, un exil fără întoarcere, căci marele poet a trăit la Pontul Euxin nu un an, nu doi, ci un număr de 10 ani !- n-a avut nicio șansă să fie rechemat la Roma și și-a sfârșit viața printre barbari. Tocmai mă gândeam că n-aș mai avea nimic de pierdut dacă aș lansa printre cunoscuți ideea/ ipoteza/supoziția că de fapt Ovidiu este primul poet al acestor locuri, deci primul nostru poet, căci, nu-i așa, conform propriilor mărturisiri (în versuri) el a compus poezii și în limba geților, în spiritualitatea cărora se integrase și sfârșise prin a compune poezii în limba lor... etc. Unde sunt acele texte, cum de nu s-au păstrat, alături de cele în latină?. Nu s-au păstrat din simplul motiv că autorul nu le-a trimis la Roma - nu avea niciun motiv să o facă. Mai întâi pentru că acolo nimeni nu știa limba geților; și apoi poetul se va fi gândit că lucrurile ar putea fi interpretate în defavoarea lui: nu mai e cazul să ne agităm, poetul s-a integrat perfect printre băștinași Etc.  Iar pe de altă parte - și acesta este lucrul cel mai important - desigur autorul acelor prime izvodiri lirice în limba geților le-a tradus imediat și în latinești, pe acestea expediindu-le la Roma. Doar că, azi dimineață, citind cu atenție prezentările din pliant, texte extrase din scrierile lui G. Călinescu, am dat exact peste aceste susțineri - și nu oricum, ci făcute cu pertinență și rigoare. Iată cum se leagă lucrurile, peste timp...

  

 

 

22 martie: Mihail Dragomirescu, n. 22 martie 1868 - d. 25 noiembrie 1942

 

De felul său din comuna Plătăreşti-Călăraşi, urmează liceul la Lazăr şi Sf. Sava, apoi Litere şi Filosofie, absolvind în 1892, licenţa pe o temă din Spengler. Student al lui Maiorescu, exegeții se vor despărţi  în curând. Face carieră universitară, cândva devine membru de onoare al Academiei. Cu preocupări de estetică a literaturii, consideră opera literară un tot unitar şi recomandă metode ştiinţifice de cercetare a ei. Cu opţiuni ferme, având deci "calea sa", intră în dispută cu mulţi actanţi literari ai vremii. Combate sămănătorismul, simbolismul dar şi modernismul. Colaborator la Convorbiri literare, fondează o nouă revistă: Convorbiri critice, dar şi Falanga. Tipăreşte în 1906 Teoria poeziei, o nouă redactare în 1915: Poezia românească. Două volume de Critică, 1928 şi 1929.  

 

Citește mai mult: http://www.autorii.com/scriitori/mihail-dragomirescu/

 

Din Ion Lazu, Odiseea plăcilor memoriale 

...Mergând pe str. 11 iunie spre parcul Carol, fost Libertăţii, dincolo de intersecţia cu str. Ovidiu, poet, găsesc pe dreapta, Intrarea Călţuna, fostă în planurile vechi din 1938 Aleea Buzoianu. La nr. 17, unde se închide această fundătură, un zid semicircular spre imensa curte cu un edificiu gen mic palat, undeva în stânga, la mare depărtare de stradă. Aici a locuit prof. univ. Mihail Dragomirescu, lucru dibuit de mine din vechi cărţi de telefon, la biblioteca Academiei. Constat că mulţi scriitori, chiar de notoriatete, nu şi-au permis această înlesnire a tehnicii – sau au repudiat-o de plano? Pe câţiva îi găsesc, şi nu oricum, ci cu toate titlurile academice sau universitare, cu profesia lor, oricum: ziarist, avocat, doctor, în nici un caz scriitor. Iată-l pe prof. univ. Mihail Dragomirescu – conu Mihalache. A locuit preţ de 2 decenii, fapt pe care îl atestă cărţile de telefon la o unică adresă (un belfer, nu?, iar nicidecum un „chiriaş grăbit”, precum G. Topârceanu, de negăsit între abonaţi, ca destui alţii). Zid înalt, în semicerc. Porţi zăvorâte. Însă nu lipsesc cele câteva interfoane. Sun ici, sun dincolo. Apare o tânără. Nu cu ea, cu PR (Public Relations). A doua tânără. Noi suntem o firmă, nişte firme. Trebuie să dicutaţi cu proprietarul. Proprietara. Locuieşte aici? Nu. Numele, telefonul. Dar am trimis o adresă din partea... I-a fost înmânată.

Seara, telefon. Proprietăreasa: - Nu, nu crede că este cazul. - Totuşi, Uniunea consideră că marele profesor, şef de şcoală, magistrul atâtor scriitori care apoi au făcut literatura română... Cu ce ar incomoda? Poate dimpotrivă, este onorant ca pe faţada unui imobil să scrie... - Nu, sunt probleme…, eu nu le cunosc; fapt este că dânsa vrea să vândă. Trebuie să se consulte cu notarul. A cumpărat această vilă de la soţia profesorului Mihail Dragomirescu. O chema Laura. S-au căsătorit în ultima lui perioadă, ea era mult mai tânără, frumoasă; repede după asta el a murit, ea a plecat îndată la Paris, dar era bolnavă de plămâni şi nu după mult a murit şi ea, la 43 de ani. Tatăl ei a cumpărat această vilă de la Laura. - Dar noi punem o placă pentru conul M.D., care a trăit acolo între 1922 şi 1942... Să vorbească azi mîine cu avocatul, cu notarul.

(Peste câteva zile: NU!, este exclus, dânsa refuză categoric ideea acestei plăci „memorabile”. Explică: Aici s-a filmat Cu mâinile curate şi majoritatea secvenţelor din Craii de Curtea Veche. Probabil doamna se gândeşte că dacă vom fixa placa, nu vor mai veni alţii să filmeze aici... Ca atare îi precizez: Stimată doamnă, noi ne-am gândit să punem placa pe zidul de la intrare, căci vila oricum este foarte departe de la stradă, iar inscripţionarea nu s-ar putea descifra decât cu binoclul, ceea ce nu e cazul... Nu, nici pe peretele vilei, nici la poartă. A vorbit cu notarul. Tocmai pentru că pe placă e menţionat anul 1922, asta ar însemna că imobilul este foarte vechi, lumea de azi e snoabă, se fereşte de casele vechi. Bine, stimată dna Magda Agopian, în privinţa snobismului se poate să aveţi perfectă dreptate, nu însă şi în privinţa plăcii, a datelor de pe ea, căci o casă, un imobil, nu se vinde la notariat şi la Tribunal pe baza datelor inscripţionate pe o placă fixată ieri-alaltăieri, ci pe baza actului de construcţie şi a titlului de proprietate. Proprietara: Vedeţi că n-aţi înţeles bine? Eu sunt proprietara şi în această calitate refuz categoric fixarea plăcii memorabile pe zidul de la intrare! Punct. Trântit telefonul.

 

Intr. Călțuna, nr. 17, S.IV. Imaginea casei apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.

 

 

 

 

Valeriu Cristea, n. 15 ianuarie 1937  - d. 22 martie 1999

 

 

Dintr-o familie de funcţionari, nevoiţi să-şi schimbe locul, cel ce avea să devină unul dintre criticii de mare prestigiu dinainte de Revoluţie, se naşte la Arad, face şcoala primară de Galaţi, liceul la Cluj, unde începe o facultate tehnică, dar renunţă în grabă, transferându-se la Filologia clujană, apoi la cea din Bucureşti, pe care o absolvă abia în 1962, cu o întrerupere datorată exmatriculării, pentru că se solidarizase cu un coleg judecat ca deviaţionist (anii 58-59, de tristă amintire, pentru cei care i-au trăit...). Mai întâi profesor în preajma capitalei, apoi redactor la Gazeta literară-România literară, până în 1989, când îl urmează pe Eugen Simion la Caiete critice şi la conducerea revistei Literatorul, fondată împreună cu Marin Sorescu.

Un critic literar cu personalitate, neamestecându-se în critica de întâmpinare decât strictul necesar, în fapt dedicat unei înalte idei despre menirea criticului, întru slujirea literaturii prin aprofundarea capodoperelor. S-a fixat pe câţiva mari scriitori ai lumii, în primul rând pe marii ruşi: Dostoievski, Gogol, Cehov, dar şi Cervantes, Kafka, Faulkner. Simpla enumerare dă seamă despre orientarea lui Valeriu Cristea către problemele de esenţă ale literaturii, iar nu spre dispute curente. Unde să găseşti răspunsuri decât acolo unde mesajele artei se prezintă întruchipate la cel mai înalt nivel omeneşte posibil? Totul se întâmplă între lectorul avizat/dedicat, plasat în avanpostul său de observaţie (Fereastra criticului) şi capodoperă. Eseistica lui Valeriu Cristea este consemnarea acestor confruntări cu marile probleme ale creaţiei, ale expresivităţii.

 

Citeşte mai mult:  http://www.autorii.com/scriitori/valeriu-cristea/index.php

 

Opera: Tînărul Dostoievski (1971);  Pe urmele lui Don Quijote (1974);  Introducere în opera lui Ion Neculce (1974); Domeniul criticii (1975); Alianțe literare (1977); Spațiul în literatură (1979; ediția a II-a, 2003); Dicționarul personajelor lui Dostoievski, I-II (1983, 1995), tradus ulterior și în limba rusă; Modestie și orgoliu (1984); Fereastra criticului (1987); După-amiaza de sîmbătă (1988; ediția a II-a, 1999; ediția a III-a, 2006); Despre Creangă (1989; ediția a II-a, 1994);  A scrie, a citi (1992);  Bagaje pentru paradis (1997);  Dicționarul personajelor lui Creangă (1999).

***

Abia acum, revăzând datele biografice ale "scriitorului de azi", îmi dau seama că aş fi putut să-l cunosc, ori măcar să-i reţin numele, sau figura, încă de pe vremea studenţiei, cum am reuşit într-un alt caz: după Decembrie 1989 am văzut pe stradă un domn slab-înalt, cu nasul coroiat, păr lung, cărunt-ondulat - chip inconfundabil -  reţinut de mine de la odioasa şedinţă  din toamna 1958!, de demascare a unor cadre didactice şi studenţi, care... ce făcuseră? Unul dintre ei notase cu 10 o lucrare de diplomă a unui student la filosofie care scrisese excelent despre Kant. Întrebarea celor care deschiseseră acest proces public, la Înfrăţirea între popoare, fiind tranşantă: poţi nota cu 10 o lucrare despre un filosof idealist?! A încercat lectorul să explice că lucrarea era bine scrisă, pe baza unei lecturi eshaustive a operei lui Kant, desigur un filosof idealist, situat în opoziţie cu luminoasa învăţătură marxist-leninistă etc..., dar nu l-au lăsat să-şi termine argumentaţia. L-au trimis la munca de jos. Năpăstuitul era chiar domnul întâlnit de mine pe Calea Victoriei, cam prin dreptul Muzeului Colecţiilor. Şi bravul om arăta chiar ca venind de la munca de jos... Îl şi cocârjase un pic... I-am ştiut până de curând şi numele, unguresc sau de evreu ungur, nu mai contează acum. Un alt student afirmase că racheta cosmică americană, desigur mai mică mult decât cea sovietică, lucru ştiut de toată lumea, s-ar putea ca totuşi să aibă aparatură la cel mai înalt nivel. L-au exmatriculat pe susţinătorul acestei supoziţii aberante, duşmănoase, otrăvite, dar l-au exmatriculat şi pe colegul de cămin care nu luase atitudine. Cel cu care avusese controversa era de faţă, pe podium, ca acuzator... Şi alte cazuri, de acelaşi fel, execuţii fără drept de replică, la acea abominabilă şedinţă, unde fusesem convocaţi pe bază de liste și semnături, ca să nu lipsească nimeni, ca să înţelegem că deviaţionismul nu are în această ţară nici o şansă, nici o ascunzătoare, nici o iertare.... Între care şi cazul în care a fost implicat Valeriu Cristea...

Era după revoluţia din Ungaria, era după ce-i ajutasem pe sovietici să o înăbuşească, iar pe conducătorii noului guvern să-i suprimăm, la Snagov, unde fuseseră expediaţi de sovietici, în înţelegere cu Dej, fără a li se preciza destinaţia... Ce-i drept, după aceste ticăloşii ale oamenilor lui Dej, acesta a cerut răsplata jertfei patriotice: ca trupele sovietice de ocupaţie să părăsească România. (Ceea ce i-a sporit mult popularitatea Plăpumarului. Însă liderul stalinist dorea să-şi asigure tronul dovedind credinţă sovieticilor până în pânzele albe, să-şi lichideze duşmanii politico-ideologice; până una alta să intimideze, să descurajeze orice manifestare a libertăţii de gândire. Totul sub cel mai strict control securistic!) Dând cele mai înalte asigurări că linia bolşevică va fi urmată neabătut... Stalinismul, împins după uşă în URSS, ascuns sub covor în celelalte ţări comuniste, a avut la noi o prea dură şi lungă recidivă, menţinându-se neabătut până în 1964. Lucrurile se cunosc. Dar se cunosc?

Or, cine tăia şi spânzura cu mânie partinică în aceste şedinţe publice de demascare? Nimeni altul decât acelaşi I.I., cel de care, după "evenimente", se lipise criticul literar devenit subiectul rubricii mele de azi. Nebănuite sunt căile Domnului? Iubeşte-l pe duşman? Toate aceste precepte biblice îmi spun că multe se pot întâmpla pe lume -, chiar şi lucruri împotriva firii - însă nu mă ajută defel să şi înţeleg ce şi cum...

Or, pentru mine, pe-atunci, legat de prestaţia critică singulară a lui Valeriu Cristea, nu a contat decât aşteptarea tensionată, vreme de 12 ani, numărând zilele şi săptămânile, în speranţa că voi fi atât de norocos ca să prind apariţia volumului al II-lea din Dicţionarul personajelor lui Dostoievski... Ca să încerc a înţelege eu însumi ce a înţeles Valeriu Cristea că a înţeles Dostoievski din enigma Omului...

 

***

 I-am pus o placă memorială pe Aleea Ialomicioara nr. 3,S.III. (zona Th. Pallady)

 

 

 

Poezia zilei, Virgil Gheorghiu,  n. 22 martie 1903 – d. 7 martie 1977

A mea vei fi, mult aşteptată noapte

Născută-n veghe lungă, în veghe-nlăcrimată,

A mea vei fi mult aşteptată noapte.

Când inima cuvintelor tresare,

Şi-un corn de vânătoare e tăcerea,

Stăpânu-acestei nopţi rămâne-voi.

Peste abisuri, peste surpătura anilor,

Voi simţi trecând

Deasupra culmilor primejdioase ale timpului,

Pe visurile mele tari ca stâncile,

Căprioara amintirii tale.

Iar de-oi sfârşi plămada cu drojdii de imagini

Să crească pâine vie cu miezul de poem,

Din tulburele zilei cu şipotul culorilor

Mi s-o deschide-n faţă, horire, jocul zorilor;

Stelară scânteiere vei scăpăra-n înalt,

Pe cremenile slovii oprindu-te din salt!

(preluare de pe Internet)

 

Alţi scriitori:

D. Iov, n. 1888

Romulus Dianu, n. 1905 – d. 25 august 1975.

Gabriel Chifu, n. 1954